La 10 ani de la lansarea primului număr tipărit Capital Cultural, deschidem o rubrică nouă: Oamenii comunității. Pentru că oamenii sunt arhitecți care conturează viețile lor și ale celor din jur și dau direcția spre care omenirea, la o scară mai mare sau mai mică, se îndreaptă. Pentru mulți dintre noi, ultimii ani au fost lecții despre cât de  important este să fim împreună, să construim comunități care au în centru prietenia, respectul, demnitatea și grija pentru spațiul în care trăim.

„Oamenii comunității”nu va fi despre funcții, nu va fi despre instituții, ci despre oameni care, prin ce fac zi de zi, dau sens orașului și creează spații mai sigure, mai libere, mai deschise. Pentru început, am ales zece persoane din comunități diferite. Oameni care construiesc relații. Oameni care creează realități sustenabile pentru categorii defavorizate. Oameni care fac posibilă ideea de comunitate în graba care ne ocupă timpul fiecăruia, la singular. Oameni care prin artă, sport, educație, terapie, cercetare sau activism, sunt generatori ai unui spațiu de sens, de grijă și apropiere.

În revista tipărită îi prezentăm pe scurt. Interviurile cu ei pot fi citite integral online.

Claudiu Fălămaș

artist

Un creator aflat într-o continuă reinventare, pentru care orașul este un spațiu de experiment și libertate.

„Am făcut atât de multe și totuși pare că abia acum încep”

„s-au întâmplat milioane de lucruri

în 10 ani

călătorii

iubiri

reinventări

despărțiri

dat ochii cu moartea

primit o nouă viață

mi-am păstrat pofta

curiozitatea

nebunia

am învățat enorm

am vrut să depășesc obstacole

și am reușit

învăț fără oprire

să cânt

să compun

să scriu

am răbdare

citesc

ascult

îmi folosesc vocea

ascult.”

Catrinel Dragomir

psihoterapeută, psihodramatistă

Lucrează cu oameni și grupuri într-un cadru terapeutic care îmbină psihodrama și art-terapia, construind spații sigure de explorare emoțională în care relațiile, creativitatea și curajul de a te privi onest devin instrumente reale de transformare personală și de coeziune comunitară.

„Să te recunoști ca autor al propriei povești.”

Psihodrama nu e despre „a vorbi”, ci despre „a trăi”, direct, pe scenă. E o metodă terapeutică născută din teatru, din mișcare, din curajul de a intra cu totul într-o relație, într-un rol, într-o amintire sau într-o dorință nerostită. La Sibiu, atelierele mele sunt o combinație între joc și introspecție. Începem mereu cu sociometria, o hartă vie a legăturilor din grup: cine se simte atras, cine se retrage, ce povești ne ating fără să știm de ce. E felul nostru delicat de a testa apele sufletului. Apoi, pas cu pas, ne apropiem de partea creativă: pictăm, modelăm, lăsăm mâna să spună ce mintea încă nu știe. Și din acel haos plin de sens, construim o scenă. Nu una de spectacol, ci una de explorare. În esență, atelierele acestea sunt o invitație: să-ți iei viața în mâini, la propriu. Să te recunoști ca autor al propriei povești. Să te joci cu ambiguitățile. Să dai sens acolo unde până acum era doar confuzie. Și, poate cel mai important, să descoperi că undeva în tine există acel creator viu, care are nevoie doar de un pic de spațiu și curajul de a păși pe scenă.”

Florentin Cismaru-Băcanu

fondator FLUX – Street Workout Team

A contribuit decisiv la formarea unei comunități urbane de tineri în jurul sportului de stradă, transformând calisthenics-ul dintr-o practică individuală într-un spațiu de incluziune, disciplină și apartenență, în care diferențele nu sunt etichete, ci resurse.

