De la Crăciun la Bobotează. Umblatul cu uratul la Telciu, în anii 90

de Valer Simion Cosma

În anii copilăriei vedeam în sărbătorile de iarnă un timp al distracției, al relaxării temporare a regulilor și al oportunității de a face un ban frumos, umblând cu uratul de Crăciun și Revelion, după care cu popa cu crucea, de Bobotează.

Pentru câteva zile, puteam hălădui pe ulițe până noaptea târziu și puteam explora multe părți ale satului, nu doar ulița și centrul, unde erau școala și cele două biserici, ortodoxă și greco-catolică. Anii adolescenței aveau să păstreze starea de distracție intensificată, comparativ cu restul anului, concentrând totul în jurul discotecii și a chefurilor făcute pe la unii pe-acasă, dar de umblat cu uratul pentru bani, nu mai umblam, că ne era rușine. Pe atunci, în a doua jumătate a anilor nouăzeci și primii ani de după douămii, nu țin minte să fii fost bombardați așa insistent de discursurile despre „tradiții” și sarcina păstrării lor. Nici nu trebuia să ne convingă cineva sau să ne organizeze, relaxarea normelor, distracția și câștigurile financiare fiind motivații suficient de puternice pentru a ne determina pe noi, cei mici sau foarte tineri, să ne organizăm și să umblăm cu uratul.
La noi, în Telciu, se ura doar în ajunul Crăciunului și Revelionului, în restul zilelelor umblând cu colinda sau capra colindători veniți din alte părți, marea majoritate fiind romi. Erau apreciați în special cei care aveau instrumente în dotare sau cei care umblau cu capra, un obicei pe care eu nu-l știu să fi fost răspândit printre copiii și tinerii din generația mea. Noi umblam, în funcție de vârste, cu colinda sau steaua, fete și băieți deopotrivă, în grupuri mai mari sau mai mici. Apoi se umbla cu Plugușorul, după care, un pic mai mari fiind, cu Banda lui Bujor și Irozii. Pentru fete, băiete, cum încă li se mai spune la Telciu, singurele opțiuni erau din prima categorie, restul fiind teritoriul băieților. Apoi veneau Călușarii, cea mai complexă dintre toate. Și cea mai costisitoare, prin prisma banilor care se așteptau a fi dați trupei. Dacă atunci când se umbla cu colinda, oamenii nu erau mereu întrebați dacă primesc colindători, trezindu-se pur și simplu cu un cârd de copii colindând în tindă, cu restul, în special Banda lui Bujor, Irozii și Călușarii, se întreba dacă primesc, tocmai din cauza costurilor și a faptului că multe familii nu-și permiteau să plătească așa sume.

Primele incursiuni cu colinda, strict pe la câteva case de pe Valea lui Stan, le-am făcut cu sora mea mai mică, îngăimând prin vecini 2 strofe din „Steaua sus răsare” și apoi „Astăzi s-a născut Hristos”. Ca băiat, mai umblam dimineața pe 24 și 31 decembrie cu ajunatul, rostind pe la case „Ajun, ajun, cum o-ajuns Sfântul Crăciun, așa să vă ajungă Anul Nou și Boboteaza”. Făceam ceva mărunțiș, dar nu se compara cu sumele pe care le adunam seara, cu colinda și, după ce am mai crescut un pic, cu Plugușorul. Aveam în casă un plugușor de lemn, cu petele din hârtie creponată și zurgălăi, cu care umblase în trecut și fratele meu mai mare. Eu umblam cu vecinul Vasile, cu doi ani mai mic ca mine. Eu știam o versiune a Plugușorului, nu cea cu Traian, învățată dintr-un manual școlar. Partenerul de plugușor avea o talangă de oaie sau vacă, din care scutura tare la refren, singura parte pe care multă vreme a putut să o memoreze.

