Minodora Sălcudean în dialog cu poetul Radu Vancu

Anul trecut, în contextul unei lansări de carte, am făcut gafa să ataşez numelui tău calitatea de critic, nu pe cea de poet. Din reacţia ta promptă (citez: auăleu!:)), am realizat că îţi neglijasem identitatea funciară, sensibilitatea structurală şi chiar apartenenţa astrală. Îmi place să cred că poeţii au un semn zodiacal distinct, pesemne singurul care le tutelează fiinţarea. Apoi, în ei sălăşuieşte acel daimon interior, dar supradeterminant ontologic, care le porunceşte hipnotizant: „Schimbă-te în cuvinte”. Dincolo de impresiile mele, care ar putea fi complet deplasate, poţi să ne spui cine eşti, nu ce eşti?

Radu Vancu: Poate părea surprinzător, dar îmi vine mai uşor să-ţi spun cine sunt mai degrabă decât ce sunt. Fiindcă acest „cine” al meu e determinat de acele relaţii banale şi esenţiale, „supradeterminante ontologic”, aşa cum le spui tu, care ne fac întotdeauna ceea ce suntem. Sunt, aşadar, deopotrivă în poezie şi în viaţă, tatăl fiului meu şi fiul tatălui meu (dar şi fiul fiului meu şi tatăl tatălui meu, într-un mod prea abstrus ca să-l pot comenta fără să mă simt jenat, dar sper că îndeajuns de evident, totuşi). Mai sunt soţul soţiei mele, fratele fraţilor mei, prietenul prietenilor mei. Toate relaţiile astea, ale căror linii de forţă circusmcriu acel „cine” al meu (presupunând că, totuşi, există unul), se regăsesc în modul cel mai natural în viaţa mea şi în poezia mea deopotrivă. Sunt un „cine” derivat din toţi aceşti „cine” esenţiali ai vieţii mele; dacă m-ai fi întrebat „ce” sunt, mi-ar fi venit greu (poate imposibil) să găsesc o sumă de „ce”-uri de care să mă simt reprezentat alegoric şi existenţial. Cât despre pufneala mea când m-ai numit „critic”- era un simplu răsfăț. Există critici pe care-i citesc cu aceeași pasiune ca pe scriitorii mari: Lucian Raicu, de pildă, sau Matei Călinescu. Sau, dintre străini, Hugh Kenner.

Aşa grăi cărtărescianul personaj-narator din Solenoid: „Ca să însemne ceva, literatura trebuie să fie o levitaţie deasupra paginii…”. Pentru tine, ce e literatura sau, dacă ţi-e mai la-ndemână, ce nu e?

Radu Vancu: Nostalgia lui Mircea Cărtărescu şi poezia lui Mircea Ivănescu sunt cărţile care m-au învăţat, la 17 ani, că literatura adevărată e întotdeauna mai mult decât literatura. Există momente, spune Raymond Federman, când lectura devine epifanică, pagina se inflamează – și, deodată cu ea, lumea întreagă se inflamează. Nu mai există atunci distincție între ce citești și ce ești, între figura pe care o compun literele de sub ochi și figura pe care o compun evenimentele din viața ta, între ceea ce e numit convențional „literatură” și ceea ce e numit, la fel de convențional, „viață”. Literatura e tot ceea ce face această epifanie posibilă. Tot ceea ce poate face inflamarea aceasta cu putință. E șirul de hieroglife stranii din cartea pe care o citește Dionis al lui Eminescu; e aleph-ul lui Borges; e Firma lui Thomas Pynchon; e Cesárea Tinajero a lui Roberto Bolaño; e jocul fetițelor din REM-ul lui Cărtărescu ș.a.m.d. Ca să însemne ceva, literatura trebuie să pună toate aceste mecanisme magice în mișcare; iar surpriza e că, fără să-ți dai seama, te pune și pe tine în mișcare. Așa încât, după o vreme, constați că te-a schimbat într-o variantă mai bună a ta. E singurul sens real al literaturii; tot restul, oricât de literar ar fi, nu e decât joc, iluzie, retorică, egomanie.