„Nu punem etichete. Încercăm să influențăm pozitiv”

Privind înapoi la zilele de început ale Sportului Urban – Calisthenics pot spune că mișcarea aceasta a evoluat, ajungând la maturitate. Apariția primului parc de Calisthenics, la finele anului 2016, în parcul Sub Arini, a adunat în echipa FLUX – Street Workout Team membri din toate părțile orașului Sibiu și din afara lui. Acum suntem o familie formată din 60 de tineri, băieți și fete, și am organizat mai mult de 20 de evenimente tip întreceri sportive. Membrii echipei FLUX provin din medii diferite, cu vârste și valori diferite unul de altul. Cu toate acestea, noi nu punem etichete. Aceste valori, de a lucra cu tineri diferiți, fără a judeca și fără a crea diferențe între ei, de a le oferi șanse egale la antrenament și de a-i accepta într-o comunitate tânără, este succesul nostru și susținerea echipei noastre pentru anii care urmează.”

Loredana Kaschovits

antreprenoare socială, fondatoare Luthelo

A construit în timp un model de intervenție socială bazat pe răbdare, responsabilitate și soluții pe termen lung, dezvoltând comunități de sprijin pentru femei afectate de violență domestică, într-un context în care ajutorul real presupune mai mult decât reacții de moment.

„Nu putem salva pe toată lumea, dar am făcut o diferență semnificativă”

“În urmă cu șaisprezece ani, am pornit pe un drum plin de incertitudini cu Luthelo, o afacere de cosmetice naturale. Apoi după alți zece ani fără experiență în management, servicii sociale sau fundraising, am învățat că nu este nevoie de cunoștințe formale pentru a face o diferență. Așa a început totul, cu o misiune simplă: de a crea produse de calitate și de a aduce împreună oameni sensibili pentru lupta împotriva violenței domestice. Am crezut ca e posibil când mulți mă descurajau, deși contextul a fost unul dificil întrucât am pornit în prag de pandemie.

După un deceniu de muncă, în 2019 am fondat Asociația Luthelo, un spatiu pentru victimele violenței domestice. Am reușit să rămânem în picioare nu pentru că am avut toate răspunsurile, ci pentru că nu am avut așteptări de la nimeni. Am adunat comunități de oameni care, prin ajutorul lor, au găsit o cale de a vindeca părți din sufletele lor. Am fost judecată adesea pentru abordarea directă, dar am refuzat să mă implic în proiecte care depășeau resursele mele. Nu am dorit să ofer soluții temporare, precum chirii pe termen scurt, ci să sprijin femeile care sunt dispuse să învețe și să își schimbe viețile. Ca ONG, am avut privilegiul de a alege pe cine să sprijinim, concentrându-ne pe acele femei care, deși venite din medii dificile, aveau curajul să încerce o altă cale. Privind în urmă, înțeleg acum că semințele plantate cu răbdare pot rodi după mulți ani.

Fiecare femeie care a trecut pragul asociației noastre a avut nevoie de căldură, hrană sufletească și energie pentru a înflori. Precum semințele. Un exemplu este povestea unei mame care, plecând de la zero, a reușit să-și construiască o viață nouă pentru ea și cele patru fiice ale sale. După șase ani de eforturi, a trecut de la a lucra în gospodărie complet dependentă financiar de soț, la a deschide propriul salon de masaj, semnând, în același timp, contractul pentru apartamentul ei. Aceasta este dovada că planificarea, perseverența și sprijinul adecvat pot transforma vieți. Din păcate programele pe termen scurt sunt doar praf în ochi. O femeie nu poate pleca pur și simplu dintr-o relație abuzivă fără a avea un plan solid, echivalent cu un plan de afaceri, în care siguranța și liniștea devin obiectivele principale. Așadar, continuăm să sprijinim, pentru că fiecare femeie merită să aibă șansa de a-și reconstrui viața, pas cu pas. Evident cu resursele de timp și materiale pe care le avem.

Nu putem salva pe toată lumea. Dar am făcut o diferență semnificativă pentru peste 300 de femei și mai mult de 700 de copii. Luthelo și Asociația Luthelo nu sunt doar inițiative. Sunt exemple care împuternicesc: de speranță și transformare, dovezi că la momentul potrivit și cu resursele potrivite dar mai ales sprijinul comunității, orice vis poate deveni realitate.”

