de Teodora Minea

Pe numele său întreg Sharom Bukirwa, în Sibiu cunoscută ca Shama Leah, este o apariție nouă pe scena sibiană. Născută în capitala Ugandei, Kampala, alege să își spună povestea în România, și să ne învețe pe toți o lecție extrem de importantă: motivația înseamnă putere. Acesta a fost motorul care pe ea a propulsat-o, din lumea ei complet diferită de a noastră – și nu neapărat într-un sens pozitiv-, pe un alt continent, unde a reușit să-și creeze o viață mai bună.

Poveștile ei se fac auzite în Grădina BIS, locul unde am întâlnit-o anul trecut. Mereu am fost interesată de povești de peste mări și țări, dar aceasta a fost de departe cea mai interesantă.

A făcut parte dintr-un proiect comunitar care se desfășura în orașul ei, ocazie cu ajutorul căreia a întâlnit niște oameni care i-au schimbat viața. Acela a fost momentul în care visul ei a răsărit și nu a mai încetat să spere până când nu a devenit realitate. Și nu a durat mult. Acum vrea să întoarcă înapoi către comunitatea din Uganda tot ajutorul pe care ea l-a primit, vrea să îi învețe să spere. Știe că are puterea de a schimba lumea la cei 27 de ani pe care îi are, jucând pe scena Teatrului BIS și luptând pentru egalitate între oameni. Povești africane și Născut în 2000 sunt spectacolele în care joacă în limba sa maternă, dar și în română și în engleză. Mereu am simțit că micul nostru oraș multicultural are nevoie de astfel de personaje pentru a crește frumos. Cu toții cred că vrem cetățeni mai deschiși, mai toleranți, iar Shama Leah cu siguranță contribuie în procesul de transformare a Sibiului într-un oraș mai prietenos și mai incluziv.

Cum ai ajuns în România? De ce ai ales această țară?

Shama Leah: Destinul a fost. Nici nu știam că există România până să cunosc un om minunat, care mi-a spus multe lucruri frumoase despre țara lui. Cred că mereu am visat să călătoresc în diferite țări să văd cum oamenii se raportează la oamenii de culoare. Și, ca să-ți spun adevărul, cei din Uganda nu au nici o șansă la o viață decentă. Ei visează la Europa, o văd ca pe un azil, ca pe un loc magic unde chiar câștigi bani pentru munca pe care o faci.

Care sunt diferențele dintre lumea ta din Uganda și România?

Shama Leah: Sunt atât de multe diferențe. Prima ar fi sărăcia. Iar când zic sărăcie, mă refer la adevărata sărăcie, lucie, foametea, de exemplu. Aici, în România, îți poți permite educație, ceea ce mi se pare incredibil. În Uganda trebuie să plătești pentru tot, iar cei săraci, care sunt majoritari, nu mai au nicio șansă.

O altă mare diferență este climatul. După cum spun în Născut în 2000, mi se pare mereu extrem de frig aici. Urăsc frigul, dar, cu toate astea, îmi place când ninge și când totul devine alb în jur. Când eram gravidă mâncam zăpadă goală, era secretul meu.

Aici, în Sibiu, mă simt mult mai în siguranță decât acasă. Aici pot avea asigurare de sănătate, am dat naștere într-un spital județean, m-am simțit privilegiată.

Și cultura este foarte diferită. Îmi este greu să le explic oamenilor din România despre faptul că bărbații au mai multe soții, că noi vorbim cam 30 de limbi diferite, că nu avem „nume de familie” sau adrese. Mi-a fost imposibil să explic toate astea când mi-am făcut actele aici.

În legătură cu mâncarea sunt diferențe. Românii mănâncă mult. Am observat că o masă normală are 3 feluri: „felu` 1, felu` 2, felu` 3” (râde). Marea majoritate a oamenilor de la mine din țară mănâncă numai o singură data pe zi. Cei care își permit 3 feluri la o masa sunt foarte puțini.