Intelectual vorbind, te percep ca pe o combinaţie rară: un grund esenţialmente poetic, peste care ai construit, strat cu strat, un înveliş cultural dens, riguros, erudit, asta, desigur, şi în virtutea formaţiei tale universitare. Apoi, mai sunt contaminările fericite, afinităţile şi învecinările privilegiate cu oameni care ți-au amprentat destinul cultural, cum a fost poetul Mircea Ivănescu sau cum sunt prieteni actuali, cu mare notorietate în lumea culturală. Invocând inspirata formulă a Monicăi Lovinescu, tu crezi şi te revendici de la o est-etică a scriiturii?

Radu Vancu: Cred că formula Monicăi Lovinescu era cum nu se poate mai nimerită pentru contextul imediat postcomunist al literaturii noastre. Trecutul nostru literar fusese prea programatic și prea holistic falsficat pentru ca o revizitare a lui, inclusiv sub raport etic, să nu fie neîntârziat necesară. Est-etica Monicăi Lovinescu a însemnat un apel la această revizitare a tradiției noastre literare în spiritul adevărului. Înțeleasă astfel, da, cred încă în utilitatea ei. Însă poziția mea intelectuală referitoare la adevărul literaturii e ceva mai complicată: pe de o parte, știu (alături de Monica Lovinescu, dar și de alți critici) că estetica nu justifică întotdeauna totul; pe de alta, știu la fel de bine (alături de prințul Mîșkin al lui Dostoievski, dar și de alții) că frumusețea va mântui lumea. E o aporie aici, un paradox care, departe de a mă sâcâi, mi se pare o demonstrație a complexității extraordinare a literaturii. Frumosul nu e totul – dar frumusețea va mântui lumea. Ambele brațe ale acestei propoziții mi se par riguros adevărate; și numai îmbrățișarea lor paradoxală mi se pare că redă tot adevărul literaturii.

Te-ai întrebat vreodată (pentru că eu am făcut-o), într-un pur exerciţiu de imaginaţie, ce fel de intelectual ai fi fost, dacă ţi-ai fi trăit viaţa adultă în timpul comunismului? Nu ştiu, mă gândesc să îţi dau câteva variante ajutătoare: conformist? dizident? revoltat în interior, dar apatic la suprafaţă? Ca să nuanţez sensul întrebării, nu crezi că mult prea invocata sintagmă „rezistenţa prin cultură” e un şablon vidat de sens, o formulă retorică  în spatele căreia se ascunde doar o pasivitate complice?

Radu Vancu: Nu, nu cred că rezistența prin cultură e ceva neapărat ironizabil sau tratabil în regimul sarcasmului ori al peiorativului. Ea pare într-adevăr, la o primă vedere, un exercițiu de mandarinat spiritual, de retragere semi-complice în spațiul privat atunci când spațiul public a fost confiscat de un regim totalitar. Însă faptul că noi, trăind într-o lume capitalist-liberală, punem problema în acești termeni înseamnă pur și simplu o falsificare a ei; fiindcă opoziția spațiu public – spațiu privat, centrală în orice democrație liberală, pur și simplu nu mai există în totalitarism. Au arătat-o și Hannah Arendt, și Giorgio Agamben – totalitarismul abolește distincția dintre spațiul public și spațiul privat, anihilând pur și simplu privatul. În aceste condiții, a încerca o „rezistență prin cultură” era pur și simplu o tentativă de reconstrucție a spațiului privat. Poate părea puțin azi, dar era ceva intolerabil pentru regimul totalitar în cauză; să nu uităm că, deseori, această „rezistență prin cultură” a fost pedepsită cu moartea în închisoare, sub tortură (ca în cazul lui Gheorghe Ursu, în 1985). Cred că aș fi practicat-o și eu, și aș fi înțeles-o tot ca pe o formă discretă de opoziție la regim; nu știu dacă aș fi avut curajul disidenței fățișe, probabil că nu.

Intelectual e cel care participă la negocierea permanentă dintre spațiul privat și cel public.

