Interviu cu actriţa Diana Fufezan
Patru întrebări încearcă să surprindă în careul scenei provocările actorului în noile condiţii de joc impuse de Scena Digitală şi de absenţa fizică a publicului situat dincolo de ecrane. Pe Diana Fufezan, actriţa Teatrului Naţional Radu Stanca, o apreciem din numeroasele roluri interpretate în spectacole-reper ale Teatrului încă din 2001, ca absolventă a primei generaţii de actori ai Facultăţii de Arte şi Litere, Catedra de Artă Teatrală Sibiu: „Pilafuri şi parfum de măgar” (2001), „Otello?!” (2002), „Cumnata lui Pantagruel” (2004), „Nora” (2006), „Casa de pe graniţă” (2005), „Vremea dragostei, vremea morţii” (2006), „Balul” (2007), „Faust” (2007), „Ultima zi a tinereţii” (2011), „Oidip” (2014) sau „Povestea prinţesei deocheate” (2018). Acum, o regăsim pe Scena Digitală în două roluri principale din spectacole pe texte semnate de acelaşi autor, Eric-Emmanuel Schmitt. De la one-woman show-ul „Oscar şi buni Roz” pe care îl joacă neîntrerupt de la premiera din 2009, la „Mici crime conjugale”, premiera lunii martie 2021 (regia Mariana Cămărăşan şi Amalia Iorgoiu), a trecut puţin peste un deceniu în care performanţele ei artistice s-au consolidat. În ultima premieră, aş numi-o dramă de cameră, Diana Fufezan şi Adrian Matioc descâlcesc un ghem de spaime şi tăceri, de uzură şi regrete în lupta înţelegerii şi păstrării iubirii în căsnicie. Anul acesta Diana Fufezan a făcut parte din grupul actorilor selectaţi în programul „10 pentru film” la TIFF pentru calităţile sale artistice: o apariţie sensibilă şi discretă, caldă şi empatică în relaţie cu partenerii de scenă, exactă şi tulburătoare în fiecare apariţie. Interviul nostru prin corespondenţă caută drumul actorului evadat din careul scenei, în vremea recalibrării teatrului pentru camera de filmat.
Cum aţi lucrat „Mici crime conjugale” şi cum ţi-ai definit personajul? Textul se construieşte dintr-o serie de ipoteze răsturnate privind criza unei căsnicii, pentru a reda profilul bipolar al Lisei care se relevă a fi personajul principal în această dramă de cameră.
Când am citit „Mici crime conjugale” a fost dragoste la prima vedere! Mi-am dorit mult să îl fac. Am citit textul în original, în franceză, să înţeleg exact nuanţele. Entuziasmată, l-am propus domnului director Constantin Chiriac care ne-a dat imediat acordul. Am avut satisfacţia să constat că entuziasmul meu a fost împărtăşit de întreaga echipă: Mariana Cămărăşan, Amalia Iorgoiu, Adrian Matioc, Sanda Anastasof şi Claudia Domnicar. Pe regizoarea Mariana Cămărăşan o cunoscusem înainte să găsesc textul, mi-am dorit să lucrăm împreună şi mă bucur că s-au legat lucrurile şi că a fost posibil proiectul în teatru. Lucrul efectiv a decurs cât se poate de firesc. Împreună cu Mariana şi cu Amalia Iorgoiu, coregizoare, am făcut lecturi la masă şi s-a stabilit versiunea finală a textului în urma discuţiilor. Tot procesul de lucru a fost pasionant, am analizat în detaliu profunzimea relaţiilor, luminile şi umbrele fiecărui personaj, am inventat scenarii posibile pentru lumile interioare ale celor doi, împreună şi separat, ne-am jucat mult cu imaginaţia. Şi cel mai important ingredient cred că a fost încrederea reciprocă cu care ne-am aruncat în căutări. La momentul construcţiei efective a scenelor totul a apărut la suprafaţă fără prea mare efort. De fapt, provocarea cea mai mare a fost curajul de a lucra cu propriile frici şi limite emoţionale. Textul e ca un bisturiu care taie în carne vie. Atmosfera de lucru la repetiţii a fost extraordinară, ceea ce ne-a permis să ne simţim în siguranţă pe muchiile tăioase ale propriilor vulnerabilităţi şi sensibilităţi.
