Prezenteismul ăsta american l-am găsit drept sindrom al unei prospețimi pe care noi, europenii, am pierdut-o demult. Așa e, nimic nu coboară aici mai mult decât câteva zeci de ani; dar asta înseamnă că și înaintarea & ascensiunea se fac mai ușor, întrucât lestul e mai puțin. Inima nu bate „adânc în pământ undeva”, ci aproape deasupra solului. Aici, clădirile monumentale nu sunt vestigii ale trecutului, ci sunt fie centre de business, fie universități – adică sedii ale viitorului. Ai senzația nu că trecutul te ajunge peste tot din urmă, ci că viitorul se apleacă să te ia în palmă.

de Radu Vancu

21 octombrie. De mâine voi fi în Minneapolis. Tot pentru Berryman, bietul de el. Voi vedea, în sfârșit, podul de pe care s-a aruncat, Washington Avenue Bridge.

Ghinionist cum e, a căzut în nas, pe taluzul de beton. L-au recunoscut după montura ochelarilor. (Ceea ce înseamnă că americanii făceau ochelari buni pe vremea aia.) Iar anul ăsta am citit un lucru care sper să nu fie adevărat: conform raportului medicului legist, cauza morții ar fi fost asfixia cu sânge – ceea ce ar însemna că a mai trăit măcar câteva minute după ce s-a strivit de beton. Fericite vieți & ultrafericite morți mai au și poeții confesionali, Doamne.

22 octombrie. Ajung seara târziu, de fapt noaptea, după ora 11, în Minneapolis – la 26 de ore după ce am plecat din Sibiu. Am schimbat avionul de două ori – la München (unde am stat opt ore în aeroport, vreme în care am scris un articol pentru Contributors despre candidații la președinție, am făcut două fișe de raportare a activității – științifică și didactică – pentru facultate, am scris aproape în întregime răspunsul unei anchete a lui Bogdan Crețu despre poezia post-2000 pentru Paradigma; constat că grafomania mea se simte excelent în aeroporturi, și acum două săptămâni, pe când eram în drum spre Dublin, am scris pe aeroportul din Frankfurt un maldăr de texte – cred că inclusiv un poem, dacă nu mă-nșel; Rimbaud voia ca poetul să devină Savantul Absolut – eu am devenit, sper din tot sufletul, Grafomanul Absolut) & la Chicago (unde am avut de așteptat doar o oră și ceva; n-am scris nimic, fiindcă descărcasem de tot laptopul, iar americanii au, am constatat, alt fel de prize decât europenii).

După ce am coborât din avion, m-am repezit la un automat de bilete pentru Light Rail Train – și am dat nas în nas cu Alex Runchman, irlandez pe care-l cunoscusem acum nici două săptămâni la Dublin. Am constatat că aveam oarecum același drum, trebuia să luăm un Blue Line până în centru, apoi de acolo un Green Line care să ne ducă în zona Universității. Pe drum am intrat în vorbă cu un june tuciuriu, american născut din părinți indieni, student la Antropologie și Jurnalism; îi place enorm ce face la universitate, vorbește chiar pătimaș despre asta, dar e un pic deprimat din cauza costului enorm al studiilor – părinții lui cheltuiesc jumătate din venitul lor lunar pe taxele facultății. Iar acum se ducea, la aproape 12 noaptea, la bibliotecă.

 minneapolis2

23 octombrie. Plimbare lungă prin Minneapolis. Am luat cu mine biografia Berryman a lui Haffenden – are în ea tot soiul de informații topografice, dintre care am extras câteva: adresa la care a locuit Berryman în Minneapolis (2509 South Humbold Avenue, o casă splendidă, „cea mai bună casă pe care am avut-o vreodată”, după cum poetul însuși spune), capătul exact al lui Washington Avenue Bridge, podul de pe care s-a aruncat B. (e capătul dinspre vest, iar el s-a aruncat de pe versantul nordic al acelui capăt; am fotografiat locul, e evident că n-a avut nici o secundă intenția să se arunce în apă, cum credeam, ci direct pe asfalt; probabil că se temea ca nu cumva să rămână viu după căderea în apă, iar instinctul de supraviețuire să-l scoată la mal; nu cred că exista riscul ăsta, am citit că, dacă saltul în apă e de la peste 25 de metri înălțime, impactul e același ca la o suprafață solidă, apa comportându-se la fel de ecrasant ca betonul; or, podul e la mai mult de treizeci de metri deasupra apei, din câte-mi dau seama), traseul pe care mergea la universitate etc.