Plecând de la Émile Zola şi al lui celebru Jʹaccuse, trecând prin rechizitoriul lui Benda din La Trahison des clercs, privind, apoi, retrospectiv la condiţia şi statutul intelectualului în regimurile totalitare, fie ele de dreapa sau stânga, şi ajungând, în sfârşit, la istoria recentă trăită chiar de noi, la episodul unei mineriade în care s-a strigat furibund  „moarte intelectualilor” şi „noi muncim, noi nu gândim”, ce e pentru tine un intelectual?

Radu Vancu: Un intelectual e pentru mine ceea ce era și pentru Raymond Aron: un spectator angajat. Un om care ține să-și spună punctul de vedere, atunci când simte că e important să o facă. Și care acceptă să iasă din confortul spațiului său privat pentru a participa la o mai bună articulare a celui public. Dacă vrei, reformulând în termenii întrebării anterioare, ți-aș răspunde astfel: intelectual e cel care participă la negocierea permanentă dintre spațiul privat și cel public. Și o face mereu căutând formula cea mai bună a acestei negocieri. Firește, din punctul ăsta de vedere, mai bine de jumătate dintre cei numiți de Paul Johnson în celebra lui carte „intelectuali” nu sunt, de fapt, unii – fiindcă negocierea lor între privat și public a privilegiat mereu privatul existenței lor imediate, în dauna publicului, pe care l-au tratat cu un cinism revoltător; e o definiție poate prea restrictivă, aceasta a mea, poate prea marcată etic – dar mi-o asum sub această formă.

vancu-radu

Tu eşti un poet coborât în cetate. Eşti racordat şi implicat în dezbaterea de idei. Totuşi, nu ţi se pare fragilă şi riscantă graniţa dintre implicare şi angajament?

Radu Vancu: Ba da, firește că mi se pare fragilă și riscantă; tocmai de asta nu am acceptat nici o formă de angajare partinică a scrisului meu social-politic. Opțiunile mele sunt limpezi și nete, sunt ale unui om care vrea o integrare europeană cât mai profundă a României, convins că e singura noastră cale de a ne construi ca un popor de succes. Așa cum e România construită acum, adică strâmb, nu există o angajare partinică posibilă – fiindcă prea adesea acele partide sau acele forțe politice care au părut a fi angajate în acest efort de europenizare a României au clacat rușinos. Iar integritatea te obligă să le sancționezi de îndată și pe ele.

Presupun că te referi la parcursul stângii românești postcomuniste. În articolele tale politice te exprimi critic, fără echivoc, la adresa PSD-ului și a liderilor acestuia, cu precădere la Victor Ponta.

Radu Vancu: Cred că PSD-ul e răul cel mai acut al organismului nostru biopolitic, sunt sigur că modernizarea României nu se poate produce decât cu diminuarea radicală a influenței acestui partid în treburile noastre politice; dar asta nu înseamnă că nu văd deriva îngrozitoare a PNL-ului, sau cinismul și voracitatea metastazate în toată clasa noastră politică. Am criticat, prin urmare, mai ales PSD-ul – dar și derivele PNL-ului (care, ca intelectual liberal ce mă aflu, mă dor încă mai tare). L-am susținut pe Traian Băsescu atunci când cele două proiecte majore ale lui erau orientarea euro-atlantică a României și construcția unei justiții funcționale; l-am criticat de îndată ce a început să le abandoneze și să le saboteze. L-am susținut pe Klaus Iohannis între tururile de scrutin electoral, conștient că o victorie a lui Ponta ar fi însemnat încetarea construcției noastre ca popor european; l-am criticat pe Iohannis de îndată ce a deviat de la direcțiile fundamentale ale acestei modernizări europene. Firește, e poziția cea mai dificilă, fiindcă riști să fii înjurat de ambele tabere; însă mi se pare singura onestă. Ich kann nicht anders, cum spunea cândva un om pe care-l admir mult.

Mă bucur să văd de fiecare dată un om care scrie; indiferent cât de bine sau de rău scrie…

Martin Luther? („Hierstehe ich, ich kann nicht anders”) La el trimiți, sau la altcineva? Citatul e celebru, dar paternitatea rămâne incertă atâta vreme cât rostirii lui i se atribuie o aură legendară.