În primă fază am umblat tot numai pe Valea lui Stan, ulița pe care locuiam amândoi, în jos până la asfalt, la șoseaua principală, iar în sus, până unde drumul se desfăcea în trei, urcând pe de o parte, pe Valea Mică, iar pe alte două rute, spre casele celor care locuiau sus, „în câmp”, unde nu puteai ajunge cu mașina, ci doar pe jos sau cu sania ori căruța, trase de cai, în funcție de sezon. Pe vale, fie că era Crăciunul sau Revelionul, luam toate casele la rând, încăpățându-ne să intrăm și la cei care-și închideau porțile, îmboldiți fiind de poveștile părinților sau a celor mai mari, despre cum li se smulgeau în trecut porțile, spre a fi aruncate în vale, zgârciților care nu primeau colindători. Era liber la o anumită marjă de obrăznicie, ceea ce noi savuram din plin. Ba unii adulți ne stimulau, învățându-ne diverse urări pentru astfel de vecini, precum „Colindă, colindă, bagă iapa-n tindă și dă-i fân să roadă și pup-o sub coadă” sau „câte pene pe găină, atâtea mâțe la slănină, câte pene pe cocoși, atâția copii burduhoși”. Intram și pe la casele unde locuiau familii sau persoane singure mai puțin avute, fie dintr-o combinație de rușine cu obligație, fie din amuzament, știind că în loc de bani urma să primim de cele mai multe ori mere sau nuci, pe care rareori le căram cu noi.
După ce am mai crescut un pic, am început să explorăm și alte zone din sat, dar mergeam țintit, la casele celor mai avuți și la neamuri, de unde ne așteptam să primim sume mai mari de bani decât de la cei care nu ne știau sau de la cei mai puțin avuți. Pe măsură ce creșteam, pe la unele case ne ofereau oamenii câte un pahar de ceva, în special jinars fiert cu zahăr ars și secărică (chimen), ceea ce ne îmbujora și anima, dându-ne o stare euforică pe care nu o înțelegeam foarte clar, dar care ne plăcea. Cu Banda lui Bujor, o mică scenetă în trei, despre un haiduc, nu am umblat, dar am privit-o de câteva ori performată în casa alor mei, de băieți mai mari. La fel și cu Călușarii, nu am umblat, dar i-am văzut o dată dănțuind cu botele lor înstruțate. Dar cu Irozii am fost într-un an și era cât pe ce să mai merg într-un an, în versiunea greco-catolică, unde ar fi trebuit să-l joc pe pruncul Isus, fiind încă destul de mic. Am fost la repetiții, în casă la popa Lulu, vreo câteva zile, dar nu- mi mai amintesc de ce nu s-a mai concretizat participarea mea. Dar aveam să merg mai târziu, prin clasa 7-a sau a 8-a, cu Irozii în versiunea ortodoxă, din care, după cum aveam să constat, lipsește pruncul Isus. Eu eram îngerul, având printre cele mai puține replici, comparativ cu magii sau Irod. Am mers la repetiții câteva săptămâni la rând, pe la câte unul pe acasă. Magii aveau
săbii de metal și asta ni se părea impresionant. Cu toții aveam sau ne făceam costume, cu coroane din carton împodobite, cu pelerine pe umeri și alte accesorii, în funcție de rol. Sumele câștigate umblând cu Irozii au fost semnificativ mai mari față de ce făceam înainte, cu colinda sau Plugușorul, chiar și împărțite la 7 sau 8, câți eram într-o trupă. Plus că umblam cu băieți mai mari, prin tot satul, iar apoi în zilele de sărbătoare care urmau, eram primiți și la biserică, unde se primeau sume frumușele de la credincioșii participanți la slujbe. Adrenalina era sporită de consumul de alcool și de perspectiva întâlnirii cu alte trupe de Irozi, întâlnire care, în funcție de componență, se putea lăsa cu salutări și câteva pusee de băiețeală sau cu o încăierare, mai ales a celor cu săbii (magii, Irod, soldatul) sau bâte (ciobanul). Îngerul, neînarmat, trebuia să stea mai ferit, să intre în vreo curte sau, după caz, să o ia la goană. Prin clasa a 8-a, fiind deja măricel și cu un pic de vechime în strana bisericii ortodoxe, unde cântam și citeam rugăciuni la slujbe, am fost invitat să mă alătur trupelor de băieți care umblă câteva zile până la Bobotează, cu popa cu crucea, cum se zice pe la noi. Adică, cu Botezul sau Iordanul. Știam versurile Iordanului și linia melodică, fiind una dintre primele cântări bisericești învățate de la bătrânul diac „Cioci”, la care mergeam să mă învețe cele 8 glasuri bisericești. Iordanul era cea mai la îndemână exemplificare a glasului întâi și-mi plăcea mult cum sună. Revenind la umblatul cu crucea, când era de mers pe strada principală sau pe ulițele din vatra
satului, cu casele înghesuite una lângă alta, veneau un număr mare de flăcăi și uneori eram împărțiți în cete mai mici, intrând alternativ la case sau luând câte o parte a drumului. Făceam bani mulți, rapid, uneori fiind struniți de preot sau diac să o lăsăm mai lent cu intratul în case, că prea grăbeam lucrurile, dar de primit mâncare, rareori primeam, așa că se lua o masă la o casă a vreunei credincioase implicată în viața parohială, cu care era stabilit dinainte că o să tragem la masă.

Când era de umblat pe văi și pe dealuri, cu casele risipite la distanțe mari și cu situații în care trebuiau croite cărări prin zăpezi mari, abia dacă ne adunam trei, patru. Cel puțin așa a fost în acel an, când a fost de urcat pe Valea lui Stan, la cele aproximativ 50 de case de sus, „din câmp”. Era mult de umblat de la o casă la alta, ceea ce creștea semnificativ efortul și reducea potențialul financiar al uratului. Dar eram omeniți cu mâncare, dulciuri și băutură în fiecare casă, indiferent că erau mai avuți sau mai puțin avuți. Oamenii se bucurau de prezența noastră și a preotului, fiind unul din rarele momente când oamenii bisericii îi treceau pragul, dacă nu se întâmpla vreun necaz mare, precum decesele. Iar la acele case nici nu prea se mergea cu colindatul, Plugușorul, Banda lui Bujor, Irozii sau Călușarii, așa că noi, cu Iordanul, ajungeam să cumulăm de multe ori tot ceea ce însemna urare de sărbătorile de iarnă. Și asta ne plăcea cumva, că eram luați mult mai în serios decât la alte case. Plus că, atunci când aveam de coborât de pe la câte o casă cocoțată mai sus, o făceam lăsându-ne pe fund și spate prin livezi, tăvălindu-ne prin zăpadă. Distracția era mult mai mare, paharele de jinars fiert ne încălzeau și animau, atât pe noi, cât și pe preotul care s-a nimerit să fie în acel an cu noi, încât către seară noi, cei tineri, eram leoarcă bine, iar preotul, omenit insistent la toate casele, a trebuit să fie coborât cu sania de către un enoriaș.