În universul spectacolelor lui Radu Afrim singurătatea, marginalizarea, ratarea sau trădarea sunt, dincolo de datele condiției umane, efectele tarelor socio-politice ale lumii de azi (românești și nu numai). Personajele încasează loviturile cu inocență și perplexitate, trăind cu nostalgia fericirii mereu ratate. Pentru că politicul e responsabil de cursul pe care îl iau viețile anonime, personajele privesc dezarmate comedia grotescă a lumii ca pe un dat insurmontabil, de care nici măcar întâlnirea cu moartea nu le poate elibera.
Radu Afrim prezintă la FITS 2025 un spectacol reprezentativ pentru opțiunile sale dramaturgice din ultimii ani, ,,Trilogia memorie”, de Arne Lygre. Concise, uneori eliptice, răspunsurile de acum ale lui Radu Afrim poartă amprenta stilistică a scenariilor lui: propoziții scurte din cuvinte simple, cu subtext poetic, produc în mintea cititorului imagini. Cea mai recentă premieră a sa de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova se joacă în 27 iunie la Fabrica de cultură – Sala Faust.
Oana Cristea Grigorescu: Gestionarea traumelor trecutului e una din temele recurente din spectacolele tale, fie că te oprești la literatura contemporană, la dramaturgie sau semnezi scenarii originale. Acum, cu „Trilogia memoriei”, de Arne Lygre, trei piese într-un act ne confruntă cu gestionarea doliului și vidul interior după pierderea cuiva apropiat. Spui în interviuri despre acest dramaturg norvegian multipremiat, montat acum în premieră în România, că îl apreciezi mai mult decât pe Jon Fosse. Ce te interesează în piesele lui și de ce ai ales Trilogia memoriei, care abordează un subiect (moartea) despre care evităm să vorbim public.
Radu Afrim: Lumea de teatru se sperie că fug spectatorii din săli când aud de moarte. Că nu ar fi o temă care vinde. Nici în trend. Așa e. Depinde însă cum o livrezi lumii. Lumea se dă de ceasul morții să nu aibă granițe comune cu moartea. La teatru, lumea-cea-multă vine să uite de moarte. Și să vadă lumi la care nu va avea acces niciodată. La moarte vom avea acces cu toții. Dar vecini de curte cu Richard 3 nu vom fi niciunul. Și atunci, teatrul te lasă să te uiți peste gard în curtea lui.
Nimeni nu știe cum e să viețuiești în vecinătatea lui Richard 3 și, probabil, de aceea ne atrage să știm cum stă treaba cu creșterea și descreșterea puterii. Mulți nu știu nici măcar cu ce se mănâncă puterea. Și nici ce mănâncă puterea. Suntem fragili. Ne-am adaptat să trăim pe nisipuri mișcătoare. În plus, nu e prea tentant un CV de regizor cu spectacole despre moarte. Pe când unul în care e bifat un Richard 3… Și totuși, misterul în care se întrezărește moartea, cel mai adesea la lumina unei lumânări, are în el germenii atracției. Mai ales în aceste vremuri.
OCG: Despre Arne Lygre critica europeană spune că „reinventează scrisul dramatic pentru a pune în discuție disconfortul și dificultatea indivizilor de a trăi în cadrul normativ al societății și în circumstanțe alienante”. Dublul limbaj al personajelor tratează simultan amintirea trecutului și faptele prezentului. Unde se întâlnește dramaturgia lui Lygre cu felul în care tratezi timpul în spectacolele tale?
RA: Mai întâi m-a interesat claritatea scriiturii. Lucruri poetice spuse eficient. Emoție cu zgârcenie. O știam de la Fosse, de la toți minimaliștii exersați în deceniile trecute. Și apoi, nordul acela cețos care poate semăna cu spațiul mental în care ne refugiem și noi atunci când vrem să ne iasă cât mai bine întâlnirea cu noi înșine. În prima parte a „Trilogiei memoriei”, o familie care și-a pierdut copilul încearcă să reconstituie trecutul din mici gesturi, din obiecte rătăcite prin nisipul amintirii. Însă trecutul, odată restaurat, se dovedește a fi un monstru care devorează orice urmă de tandrețe. La fel și în povestea a treia, poate cea care ne-a dat cele mai multe bătăi de cap în a o înțelege. Și atunci, am vorbit cu dramaturgul. Și ne-a dat undă verde la interpretări. Nu m-a interesat niciodată o separare a timpului trăirii de timpul mărturisirii. Și cu cât înaintez în vârstă lucrurile sunt mai evidente.
