de Diana Marcu
Se făcea așa: că eram fix la 1328 de kilometri depărtare de casa mea, într-un spital din Europa, unde oamenii luaseră frica covid-ului și nu ieșea picior de internat afară din secție. Trăiam la comun, într-un „kibuț” sanitar, pe un singur etaj, europeni și africani, asiatici și sud-americani, musulmani și catolici, ortodocși ori agnostici, cu toții mânați de inimă. De suferința inimii, mai exact. Se chema Cardiologie pediatrică și aici se reparau cordurile de copii. De la cei mai mici, de câteva zile, aflați în incubatoare, până la cele de adolescenți filiformi care citeau benzi desenate și ascultau muzică în căști antifonate. Se reparau inimile copiilor noștri, asta ca să spun lucrurilor franc pe nume.
La fel ca toți adulții, purtam mască, pe holuri și în saloane, și renunțam la ea doar în pat, la masă și la duș. Ne știam între noi după jumătate din fețe, nu după boală, ori după cum ne strigam copiii pe hol. Ne bazam pe zâmbet, ne vorbeam rar, iar atunci când se întâmpla o făceam într-un Esperanto în care engleza, franceza, italiana, araba și româna se mixau spitalicește.
În secția aia însă, într-un timp măsurat între ziua venirii și cea a plecării, cu o haltă în sala de operații și apoi la Terapie Intensivă, am găsit rezerve de normalitate și de inimi bune.
Și am avut noroc.
Acum se cuvine să știți tot adevărul: textul care urmează nu e pentru toți. E doar pentru cei mai puțin norocoși, care știu ce înseamnă teama, singurătatea sau boala, durerea și moartea, un pahar cu cafea, cuvântul și strângerea de mână. Ajutorul și ascultarea, dăruirea și bucuria.
Sunt mici dovezi despre iubire și aproape. Le-am putea spune pretențios, sau poate simplu, dovezi de empatie. Ordinea lor e întâmplătoare.
UNU. Cafeaua de la amiază
Într-un spital din Lombardia, de lângă Milano, în care sunt operați zeci de copii și de tineri, o asociație de voluntari vine de luni până sâmbătă, dimineața și la amiază, să rupă frica. Cu gustări, jucării și cărți de colorat pentru copii și cu o cafea, pentru părinți, Aicca Onlus e reper de normalitate. Și de inimă bună. Voluntarii sunt viitori psihologi. Printre ei e și Bianca, născută la Timișoara. Deși e cetățean italian, vorbește românește cu pacienții și aparținătorii veniți din România. În fiecare dimineață, voluntarii ajung în secție și află cine e nou internat sau cine a plecat, cine merge la sală, ori cine are nevoie de o încurajare sau de prăjitură. La amiază revin cu cafea caldă, oferită părinților. Serviciile oferite sunt gratuite, iar asociația se susține din donații. Aici aflați mai multe despre Aicca (associazioneaicca.com). Astfel de inițiative, precum cafeaua din spital, funcționează timid și în România. Dacă auziți de ele, susțineți-le. Sau poate le inițiați chiar voi. Nici nu știți cum e să vă pomenească cineva cu bucurie pentru o cafea.
DOI. Crucea nopții
Recunosc că nu m-am gândit niciodată ce înseamnă „în crucea nopții”. Abia după acea noapte am înțeles. Ne-a trezit urletul. Acut, puternic, chiar în moalele capului. Cu lovitura sunetului în ureche am ajuns lângă ușă. În salonul din față, printr-o fantă de lumină, se zărea un trup de femeie plângând convulsiv. În secție se dăduse alarma, iar medici și asistenți colmatau spațiul din camera de vizavi. Din spaimă, decență și neputință, am închis ușa la noi. Să nu se trezească copiii era teama noastră, dar gândul la femeia înaltă care a urlat măcina. Moartea venea și-n secția aia. Așa că am tăcut.
La zi am revăzut femeia plânsă. Făcea robotic ture între salonul ei și 305. La 305 e post terapia, semn că era viață în copilul ei. A făcut ore cale printre noi, ceilalți, ce trăiam normalitatea gonind coșmaruri. Era un zvon că-i din Ucraina și că nu vorbește. Nimic. Niente. Nothing.
Peste încă o zi, femeia a căpătat trup și voce. Era de mână cu un ghem blond, fiica ei, de care asistentele lipiseră un holter, ca să-i măsoare ritmul cardiac copilei. Un control înainte de externare cu destinația „acasă”.
– In Ucraina?, întreb.
– No. In Ucraina buum buuuum.
Stăteam amândouă față-n față frământând o jucărie cu bule din plastic. Pop it, vreau să scriu, dar iese pocnit. Așa că las și „pocnit”. Copiii noștri râd înghesuindu-se pe un scaun:
– Uite, Andrei, broasca, zic și pun degetul pe amfibia desenată pe-un perete.
– Zhaba, pronunță femeia. O aud cum spune: „Jaba”.
E rândul nostru să zâmbim.
Tania și mama ei au plecat din spital într-o vineri, puțin după prânz. Tăcut, așa cum veniseră.
În salonul din fața noastră, printr-o fantă de lumină, am văzut cum și-a strâns bagajul. I-am lăsat lângă geantă o sacoșă cu fructe: „For Tania” și am dat să ies. M-a strâns tare-tare în brațe și s-a prelins pe hol plângând, cu un copil cârlionțat de mână și cu o sacoșă din plastic în cealaltă mână.
TREI. Nucile și traditional food
Cu mama lui Ayu am dormit trei nopți în cameră. Asta pentru că în spital se întâmpla periodic să ni se schimbe „colegii” ori camera, după cum copiii erau programați la intervenție. Italienii nu țineau un pat gol din cele două ale fiecărui salon, așa că situația „liberelor” era atent monitorizată de asistenta șefă ca la X și 0.
De la mama viteazului Ayu am primit sâmburi feluriți, nuci și alune, dintr-o pungă ținută lângă covorul ei de rugăciune.
Și tot ea mi-a dat la un prânz, fără multe cuvinte, mici bile din carne, „traditional food”. Aceeași mamă, musulmană, s-a rugat pentru copilul meu: God bless him!
Iar Dumnezeu a auzit.
PATRU. Un bănuț
Într-o miercuri ne-a mutat împreună. Nu își găsea locul și nici jumătatea. Bărbatul îi stătea în gazdă la o familie de români deveniți italieni, iar ea era în spital cu copilul. Când a venit weekend-ul, primul de când erau despărțiți în viața lor de cuplu, bărbatul s-a urcat în tren spre Milano și a ajuns la spital cu o sacoșă. Schimburi pentru ea, un termos mic cu cafea, plus ceva jucării pentru băiat, un kinder și niște pringles. A sunat-o de jos, din curtea spitalului, și i-a cerut soției să vină la geam, ca măcar să o vadă, prin fereastra închisă. „V-am trimis un pachet, prin cineva din spital”, și „Uite, în curând o să vină”, se deslușea vocea lui, iar ea, cu copilul în brațe, îi vorbea. Și au stat așa, minut cu minut, legați prin cuvinte, până când a primit coletul în salon. Abia atunci femeia a tăcut. Și a plâns: în sacoșa din pânză, printre haine și dulciuri, bărbatul îi pusese un bănuț. O floare mică și firavă. O floare albă și o iconiță.
ilustrație: Diana Blaga