Spectacolul are aparenţa unui film, e, totuşi, teatru pentru ecran. Ce se schimbă în jocul pentru cameră faţă de cel de pe scenă, din perspectiva actorului?
Există două variante ale spectacolului: una pentru scenă şi altă variantă filmată de către Alexandru Condurache şi Diana Iabraşu pentru Scena Digitală. Sunt două produse finale diferite. Repetiţiile le-am început la sala studio, apoi am filmat în cadru real, o casă, şi am adaptat lucrul de la sala studio la scena mare. Cumva şi etapele acestea de lucru au fost destul de fireşti şi ne-au ajutat pentru ce aveam de făcut. Practic, procesul interior rămâne acelaşi, dar mijloacele folosite diferă. Pentru filmare au mai intervenit şi nişte cadre exterioare, care nu sunt posibile pe scena teatrului, dar sunt redate diferit prin joc. Intenţiile actoriceşti sunt aceleaşi, doar că se exprimă diferit pentru filmare faţă de scena mare a teatrului. De exemplu, dacă pentru filmare e suficientă o privire înspre partener, pe scenă poate fi nevoie să întorci şi capul.
Tocmai te-ai întors de la Cluj, ai făcut parte din cei zece actori din programul „10 pentru film” la TIFF de anul acesta. Ce s-a întâmplat la Cluj, cum va influenţa munca ta de scenă experienţa de la TIFF?
Da, am fost selecţionată anul acesta în programul „10 pentru film” la TIFF. A fost o experienţă benefică, intensă. Am avut parte, câteva zile, de întâlniri cu oameni din lumea cinematografiei – regizori, directori de casting, actori – cu care am putut discuta despre tot ce am dorit să aflăm referitor la procesul de casting, la metode de lucru, preferinţe, aşteptări etc. A fost o atmosferă foarte frumoasă, m-am reîntâlnit şi cu colegi din alte teatre. Anul acesta, situaţia sanitară fiind mai relaxată ca în 2020, s-au organizat petreceri în aer liber, a fost o sărbătoare a filmului. Au fost multe proiecţii de filme româneşti anul ăsta la TIFF, o experienţă ce merită trăită! Nu ştiu dacă şi în ce măsură munca mea pe scenă va fi influenţată de experienţa TIFF, eu sper şi îmi doresc să am parte de cât mai multe experienţe şi în film.
Scena Digitală s-a impus ca o soluţie de adaptare la criza pandemiei. E indiscutabil că online-ul va lăsa urme în modul de consum cultural pentru viitor. Ce dificultăţi de adaptare la scena virtuală şi la absenţa publicului ai avut de depăşit?
Pandemia ne-a forţat pe toţi să ieşim din zona de confort, să căutăm soluţii de a rămâne în contact cu oamenii, cu publicul. În primă fază a fost provocarea tehnică – cu ce te filmezi, în ce condiţii. Apoi Teatrul Naţional Radu Stanca a creat platforma Scena Digitală. Pentru textele/spectacolele filmate pentru Scena Digitală provocarea a fost de adaptare şi schimbare a mijloacelor de expresie. Iar pentru spectacolele transmise live, jucate însă fără public în sală, a existat dificultatea lipsei schimbului de energie dintre spectatori şi actori. La filmare eşti tu cu partenerii de joc şi camera de filmat, la teatru eşti tu cu partenerii şi publicul care respiră împreună cu tine. Asta mi-a lipsit cel mai mult în perioada restricţiilor: să simt respiraţiile oamenilor în sală, liniştea, suspansul sau râsul publicului.
(articol apărut în ediția specială a revistei Capital Cultural, Nr. 27)
foto: Dan Șușa
[for English version, click here]