OCG: Extinzând discuția la ansamblul spectacolelor tale, deși viața personajelor e prezentată mereu din perspectiva individual-umană, destinele lor sunt marcate de contextul mai larg, social și politic. Ce loc ocupă politicul și cum e el comentat în spectacolele tale?
RA: E dintotdeauna prezent. Uneori e comentat, alteori se comentează singur. Am evitat tezismul, am trecut peste trendul „in your face”, care oricum își cântă cântecul de lebăda. Pe un canal curge poeticul, pe altul politicul. Și umorul, musai. În același timp, cele mai multe spectacole pe care le-am făcut au o componentă politică, deși critica a fost mereu interesată de alte lucruri în cazul meu. Nu știu de ce li s-a părut criticilor că nu mă potrivesc cu politica. Unii n-au reușit să treacă de formă. Spectatorii, însă, au detectat fără dificultate componenta politică. Absolut necesară în aceste timpuri. Și în cele care vor urma. Mai ales conștienți fiind prin ce-am trecut și în ce dezastru puteam fi acum. Luciditate și prezență. Cam astea sunt cuvintele cheie. Ah, când te duci pe câmpiile Elizee, asta-i altceva. Sunt excursii pe cont propriu.
OCG: O categorie de personaje recurent prezentă în creația ta de scenă, fie prin opțiunea dramaturgică, fie ca licențe regizorale, sunt marginalii: oamenii aflați în poziții de fragilitate, minorități, excluși etc. Despre ce tip de societate vorbesc ele?
RA: Nu există alt fel de personaje în cele peste o sută de spectacole pe care le-am făcut. Sau câte or fi. Nu mai știu, că n-am CV. Nu m-au atras niciodată cei aflați pe malul opus. Cei care populează teritoriile puterii, ale siguranței de sine sau ale zilei de mâine, cei acceptați și aclamați, modelele impuse de o societate perfectă. Și utopică, evident. Nu mi-am propus asta, așa a ieșit. Sigur că a devenit cumva o modă; sigur că vezi interviuri cu tineri regizori cu titlul „mă interesează marginalii”, mai ales la cei care sunt la vârsta stângii radicale. Detaliul face, însă, diferența. Lumea se prinde acolo unde e un strigăt fals. Acolo unde e trend. Spectatorii buni vibrează la sinceritate. Pentru asta e însă nevoie de exercițiu. Și sala de antrenament e tocmai cea de spectacole. Am auzit și voci rătăcite care spuneau: „m-am săturat de familiile disfuncționale ale lui Afrim. Eu nu merg la teatru să-mi văd pe scenă familia mea!”. Sincer, nu cred că există vreo piesă bună despre familia ideală.
OCG: FITS e un mall teatral în România. Ce contribuție are festivalul la educarea pentru diversitate și la schimbarea mentalităților conservator-obtuze din societatea noastră?
RA: În toți acești ani FITS a fost, fără dubii, festivalul cel mai open-minded de la noi. În zilele de festival, Sibiul pare o capitala din Europa vestică, fără probleme. Din punct de vedere al vibe-ului poate fi Barcelona. Însă întrebarea pe care mi-am pus-o mereu în astea șase luni în care am ars-o cu agresiunea fascismului la tâmplă rămâne în picioare: crezi că oamenii care intră în sălile de teatru au votat extremismul? Nu prea mulți. E mult de lucru în zona celor care au rămas în afara sălilor de teatru. Teatrul are multă treabă acolo.
Credit foto: Albert Dobrin
Varianta în engleză, aici.
