de: Bogdan Dumitrescu / traducere: Alexandra Coroi
Excesiv, strident, poetic, dur, spiritual, ludic, intens, ritualic, confesional, sunt câteva din cuvintele care descriu atmosfera și senzațiile pe care le resimți în timpul unui spectacol de Pippo Delbono. În 2017, cu greu am reușit să intru în spațiul arhiplin, aproape sufocant al Fabricii de Cultură, unde am trăit un soi de revelație, iar mai mult decât atât, revelația mi s-a părut a fi colectivă, împărtășită la unison de toți ceilalți prezenți.
Am fost luat total pe nepregătite de modul anarhic, eclectic și totodată liric și frumos prin care un contact atât de puternic cu realul poate avea loc, și rămâne până în prezent una dintre experiențele artistice cele mai semnificative pe care le-am trăit.
După Vangelo, au urmat La Gioia și Amore, iar între aceste ultime două spectacole, în perioada pandemiei, Emilia Romagna Teatro Fondazione au pus la dispoziție pe internet filmări cu spectacolele mai vechi ale lui Delbono, lucru care mi-a permis să vizionez Orchidee, Dopo la battaglia și Questo buio feroce.
Anul acesta, Pippo Delbono se întoarce la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu Il risveglio (Trezirea), în premieră mondială, o piesa care continuă călătoria spirituală a personajului care la finalul din Amore adoarme sub copacul uscat. Cu prilejul revenirii sale la Sibiu, am avut șansa să-i adresez câteva întrebări legate de lucrurile care îl inspiră și despre viziunea sa artistică asupra unui prezent tot mai incert.
Bogdan Dumitrescu: Vangelo a fost primul spectacol regizat de dumneavoastră pe care l-am văzut acum câțiva ani, chiar aici în Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru. Încă de la început, mi-am dat seama că nu înțelegeam exact la ce eram martor. Nu părea să fie o reprezentație de teatru, pentru că nimeni nu părea să joace, și nu mă putea gândi la el ca la un spectacol, pentru că nu-l puteam asocia sub nicio formă cu ideea de divertisment. La final, după ce am trecut printr-o varietate de emoții și gânduri, de la agonie la copleșire și înapoi, mi-a trecut prin minte că totul a fost mai degrabă un eveniment, o intensificare profundă a vieții. Sunt sigur că de-a lungul anilor ați auzit de experiențe similare din partea spectatorilor și sunt foarte interesat să aflu cum vă definiți creațiile?
Pippo Delbono: Îmi este foarte greu să-mi definesc creațiile. Sunt precum un copil. Nu sunt conștient de reprezentațiile mele, nici măcar de frumusețea, de umorul sau de intensitatea dramatică a acestora. La urma urmei, cred că un artist adevărat nu știe niciodată. Pina Bausch, una dintre cele mai mari artiste ale secolului XX, obișnuia să spună: „Nu știu”. Am o înclinație specială pentru muzică. Pentru dans, pentru poezie. Pentru cuvinte.
Spectacolele dumneavoastră combină poezia, muzica, dansul, filmele, ritualurile și simbolurile. Referințele culturale variază de la elemente liturgice la cultură pop, iar narațiunile îmbină ficționalul cu evenimente din viața reală. Cu toate astea, peste tot se regăsesc idei autobiografice și sentimente intime profunde, imposibil de separat de restul. Uneori, urmărindu-vă opera e ca și cum aș trăi intens cu o emoție care crește tot mai mult până când explodează și se răspândește către public, învăluindu-ne într-un strat fin de realitate care conferă un sentiment al colectivității, ba chiar al complicității. Ce vă inspiră să creați aceste experiențe? Cum se dezvoltă spectacolul până la varianta finală pe care ajungem să o vedem?
Pippo Delbono: Timp de mulți ani, procesul creativ al spectacolelor mele s-a dezvoltat prin intermediul improvizațiilor actorilor. E posibil să fi fost influențat de lucrările pe care le-am făcut împreună cu Pina Bausch atunci când am lucrat în Compania ei, unde am improvizat foarte mult. Apoi, vreme de câțiva ani, am început să lucrez mai puțin cu improvizații și mai mult direct cu poezia, alături de actorii din Compania mea, începând cu idei pe care le aveam în minte, creând o mulțime de situații emoționale. Piesele oscilează între ironie și durere, între muzică și dans. Poate că publicul nu a înțeles complet spectacolele, însă cu siguranță a fost cu totul implicat în ele.
Cel mai mare critic francez de la Le Monde, Colette Godard, care mi-a văzut ultimul spectacol, Amore, și a fost șocată de el (cred că mi-a văzut toate spectacolele), mi-a spus în Paris: „Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când îți văd piesele, încep să plâng la un moment dat…”. Și un alt critic italian a scris: „Pippo Delbono știe foarte bine cum să-și poarte publicul prin toate emoțiile, de la ironie, tristețe, iubire, până la durere și singurătate. Iar publicul, fără să înțeleagă, îl urmează”.
