Nu e un secret pentru nimeni că ești norocos dacă faci meseria care-ți place. Atunci munca nu este corvoadă și viața e blândă cu tine. Pasul următor ar fi ca cei din jur să îți recunoască meritele; poate chiar să te invidieze puțin. Însă cum ar fi să atingi un nivel superior? Acela în care aprecierea pentru priceperea ta să meargă atît de departe încît rodul muncii tale să îți poarte numele? Adică să te cheme Popescu, să fii constructor de vapoare, iar vaporul să nu se mai numească vapor, ci… Popescu! Să zicem că doamna Cosma, de la scara vecină, are un atelier de confecționat pălării. În fața blocului, o clientă se laudă unei prietene, vorbind la telefon: Dragă, tocmai mi-am cumpărat o cosma superbă! Sigur fac senzație cu ea la nuntă! Ea, cosma, este – ați ghicit! – pălăria care îi va înfrumuseța creștetul!
Priceput în meseria lui este și Raoul Tabourin. Știe, ca nimeni altul, să asculte sunetele pe care le produce o bicicletă, intuiește imediat diferența dintre un scrîșnet și un scîrțîit, detectează un lanț rebel care sare cînd ți-e lumea mai dragă, schimbă janta spartă înlocuind roata în timp record și face toate reglajele și reparațiile cu mînă de meseriaș iscusit. Indiferent de defecțiunea cu care a intrat, din atelierul lui orice bicicletă iese gata de drum. Lumea îl apreciază așa de mult că bicicletele nu se mai numesc biciclete, ci… taburine!
Nu este singurul care excelează în meseria lui. Pe același model al translării dinspre meșter înspre obiectul muncii sale, oamenii din satul lui Tabourin nu poartă ochelari, ci bifaille, după numele opticienei, sau merg la măcelar să cumpere pentru friptură o bucată de frognard. Sîntem într-un sat imaginar ce se cheamă Saint-Céron, situat în sud-estul Franței, cu peisaje magnifice și atmosferă solară. (În realitate, filmările au avut loc în Venterol, aflat în regiunea Drôme provençale, o zonă turistică foarte pitorească.) Miroase a lavandă și a baghetă proaspăt scoasă din cuptor, iar mica așezare inspiră liniște și tihnă. Nu numai datorită cadrului rural idilic, ci mai ales pentru că oamenii se cunosc între ei și nu se grăbesc nicăieri. Fiecare își vede de muncă sau de berea savurată la umbră în mica piață centrală construită în jurul unei fîntîni străjuită de arbori. Și mai e ceva care amintește un pic de atmosfera rurală pe care poate unii v-o amințiți, dacă ați avut bunici la țară: meseria se transmitea din tată-n fiu. Pe vremuri, dacă tatăl tău era învățător în sat, cizmar sau dulgher, aveai șanse mari să ai și tu aceeași soartă.
La fel stau lucrurile și cu personajul nostru. Raoul Tabourin este fiul poștașului din Saint-Céron, pe care îl însoțește de mic în cursele pe bicicletă, atunci cînd distribuie corespondența; în mod normal ar fi trebuit să îi calce pe urme. Numai că Raoul Tabourin are, așa cum aflăm încă din titlu, un secret. În ochii lui, acesta capătă dimensiuni dramatice și îl îndepărtează de la drumul prestabilit. Oricît ar încerca să le înduplece pe ursitoare sau să spună cuiva ce îl macină, e nevoit să apuce pe alt drum și să trăiască terorizat de adevărul pe care îl ascunde. Nimeni nu pare dispus să îi asculte mărturisirea, ba încă întreg universul complotează cînd încearcă să își deschidă gura pentru a scăpa de povara secretului.
Viața lui Raoul Tabourin se potrivește perfect în decorul rustic și liniștit din micul sătuc franțuzesc: e calmă și domoală, are o soție frumoasă și iubitoare și doi copii adorabili. Lumea îl respectă și îl admiră, iar atelierul lui de reparat biciclete e cunoscut în toată regiunea. S-ar zice că nimic nu tulbură existența acestui domn bonom și simpatic, pe care îl vedem tot filmul purtînd aceeași salopetă albastră, inclusiv în scenele în care Raoul era doar un puști de cîțiva ani. Salopeta devine un fel de uniformă care îl reprezintă; e cel mai bun semn că Raoul Tabourin se identifică cu meseria lui pe care o face cu atîta destoinicie. Singura fisură care vine să tulbure calmul existenței sale e tocmai secretul pe care nu îl știe decît el și care îl face să se simtă un impostor. Degeaba te cred toți cel mai bun, degeaba unii te laudă sau te invidiază. Cînd tu știi că nu ești chiar așa de bun, cînd trăiești cu senzația că îți furi căciula singur, ești în permanență speriat că cineva te va da în vileag.
Ce e de făcut atunci cînd lumea te ia drept altul, cînd te consideră altcineva decît ești de fapt? Aceasta e întrebarea pe care ne-o adresează ”Secretul lui Raoul Tabourin”. Mergi înainte ca și cînd totul ar fi perfect, te prefaci că nu te interesează cum te percep alții sau dai cărțile pe față și dezvălui lumii cine ești cu adevărat? Tînărul regizor Pierre Godeau spunea într-un interviu că frații lui mai mici (de 6, respectiv 10 ani) au rezumat perfect mesajul după ce au văzut filmul: Atunci cînd ai un secret, e mai bine să îl spui. Ca să poți face asta, ai nevoie de un confident, mai ales atunci cînd încercările tale precedente de a spune ce ai pe suflet au eșuat.
Întruchiparea ”destinului” pentru Raoul Tabourin este un fotograf de meserie, venit la Saint-Céron de la Paris, ca să documenteze vizual un proiect despre viața la țară. Îl cheamă Hervé Figougne și viața lui Raoul se împarte în două: înainte și după întîlnirea revelatoare cu el. Toți localnicii sînt imortalizați de priceputul fotograf: familia măcelarului, campionul la ciclism din sat, opticiana. Bineînțeles că și Tabourin, exponent al mîndriei locale între depanatorii de biciclete, urmează să intre în albumul cu figougne din Saint-Céron. E momentul care face deliciul spectactorilor: pe de o parte fotograful, care nu e nici el chiar așa de iscusit cum crede lumea, pe de altă parte meșterul de biciclete, care nu știe cum să își învingă teama și să se lase fotografiat într-o postură nefavorabilă. Vă invit să descoperiți singuri ”rezolvarea” dilemei și adevăratele secrete ale celor două personaje.
Scenariul filmului este inspirat de niște desene foarte cunoscute realizate în 1995 de Jean-Jacques Sempé, iar cei doi actori din rolurile principale sînt Benoît Poelvoorde (Tabourin) și Edouard Baer (Figougne), cărora li se adaugă Suzanne Clément (în rolul soției lui Tabourin, Madeleine). O distribuție care funcționează ca unsă, nimic nu scîrțîie, nimic nu scrîșnește în acest angrenaj în care chimia dintre Tabourin și Figougne este aproape palpabilă. Expresivitatea îi este de mare ajutor lui Poelvoorde, care o bună parte din începutul filmului joacă scene mute și situațiile hazlii sînt comentate doar din off.
”Secretul lui Raoul Tabourin” a intrat în cinematografele de la noi în luna august și este indicat celor care doresc să prelungească starea de răsfăț și bună dispoziție din vacanța de vară. O comedie simpatică, scăldată în razele soarelui, și făcută după tiparul clasic franțuzesc; un amestec fermecător de melancolie și amuzament, la care nu se rîde în hohote, dar se privește de la un capăt la altul cu un zîmbet larg.