Biblioteca în care se va ține conferința, The Elmer Andersen Library, e la zece metri de chiar acel capăt al podului de la care a sărit Berryman; de pe fereastra sălii se vede, aproape de să-l atingi cu mâna, locul unde a căzut. Mă întreb ce simte Kate Donahue, ultima soție a lui Berryman (va fi și ea aici de mâine, de când începe conferința), trecând zilnic pe Washington Avenue Bridge. Dar probabil că nu simte de fapt prea mare lucru – cum nici eu n-am simțit dormind ani întregi în aceeași cameră în care s-a spânzurat tata de țeava de gaz & văzând-o zilnic îndoită într-atât încât să-mi poată aminti că de acel loc curbat s-a legat cândva capătul unui ștreang; abia după ce n-am mai dormit în camera aia am început să simt tot mai intens vibrația care mă pune și acum în frecvență de rezonanță; poate c-o fi la fel și în cazul lui Kate D. – a rămas să trăiască aici & să treacă zilnic pe podul ăsta tocmai ca să nu intre în vibrația aia intensă. Dintr-un paradoxal instinct de conservare, adică. În cazurile de genul ăsta, cu cât ești mai aproape de epicentrul traumei, cu atât ești mai protejat.

 Berryman3

24 octombrie. Dimineața, din nou plimbare. Ieri m-a iritat prezenteismul Minneapolisului – care e, de fapt, prezenteismul întregii Americi: e derutant pentru un european să meargă prin orașe în care nimic nu coboară înapoi mai mult de câteva zeci de ani. Seamănă mai mult a butaforie decât a oraș, de fapt; ca și când formele astea arhitecturale n-au avut când să se umple cu viață. Și mi s-a părut că înțeleg cu atât mai mult atașamentul disperat al lui Pound & Eliot & Berryman pentru tradiție – ca o încercare de a umple cu substanță tartajele unor forme goale. O astfel de lume derealizată nu poate, în cazul unor mari melancolici, decât să derealizeze existența în întregime; tradiția ar fi, înțeleasă astfel, antidepresivul lor cel mai eficient.

Însă astăzi nu mi s-a mai părut deloc așa; dimpotrivă, prezenteismul ăsta american l-am găsit drept sindrom al unei prospețimi pe care noi, europenii, am pierdut-o demult. Așa e, nimic nu coboară aici mai mult decât câteva zeci de ani; dar asta înseamnă că și înaintarea & ascensiunea se fac mai ușor, întrucât lestul e mai puțin. Inima nu bate „adânc în pământ undeva”, ci aproape deasupra solului. Aici, clădirile monumentale nu sunt vestigii ale trecutului, ci sunt fie centre de business, fie universități – adică sedii ale viitorului. Ai senzația nu că trecutul te ajunge peste tot din urmă, ci că viitorul se apleacă să te ia în palmă.

De la 2.30, la biblioteca Andersen. Reîntâlniri – cu Philip Coleman, Maurice Devitt, Adam Bearsworth, Eve Cobain. Cunosc față-n față pe Peter Campion, unul dintre cei mai remarcabili & remarcați poeți americani tineri (prin e-mail ne cunoșteam deja binișor). Aflu că prietena lui e best friends cu Tara Skurtu, care-mi transmite astfel salutări. Planeta chiar e un sat global, vorba lui McLuhan. Îl mai cunosc și pe Claudiu Sansone, mezinul conferinței, un irlandez de 22 de ani care face un masterat la Chicago. În fine, apare și Kate Donahue, văduva lui Berryman – seamănă leit cu tușa Vecuță, mătușa Cameliei din Vinerea Albei, are chiar și un pulover foarte asemănător. Se așază chiar în fața ferestrei care dă spre locul unde trebuie să fi căzut Berryman. Cât mai aproape de epicentru, după cum spuneam. Cel mai dur & mai sigur mod de a te proteja.

