Pe Irisz Kovacs am descoperit-o adolescentă, în preselecția pentru proiectul performativ „Microistoria. Povești adevărate spuse pe viu”, derulat în 2018 de către Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului – ARPAS. Țin minte că era elevă în ultimul an de liceu și povestea ei personală, spusă cu aplomb și umor, exprima nu doar un spirit liber, ci proba și un potențial performativ, așa că nu m-am mirat să o regăsesc peste ani regizoare de teatru, artistă a cărei originalitate a atras atenția criticii încă de la primele spectacole.
O nominalizare la premiul UNITER pentru debut, în 2022, pentru spectacolul „8 tați”, urmată anul acesta, la doar doi ani, de nominalizarea la premiul UNITER pentru cea mai bună regie, pentru spectacolul „Tschick. De ce am furat mașina”, confirmă de foarte tânără (la doar 24 de ani) o artistă cu o estetică ce integrează în scenă valorile generației sale, debordând de prospețime, în care vizualul și ludicul sunt potențate de un acut spirit critic.
Revizităm în interviu câteva momente formatoare și procesul nașterii câtorva spectacole care, toate, se joacă în țară. E o invitație să nu ratați nici unul dacă vă iese-n cale la Constanța, Cluj, Sfântu Gheorghe, Timișoara sau București. Sau la Sibiu, la FITS 2024, unde participă cu „Tschick. De ce am furat mașina.”
Oana Cristea Grigorescu: Spectacolul care te-a „lansat” e Tschick. De ce am furat mașina de la Teatrul German de Stat Timișoara, urmat în ultimii doi ani de alte invitații în teatrele de stat. Tschick abordează tematicile adolescenței, (a călătoriei formatoare), în continuarea problematicii din 8 tați, spectacol de licență montat la Constanța în 2021, și atrage atenția asupra unei estetici racordate la reperele și imaginarul tinerilor de azi. Cum îți alegi textele, care e plaja subiectelor de care te simți interesată?
Irisz Kovacs: Am avut mare noroc cu textele, care mai mult m-au găsit ele pe mine – 8 tați a fost una dintre sugestiile de lectură ale profei mele, Leta Popescu, iar Tschick a fost propunerea Teatrului German. Directorul Lucian Vărșăndan văzuse spectacolul meu de la Constanța în festivalul Theater Networking Talents și cred că a simțit aceeași asociere între cele două povești coming-of-age pe care o simt și eu: spiritul jucăuș, scriitura puternică și mai ales libertatea (generozitatea!) textului, care îi permite plierea pe multe forme diferite de teatralitate.
Tematici… greu de zis. Alice Rohrwacher, o regizoare pe care eu o admir mult, vorbește deseori despre importanța poziției „străinului” în artă. Nico, Maik și Tschick sunt străini în propriile vieți, iar ăsta e un motor important în poveștile lor. Dacă protagonistul se simte exclus sau înstrăinat de lumea în care trăiește, îți oferă o poartă spre a explora acel univers, fisurile și textura lui. Ridică automat întrebarea: cum ar putea fi lumea?
În alegerea textelor cred că cel mai mult cântărește intuiția, primele imagini pe care le invocă. Citești, și din ceață se arată lucruri, mâna întinsă a autorului care îți face boop pe nas. Umorul, simetria, tușele de telenovelă și potențialul vizual sunt plusuri. Dacă spectacolul care se naște în mintea mea când citesc e interesant sau emoționant, cred și sper că va fi la fel pentru spectatori.
Povestea lui Tschick oferă o perspectivă răsturnată asupra lumii adulților, descifrată de cei doi adolescenți prieteni prin filtrul estetic al desenelor animate. Acest joc voit schematic al personajelor adulte dă spectacolului prospețimea și umorul involuntar cu care adolescenții descoperă viața. Cum s-a conturat această soluție?
Irisz Kovacs: Wolfgang Herrndorf a scris Tschick sub forma unui roman, iar prietenul său Robert Koall l-a adaptat pentru scenă. Mai târziu, când Herrndorf a fost diagnosticat cu o tumoare pe creier, s-a întors asupra textului, începând să îl rescrie din perspectiva personajului Isa, draft care a rămas nefinalizat și publicat postum. Pentru mine, reîntoarcerea autorului asupra romanului în puținul timp pe care știa că îl mai are de trăit are însemnătate. Faptul că el a revenit la acest text, aceste personaje și această poveste, fixează pentru mine perspectiva pe care o prezintă – cea a unor persoane foarte tinere. A unor puști care simt deopotrivă tandrețe și revoltă față de lumea în care trăiesc și care o văd cu prospețime.
Privirea lor modifică percepția asupra elementelor majore ale oricărei vieți, dar și asupra finalului ei. Ce am vrut eu să accentuez este tocmai perspectiva, POV-ul, punând spectatorul înapoi în poziția unui adolescent care cunoaște lumea pentru prima oară. Toți adulții sunt jucați, așadar, așa cum îi văd Maik și Tschick – într-o cheie schematică, uneori grotescă, „de desen animat”.
Cred că a ajutat faptul că eu încă mă simt puștoaică, și stilul ăsta de joc e mai apropiat de percepția mea asupra vieții, în care amănuntele semnificative sunt exagerate și prind proporții. Actorii au avut o contribuție foarte importantă în reliefarea personajelor prin improvizații și propuneri: nu doar că au înțeles cheia de joc, dar au elevat-o și îmbogățit-o nespus.
Pentru tinerii artiști aflați la debut, „Fresh Start de la Reactor de creație și experiment Cluj” e o experiență profesională importantă. Ce a reprezentant pentru tine acel moment, cum te-ai dezvoltat ulterior?