În operele dumneavoastră, politica este prezentă pe mai multe planuri. Unele povești vorbesc atât despre tragediile istorice cât și despre cele contemporane, precum istoria zbuciumată a secolului al XX-lea sau criza refugiaților. Multe simboluri, atât cele sacre cât și cele profane, sunt folosite într-o manieră critică, expunându-le rigiditatea pentru a dezvălui noi înțelesuri. Spectacolele oferă o platformă care dă voce indivizilor care, altfel, nu ar avea o voce în societate, iar stilul general pare să fie uneori anarhic, sugerând frumusețea brută și libertatea luptei vieții. Cum legați arta de politică? Considerați că arta are responsabilitatea de a facilita schimbarea, fie ea spirituală sau politică?
Pippo Delbono: Da. Toate adevărurile dintr-un spectacol devin politice. Ele devin spiritualitate. Practic budismul de 35 de ani. E o formă de budism care nu e bazată pe budismul originar din India, ci pe un budism secular care s-a dezvoltat în Japonia. Un budism secular care spune că toți oamenii posedă „starea de Buddha”, că există o parte luminată care se regăsește în fiecare dintre noi. Nu are nimic de-a face cu faptul că sunt bărbați sau femei, oameni buni sau răi, toți sunt Buddha.
Există o mantră pe care o tot repetăm, și anume: „Nam Myoho Renge Kyo”, care înseamnă atât de multe lucruri, de exemplu: „Mă conformez legii Cauzei și Efectului”. Budismul este o mare luptă. M-am luptat cu orice datorită budismului: cu boli grave, cu cele mai serioase maladii ale minții și cu un budism care a devenit formal și fals. Spiritualitatea poate fi importantă în teatru. Doar că trebuie să fie spiritualitate adevărată. Fără dogmă, prefăcătorie sau neadevăr.
În spectacolele dumneavoastră, pline de imagini și experiențe senzoriale, cuvântul și vocea (vorbită sau strigată) ocupă un rol central. Poeziile, monologurile, amintirile sau cântecele sunt folosite pentru a ne ghida în această călătorie. În multe momente ale creației dumneavoastră, forța brută a unei voci dezvăluie un soi de putere mistică, demult uitată de noi, dar în același timp familiară. Mai mult, limbile folosite sunt diverse și s-ar putea să nu fie întotdeauna înțelese de spectatori. Totuși, chiar și cu subtitrări, este uimitor cum poezia pare să depășească barierele lingvistice, fiind resimțită mai degrabă cu trupul decât cu mintea. Cum pot fi cuvintele atât de puternice astăzi? Unde rezidă puterea acestei voci?
Pippo Delbono: Este o întrebare dificilă. Ai răspuns deja la ea, ce aș mai putea adăuga? Ar trebui să formulezi tu răspunsul (zâmbește, n. ed.). Dar voi încerca să spun ceva. Într-o zi, la Malaga (Spania), am vizitat Muzeul Picasso. Îl apreciam pe Picasso, dar nu îi simțisem niciodată cu adevărat sufletul. Când am vizitat acest muzeu în Malaga, i-am văzut sufletul. Expoziția începea cu un tablou al unui chip frumos de femeie. Cred că a fost una dintre iubitele lui.
Apoi, în celelalte săli ale muzeului, am văzut multe portrete ale aceleași femei, chipul ei fiind deformat în atât de multe feluri. A fost extraordinar. Atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de Picasso. Toți spun că sunt puțin nebun, ca Picasso. Cred că teatrul meu este foarte cubist, la fel ca și creierul meu. Dulce, dur, vorbit, strigat, șoptit, dansat. Și muzical.
Într-un interviu mai vechi de-al dumneavoastră, ați menționat că unul dintre lucrurile pe care teatrul trebuie să le facă este să provoace și să ne trezească. În lumina noului dumneavoastră spectacol, Il risveglio (Trezirea), puteți dezvolta această idee și să ne spuneți din ce anume trebuie să ne trezim? De asemenea, este acest concept legat mai degrabă de noi ca indivizi sau de noi formând o colectivitate? Și care este rolul artei în acest context?
Pippo Delbono: Războaiele, masacrele, moartea domină lumea în care trăim, dar cumva am devenit dependenți de toată această mizerie. Covidul a fost uitat, deși a cauzat atât de multe morți, așa cum toată lumea a văzut la televizor. Cei morți erau înveliți în nailon, și nimeni nu se putea apropia de bolnavi, asemenea unei ciume teribile și antice. Acum, nimeni nu mai vrea să vorbească despre asta, presupun că este un mecanism de apărare. Din punct de vedere istoric, experiențele dramatice precum războaiele, ciumele și moartea au reprezentat o oportunitate de dezvoltare pentru cei care au supraviețuit. Dar acest lucru nu se întâmplă acum. Este o perioadă în care nu există adevăr. Acum ne este frică de adevăr.
Credit foto: Emilia Romagna Teatro Fondazione