În prima pauză a conferinței, tur prin subteranele bibliotecii. Aici, la 30 de metri sub pământ, sunt săpate niște caverne imense, în care se țin arhivele. În fiecare zi intră aici camioane încărcate cu arhive noi; lăzile cu documente sunt manevrate de două mici excavatoare galbene, numit Isis și Osiris, zeii underworld-ului egiptean (au umor bibliotecarii americani, trebuie să recunosc). Rafturile cu cărți & documente au vreo zece metri înălțime, și se întind fiecare pe vreo treizeci de metri. Ajungem și la arhiva Berryman – conține corespondența & jurnalele lui, notele de curs, manuscrisul enorm al cărții neterminate despre Shakespeare, piese de teatru de asemenea neterminate, fotografii, chitanțe & facturi (scria și pe ele), carnețele,  diplome, medalii etc., precum și biblioteca lui – impresionantă, cam ca a lui Ivănescu (nu doar ca dimensiuni, ci și ca tipologie, vreau să spun). Facem toți poze ca un desant de japonezi maniaci & emoționați.

 arhiva Berryman

25 octombrie. Îmi prezint lucrarea, aceeași ca la Dublin, despre Berryman & Ivănescu.M-am simțit cam stânjenit să fac asta, dar m-am liniștit când am văzut căabsolut toți cei care au avut conferințe în Irlanda le-au citit tot pe alea.După ce se încheie și discuțiile cu publicul, mă duc la locul meu din sală,cineva mă bate pe spate, mă întorc – și mă trezesc față-n față cu JohnBerryman. Am avut un mic șoc, până mi-am dat seama că Peter Campion mi-lprezenta pe Paul Berryman, fiul care-n monografia lui Haffenden era alintat„Prince Pooh”. Seamănă leit cu taică-său din perioada fără barbă – aceiașiochi, aceiași ochelari, același mod de a-și tremura puțin maxilarul inferiorcând articulează, cred că m-am holbat la el vreo două minute până să apuc să-irăspund ceva. Îmi spune că a găsit vreo patruDream Song-uri traduse deja la Moscova încă din 1976, de când îșifăcea studiile pe acolo – și constat încă o dată (de parcă mai era nevoie) că,la noi, Ceaușescu & funcționarii culturali erau mai staliniști decâtpost-staliniștii sovietici. Mimez conversația, dar de fapt pentru mine e oîntâlnire de outre tombe, sunt la felde terciuit cum aș fi dacă m-ar bate deodată pe umăr Mircea Ivănescu.

Aflăm, în timpul unor discuții dela alt panel, că localul la care am fost ieri, The Republic, e de fapt același la care au băut un lustru întregBerryman & Bellow. Și iar senzație acută de irealitate.

Vedem trailerul de vreo jumătatede oră al unui documentar neterminat încă despre Berryman. Întrebat, de oreporteriță nu prea isteață, „ce ar vrea să-și aducă aminte lumea despreBerryman după moarte”, răspunde în aceeași secundă în care ea-și încheieîntrebarea: „That I worked hard”. Abia apoi se oprește să tragă din țigară, eaare aerul că așteaptă niște explicații, așa că el adaugă: „And that would beenough for me”. Știm toți, John: ai muncit până te-ai făcut bucăți. La propriu.Și, grație ție, unora dintre noi le e mai ușor aici. Tot la propriu.

 caiet_notite_Berryman

26 octombrie. Ultima zi din Berryman at 100. După comunicările academice, vorbesc despre Berryman ca profesor câțiva scriitori ieșiți din cursul lui de Humanities (pe atunci nu exista încă nici un curs de creative writing la Minnesota). Deși sunt din generații diferite, le dădea tuturor, la primul curs, assignment-ul de a-și scrie autobiografia (sau, cum a formulat într-un an, „istoria intelectuală personală”). Îi accepta la curs în funcție de eseul cu pricina.

