L-am invitat la o poveste pe violoncelistul Makcim Fernandez-Samodaiev, unul dintre oamenii activi în comunitate. Este violoncelist, de origine ruso-cubaneză. A absolvit „Conservatorul Regal” din Anvers, Belgia.

„Cel mai important lucru și cea mai mare provocare, mai ales acum în timpul pandemiei este să fim flexibili și să ne adaptăm. Și asta e valabil și pentru artiști, și pentru administrație și pentru toți oamenii. Adică să nu ne așteptăm să revină lucrurile cum au fost, pentru că asta este utopic. Și fiecare acțiune pe care o facem individual, adunate la un  loc, o sa fie schimbarea pe care ne-o dorim. Eu zic ca cea mai negativă atitudine este să stai și să nu faci nimic. Tu, odată ce ai făcut și ai greșit, ai făcut și ai greșit, deja e un lucru bun. Ai învățat că nu așa se face. Dar dacă nu faci nimic și doar critici, chiar nu văd niciun sens. Asta este o stagnare. Si eu, din caracterul meu, stagnarea e ca moartea în viață…când stagnezi.”

Am povestit despre muzică, psihologie, despre viața de familie, dar și ce înseamnă să faci performanță. Am aflat cum a pornit proiectul „Stagiunea Florescu-Fernandez & Friends”, dar și cum a hotărât, alături de soția sa, pianista Monica Florescu, să se stabilească în Sibiu.

Makcim și familia. Foto: Rareș Helici

„ Când am venit în primul an la Sibiu, am întrebat dacă se fac concerte camerale pentru că eu întotdeauna am făcut muzică de cameră. Pentru mine este modul cel mai intim de a face muzică. Sunt atât de multe lucrări incredibile scrise peentru muzica de cameră. Și erau concerte camerale sporadice la Filarmonică, dar nu în mod regulat. Mi s-a spus atunci că nu există public, oamenii nu sunt interesați. Însă când am căutat un apartament de inchiriat, de multe ori am găsit într-un apartament sau casă, pian. Și oamenii îmi spuneau că au cântat părinții sau bunicii. Și am zis atunci că nu se poate ca într-un oraș cu o așa tradiție de mai mult de 100 de ani în muzică, să nu existe interes. Și atunci am început să facem concerte de cameră la Forumul German. La primele concerte erau vreo 20 de oameni, iar un an mai tarziu era plin. ”

Găsiți întreaga discuție aici.

foto: Rareș Helici