Radu Vancu: Da, într-adevăr, la Luther mă refer și la cuvintele lui rostite în aprilie 1521 în fața împăratului Carol Quintul, în Dieta de la Worms. Mă emoționează profund atât etica indomptabilă a acestor cuvinte simple, cât și tot ce a făcut Luther pentru construcția unei etici moderne a creștinismului. Sunt un ortodox nepracticant și ecumenic, că tot am ajuns aici: îmi place la ortodocși caracter mistic al credinței, la catolici atenția la social, iar la protestanți cultul răspunderii individuale, inclusiv prin felul în care îți faci meseria – tot de la Luther vine – de la faptul că a tradus „vocatioDei” prin „BerufungGottes” sau „BerufungdurchGott”, iar Berufung, însemnând într-adevăr chemare, e înrudit cu Beruf, care înseamnă meserie. Asculți deci chemarea lui Dumnezeu și prin felul în care-ți practici meseria. În fine, nu mă așteptam să ajungem să vorbim și despre credință și creștinism în discuția asta, cred că e prima dată când o fac într-un interviu. Dar se leagă cumva cu discuția anterioară despre spațiul privat și cel public, ce-i drept.

 În altă ordine de idei, nu e deranjant  să constaţi zilnic inflaţia scriiturii, să vezi în jurul tău oameni care scriu mai mult decât citesc (desigur, fără nicio aluzie la grafomania de care zici, deseori, că suferi; asta pentru că, în cazul tău, scriscititul, ca şi respiraţia, sunt vitale).

Radu Vancu: Sigur că nu, ba dimpotrivă, mă bucur să văd de fiecare dată un om care scrie; indiferent cât de bine sau de rău scrie, e limpede că, pentru el, literatura e deja mirajul acela inflamat, punctul acela de fugă care ordonează toate planurile realității. E neîndoielnic că, într-un moment al vieții lui, a citit o carte a cărei pagină s-a inflamat deodată, și l-a făcut să vrea să poată să producă și el trucul acela magic. Sigur, doar a mia parte dintre noi, cei care scriem, pot ajunge să producă acel truc; cei mai mulți ne trudim degeaba, încercăm în zadar să transsubstanțiem materia realului în materia literaturii, să aprindem lumina aceea taborică a paginii inflamate în propria noastră pagină. Dar asta nu ne face în nici un fel demni de dispreț. Suntem niște mici magi care au eșuat, e adevărat. Dar am eșuat încercând – și, ceea ce e chiar mai important, am eșuat cunoscând frumusețea. Că nu am putut să o producem noi înșine – uneori, asta mi se pare aproape secundar.

Ai publicat recent două cărți, Elegie pentru uman, aș spune la granița dintre eseu și studiu, atât de dens ideatic, de fin și de riguros articulat în zona trimiterilor, filiațiilor, corelațiilor, și România vertebrată, o selecție de articole politice și culturale pe care le-ai publicat în ultimii 3-4 ani. Noi doi am vorbit despre ele  și cu alt prilej, de aceea te întreb frust: De ce le discriminezi? De ce pe ultima o subestimezi în raport cu prima? Să fie asta soarta ingrată a publicisticii scriitorilor?

Radu Vancu: Nu mi-am dat seama că le-aș discrimina – dar acum, gândindu-mă la acea discuție a noastră, îmi dau seama că ai dreptate. Probabil că am făcut-o din cauză că, pe de o parte, la Elegia pentru uman am lucrat de la bun început ca la o carte, cu toată mica și delectabila ocnă presupusă de un asemenea proiect. Și, ca un ocnaș atins de sindromul Stockholm, ajungi cu vremea să-ți iubești ocna; așa că am vorbit probabil ceva mai cald despre cartea asta decât despre România vertebrată, despre care n-am știut că va fi o carte până când nu mi-a cerut editura să fiu de acord să o scoată. Însă nu sunt nemulțumit de cum a ieșit, ba chiar m-a bucurat mult ce au scris despre ea Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir, de care mă simt cel mai bine reprezentat în modul de înțelegere a politicului; după cum m-a bucurat enorm căldura cu care a vorbit despre Elegia pentru uman Mircea Cărtărescu, de care mă simt cel mai bine reprezentat în modul de înțelegere a literaturii, cum am spus deja. 