Irisz Kovacs: Haha, e amuzant că mă întebi asta chiar azi, când Facebook mă anunță că se fac fix trei ani de când am aflat că am luat rezidența. Pentru mine a fost o experiență transformatoare și a servit drept etalon pentru atmosfera tuturor repetițiilor pe care le-am condus de atunci – zilele de vară fierbinți, inspirate, când totul avea atât de multă însemnătate, pastele mâncate în grabă și magneziul împărțit de actrița Oana Jipa ritualic (să ne țină energia până seara). Spiritul de echipă! Efervescența! Lucram la teatru și apoi mai lucram o tură și la bere, vorbeam non stop despre cum ar putea fi, cum va fi, ce ar putea însemna spectacolul nostru. O vară întreagă au fost în jurul meu numai fețe dragi.
Formatul rezidenței presupune să nu îți alegi tu echipa, iar faptul că ne-am înțeles toți atât de bine s-a simțit ca un miracol. Un miracol powered de selecționeri foarte înzestrați? Ulterior, m-am reîntâlnit la lucru cu trei dintre colegii Fresh Start, spectacolul nostru s-a numit Un copil pe un litru de benzină și a fost o încâlceală Lynch-ABBA-Rompetrol pe care nici noi nu sunt sigură că am înțeles-o. Mi-ar plăcea să ajung să lucrez din nou cu toți.
Unde plasezi colaborarea cu dramaturgul Doru Vatavului? Aveți deja trei spectacole în trei teatre (Sakura Sandwich la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe și în București familienormală.jpeg la Apollo111, Disco regret la Teatrul Metropolis) și un work-in-progress, cerul (hartă către casă), la Teatrelli. Pare să vă lege o sensibilitate comună pentru observarea și comentarea realității percepute de generația milenialilor pentru viața intermediată de device-uri, dar și pentru recuperarea valorilor ce nu pot fi trăite prin delegare: iubirea, identitatea, descoperirea sensului existenței. Cum s-a născut colaborarea voastră, ce vă leagă?
Irisz Kovacs: Se făcea că Doru a fost rezident Drama5, tot la Reactor, iar eu am mers la spectacolul-lectură al textului pe care l-a scris acolo, Disco Regret. Am plâns, pentru că mă regăseam atât de mult în ce scrisese. Practic l-am hărțuit să lucrăm împreună, i-am citit și proza scurtă, i-am propus să o dramatizeze și dezvolte într-o altă piesă.
Proiectele noastre existau atunci doar la noi în cap și ni le trimiteam pe mail cu notițe și observații ca pe niște oracole, de la el la mine, la el, la mine. Fără vreo perspectivă reală de a le materializa. Am propus piesele în teatre, le-am înscris la concursuri, și după un șir de refuzuri a urmat un șir mai șocant de „da”-uri în serie. Vorbeam mai devreme despre cum aleg o piesă. Eu și Doru suntem prieteni foarte buni, vorbim despre tot ce ne atrage atenția în pop culture, în literatură, muzică sau cinema, și multe dintre proiectele noastre sunt înrădăcinate puternic în interesul comun pe care îl avem pentru contradicțiile vieții contemporane.
Așa că deseori dacă ceva mă sâcâie sau obsedează, voi regăsi acel lucru în textul la care lucrează Doru. Îmi povestea de curând despre cum scrie anumite pasaje ca să mă amuze, iar eu fac la fel, construiesc unele bucăți știind că va veni să le vadă și îi vor plăcea. Ne avem în minte ca spectatori unici, iar asta leagă spectacolele noastre într-un mod amuzant, le coagulează stilistic. Scrie partituri generoase pentru actori, dar mai ales actrițe, iar textele îi poartă amprenta valorilor, fără a fi teziste. Avem același simț al umorului și, sincer, piesele pe care le scrie sunt fabuloase. Nu e mai complicat de atât.
Ștergerea granițelor ferme dintre arte e o realitate a mediului artistic din ultimele decenii. Pare firesc interesul tău pentru fotografie, dar te rog să comentezi cum ai ajuns la acest tip de expresie artistică, ce loc ocupă în preocupările tale?
Irisz Kovacs: Fotografia e o pasiune mai veche decât teatrul, prima oară mi s-au publicat niște fotografii la 16 ani, în revista SUB25. Multe lucruri din viața mea de acum se datorează fotografei-adolescentă de atunci, care își poza prietenii. Pentru adulții din jurul meu era o ușă deschisă către un tip de exuberanță copilărească la care ei nu mai aveau acces, și mai multe reviste m-au invitat să fotografiez pentru articolele lor. Mi-au apărut poze în Scena9, Decât o Revistă, Gen Revistă, Libertatea, am putut să călătoresc și să cunosc oameni din toată țara și să le intru în case, în vieți.
Eu sunt o persoană foarte băgăcioasă, îmi place să fiu între oameni, să nu stau mult în același loc, așa că asta e de multe ori o experiență mult mai cathartică decât să lucrez un spectacol. Însă multe din fotografiile mele cele mai bune sunt cadre intime, cu oameni pe care îi cunosc bine. Poate asta e o lecție, și încerc să îmi reintru în obicei: să am aparatul cu mine oriunde merg, să încerc să îmi văd viața cu ochii străinei. Și ajută foarte mult la scenă.
Pentru mine, dimensiunea vizuală, compozițională a mișcării trupurilor pe scenă e una dintre cele mai importante. Apropierea, distanța, matematica plutirii lor. Dacă ți le imaginezi ca o înșiruire de stop-cadre, poți să le privești din nou și din nou fără să te plictisești.
Imagine principală: Ovidiu Zimcea