Sunt oamenii de aici obișnuiți să vadă oameni de culoare, sau te-ai confruntat cu prejudecăți?

Shama Leah: O diferență considerabilă am simțit-o după ce început pandemia. Mi s-au întâmplat două momente oribile. Unul dintre ele, cel mai urât, a fost un bărbat care m-a speriat cu un câine foarte mare. Eram cu fetița mea de un an și jumătate, Sonia Leia, care s-a speriat foarte tare și a început să plângă. În acel moment am fost dezamăgită de oamenii care se uitau la noi și nu acționau.  Asta a transformat pandemia în noi: ne este frică unii de alții. Eu am mai trecut printr-o epidemie groaznică de Ebola la mine în țară, când eram copil.

Ce îmi poți spune despre spectacolele în care joci?

Shama Leah: Îmi place spectacolul Povești africane, spectacolul pentru copii. Străbunicii noștri obișnuiau să ne spună povești seara, când ne adunam în familie. Sunt mândră că aceste povești sunt puse în scenă, iar eu le interpretez în fața unor copii așa departe casa mea. Ei mereu râd când încep să vorbesc în limba mea, dar cumva înțeleg că suntem o cultură și o limbă foarte diferită.

Născut în 2000 este un spectacol special pentru mine. Îmi împărtășesc experiențele mele atât de personale cu publicul, ajung să afle despre mine și țara mea. Îmi iubesc țara și sper ca într-o zi să avem democrație adevărată. Acest spectacol mă face să mă simt mult mai încrezătoare, fiindcă stau în fața publicului jucându-mă pe mine, reprezentându-i pe surorile și frații mei.

Ai fost implicată în sectorul cultural la tine, în Uganda?

Shama Leah: În meșteșuguri, mai mult, făceam brățări. Îmi mai place foarte mult să fac haine din orice material. Mi-am dorit să merg la o școală de arte, dar cum spuneam, trebuie să plătești pentru educație de la grădiniță până la universitate. Mama a crescut singură 5 copii într-o mahala, nu ne-am imaginat niciodată că vom avea bani de educație.

Am fost parte din proiectul „One Love”, în care am ajutat copii de pe străzi dându-le adăpost și învățându-i să facă brățări, papucei, lucruri pe care să le poată vinde. Mi-aș dori să ajut din nou copiii din Kawempe, să le dăm hrană, un acoperiș deasupra capului și să îi învățăm să aibă încredere în ei. Sunt mii de copii abandonați în țara mea, și nu exagerez. Mă rog la Dumnezeu ca aceste lucruri să se schimbe cât de curând.

Cum vezi tu sectorul cultural din Sibiu și ce contribuție crezi că ai putea avea tu?

Shama Leah: Este o întrebare dificilă pentru mine. Eu iubesc toate spectacolele de la Teatrul BIS. Vara aceasta, în special, m-am atașat de proiectul Teatrul din Cartier pentru că am reușit să jucăm pentru copiii din Gușterița, Gura Râului, Sibiel… Este o idee grozavă să jucăm pentru cei care nu au posibilitatea să ajungă în teatrele mari din oraș. Apropo de vecinătăți, Teatrul Bis se învecinează cu casa președintelui Klaus Iohannis. Vreau să vorbesc cu el într-o zi și să-i propun deschiderea unei ambasade românești în Uganda și a unei ambasade ugandeze în România. Pentru a ajunge aici am fost nevoită să merg de două ori până în Kenya, la sute de kilometri depărtare, pentru a primi o viză. Nu a fost o experiență prea plăcută. Aceste țări sunt atât de asemănătoare în esență, România este pentru Europa ceea ce Uganda este pentru Africa. Haideți, domnule Președinte, să facem acele ambasade și să luptăm împreună pentru democrație și libertatea de exprimare în cele două țări: Uganda și România!

Găsiți varianta în engleză a materialului, aici.

cover foto: Alin Praf