Claudia Hexter își amintește cum s-a dus la el, la catedră, și i-a spus, încercând să-l convingă să o accepte fără eseul autobiografic: „You know, your seminar was strongly recommended to me by my cousin, who was your student the previous year”. La care Berryman ar fi șuierat necruțător: „Nepotism!”.

Cu Judith Healey chiar se împrietenise, o primea acasă ca să-i citească acolo poemele, Kate Donahue le făcea ceai și brioșe; însă, atunci când ea n-a recunoscut un poet italian renascentist cam obscur, s-a schimbat la față & a strigat: „I don’t have to stand for this ignorance even in my own house!”

Patricia Hampl și-l amintește foarte încurajator cu tinerii poeți – oricât era de afurisit cu cei established, pe cei tineri îi încuraja & susținea cât putea de generos. Și-și mai aduce cum a văzut studenții de la inginerie plângând la o lectură a lui Berryman din Dream Songs – ceea ce, zice ea, i-a confirmat că poezia lui Berryman e într-adevăr puternică. Mie-mi confirmă chiar mai mult – anume că poezia flat ubi vult, se plimbă pe unde are chef. Până și prin sufletele inginerilor – pe care nu înțeleg de ce Patricia Hampl îi ține musai de mai insensibili decât literații. Dar passons.

Lui Bob Lundegaard, jurnalist, îi recomanda cărți mistice: Meister Eckhart, Sfântul Augustin, cărți de eromystical poetry (de la Denis de Rougemont la Marrou & co.); iar când Lundegaard i-a citat, drept argument într-o discuție, o opinie din Time Magazine, Berryman a retorcat: „I never read that half-learned shit.” Cam grandilocvent & snob, dar fair enough.

Tina Kotrla, care i-a văzut jurnalul în arhive, spune că erau multe liste pe care-și notase ce considera a fi wrongdoings, cu numele prietenilor cărora le greșise, de la Lowell la Jarrell și la Delmore Schwartz & practic la toată lumea, plus modurile în care urma să-și repare greșelile; ceea ce m-a emoționat și mai mult, degeaba spune Berryman, în ultimul interviu, dat lui Peter Stitt, că respinge „with rage and contempt” eticheta de „poet confesional”, câtă vreme el se comportă în scrisul exact ca într-un confesional – în care, iată, își mărturisește greșelile & își dă singur canoane de îndreptare a lor.

Richard Kelly, cel care a îngrijit ediția scrisorilor dintre Berryman și apucata de maică-sa, Jill (despre care, zice Coleman, există mai nou suspiciuni că ar fi făcut să pară sinucidere moartea tatălui lui Berryman, care nu era una) (există, însă, peste 700 de scrisori între B. și maică-sa – ediția lui Kelly e, sigur, o selecție) – Kelly, așadar, spune că influența lui Berryman ca profesor e la fel de consistentă ca și influența lui ca poet; există sute de oameni care-și datorează cariera impulsului inițial primit la cursul de Humanities al lui Berryman. Asta spunea, dacă-mi aduc bine aminte (și-mi aduc), și Philip Levine, într-un text din 1999: că Berryman a fost cel mai bun profesor pe care l-a avut, incomparabil mai bun chiar și decât Lowell. Ceea ce e deja enorm.

Iar la final Kate Donahue a vorbit, puțin & decent, fără nimic din gesticulația văduvei abuzive, spunând la urmă: „I changed a bit of my grief with the huge joy of your celebrations”. Iar sala a tăcut brusc, parcă rușinată.

După asta, iar la Republic; e o vară indiană minunată & excesiv de aurie în Minnesota, complet atipică pentru vremea asta a anului. Deasupra piațetei în care beau cândva Bellow & Berryman se rotește la mică înălțime, ca-ntr-un film american prost, un vultur enorm.