E de neînțeles și de neacceptat pentru mine că specia asta a noastră a ajuns atât de rafinată în torturarea aproapelui, practicată cu atâta deliciu și cu atâta zel, încât încrederea în specie e tot mai greu de menținut.

Aparent, ești de un calm imperturbabil, iar o bună parte din publicistica ta stă sub semnul echilibrului, al argumentației raționale și al unei distanțări lucide față de obiect. Totuși, ce te supără, ce te enervează, ce ţi se pare intolerabil?

Radu Vancu: Mi se pare intolerabilă răutatea. E de neînțeles și de neacceptat pentru mine că specia asta a noastră a ajuns atât de rafinată în torturarea aproapelui, practicată cu atâta deliciu și cu atâta zel, încât încrederea în specie e tot mai greu de menținut. Literatura mai salvează câte ceva din această încredere, muzica de asemenea, discuțiile de o seriozitate ultimă cu Sebastian (la cei șapte ani ai lui e de o înțelepciune solomonică, la fel ca toți copiii, bineînțeles) – însă, admit, e tot mai greu să-ți menții încrederea în specie. Atenția la celălalt e materia primă a literaturii, a artei în general; ei bine, într-o lume în care atenția la celălalt a devenit atât de disparentă, aproape inexistentă, e de mirare că mai există vreo formă de artă. Îmi aduc aminte de un înțelept indian (i-am uitat, totuși, numele) care, întrebat cum trebuie practicată această atenție la celălalt, a răspuns: „Nu există celălalt”. Într-adevăr, pentru cine e cu adevărat atent, celălalt e el însuși. Toată marea artă își dă seama de asta.

Și am ajuns din nou, fără să ne fi propus, la fibra semantică a est-eticii. Pentru că „Nu există celălalt” e echivalentul lui „Eu este un altul” (Rimbaud). Iar ontologic vorbind, Emmanuel Levinas a glosat atât de just și necesar în marginea acestei fascinante și dezirabile interșanjabilități. Dacă tot veni vorba de Eu, la ce pagină a ajuns jurnalul tău, Radu Vancu?

Radu Vancu: L-am oprit anul trecut, cam pe vremea asta. Însă e bine că mi-ai adus aminte, ar trebui să-l reiau cât mai curând. Ca să nu devin neatent la mine însumi. Și să nu fac din mine un celălalt.

Adică un Străin? Poate că, uneori, tocmai înstrăinarea ne salvează de noi înșine, de captivitatea unei egofilii pernicioase. Sau asta se potrivește doar oamenilor obișnuiți, iar în cazul poeților proximitatea eu-celălalt e guvernată de cu totul alte legi. Și tot nu mi-ai răspuns, de aceea reiau întrebarea: până acum, câte pagini are jurnalul?

Radu Vancu: Nu-i chiar atât de voluminos, am început să-l țin sistematic târziu, abia prin 2012. Însă l-am ținut apoi cât se poate de riguros, și s-au adunat vreo patru sute de pagini de tipar, dacă nu mai bine, până pe la jumătatea lui 2015. Mi s-a părut suficient pentru un singur volum, așa că l-am întrerupt, știind c-o să-l reiau – însă sperând că se vor fi schimbat, la ceasul reluării, destule în lume și în mine pentru ca un eventual al doilea volum să arate, totuși, diferit. Fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să mă repet de la o carte la alta; adică supratemele, obsesiile, liniile de forță sigur că sunt cam tot aceleași – dar, stilistic vorbind, cărțile mele cred că nu seamănă totuși una cu cealaltă. „Sebastian în vis” e scrisă altfel decât „Monstrul fericit”; care, la rândul lui, e altceva decât „Frânghia înflorită”; care, apoi, nu mai seamănă cu „Epistole pentru Camelia” și așa mai departe. Aștept de la o continuare a jurnalului meu să fie cât se poate de diferită (măcar stilistic) de acest prim volum, care poate că va apărea la anul. Spus mai simplu: aștept de la jurnalul meu să mă reinventeze. (Așa cum aștept asta de la tot scrisul meu, de fapt.)

Îți mulțumim, Radu Vancu, și așteptăm cu interes următoarele tale cărți.

de  Minodora Sălcudean