Alex Sabin Husariu

ciclist profesionist

Parcursul său de la explorarea lentă, aproape intuitivă pînă la performanța sportivă de nivel național vorbește despre răbdare, disciplină și despre felul în care pasiunea, înțeleasă pe termen lung, poate deveni un mod de viață.

„La început nu era despre performanță”

“Pasiunea pentru ciclism a început înainte de a ști că așa se numește acest sport.   Bicicleta a fost un mijloc prin care mi-am putut îndeplini dorința de a vedea locuri noi și a experimenta ce înseamnă asta prin forțele proprii. A fost mai puțin despre performanțele bicicletei și mai mult despre bucuria de a te mișca, de a vedea și a trăi ceea ce înconjoară. Astfel, cu un rucsac mare în spate, plecai la drum și îți lua poate si o zi întreagă un traseu de numai 30km. Bicicletele se stricau, trebuia să ai tot ce trebuie pentru a repara. Erau grele, trebuiau împinse la deal.

Dar chiar și așa, abia așteptai sfârșitul de săptămână pentru a explora un nou traseu sau a repeta unul ce ți-a plăcut mai mult. Anii s-au scurs și ajungând la facultate mi-am dat seama că trebuie să fac un efort pentru a putea achiziționa o bicicletă mai performantă. Am muncit și am reușit să îmi îndeplinesc un vis din copilărie. Ajungând în mediul urban am observat că există și un nivel superior față de turele clasice pe care le făceam eu. Și anume, concursurile. Să pedalezi la intensitate maximă pentru o anumită perioadă de timp nu era neapărat pe stilul meu, dar am zis să încerc. Și uite așa, la primul concurs participând ca amator, am venit pe locul trei la categoria mea de vârstă. Iar de acolo… bulgărul s-a tot rostogolit și a devenit din ce în ce mai mare.

Adrenalina și senzația din concurs m-a cuprins, iar următoarea întrebare era: cum aș putea să mă antrenez să pedalez și mai bine? Așa l-am cunoscut pe George Tudor, antrenorul meu, cel care m-a așezat pe o anumită direcție și m-a învățat că ceea ce fac eu se numește… ciclism. Am învățat despre antrenamente, despre puls, putere, antrenamentul pe bicicletă indoor,  nutriție, odihnă, psihic, pasiune, disciplină. În cinci am ajuns la nivel elite în România și vice-campion național la maraton. La numai douăzeci de  secunde de câștigător. Puțin, dar la acest nivel, orice detaliu contează. Uite-așa, în zece ani, de la pedalatul cu rucsac în spate am ajuns la concurat și viteze uluitoare. Cei 30 de km de la început sunt doar încălzirea într-un antrenament acum.”

Camelia Proca

activistă, directoare A.L.E.G.

De peste două decenii, lucrează constant pentru reducerea inegalităților de gen și a violenței, contribuind la schimbări legislative, la dezvoltarea de servicii specializate și la construirea unei culturi a respectului și cooperării într-un context social adesea polarizat.

„Egalitatea înseamnă a împărți puterea”

Când am fondat A.L.E.G. ca organizație neguvernamentală activă pentru promovarea egalității de gen, România nu era încă membră UE, iar legea pentru egalitate de șanse și legea privind violența domestică abia fuseseră adoptate. Până în 2003, instituțiile publice nu-și asumau vreun rol de a preveni violența în familie, iar sancțiunile prin codul penal erau posibile doar când victima avea 90 de zile de spitalizare, adică trebuia să fie aproape de moarte. Puțină lume auzise de organizații neguvernamentale, deși ONG-urile au lucrat la noile legi, au deschis primele adăposturi și au condus campanii de informare. Am fondat A.L.E.G. pentru că ne doream o schimbare socială: să reducem inegalitățile și violența, atât în viața privată, în relațiile intime dintre oameni, cât și în spațiul public. Inegalitățile de gen – intersectate cu alte forme de discriminare – stau la rădăcina mai multor tipuri de abuz.

Apoi, prin 2015 lucrurile au prins avânt. La A.L.E.G. vedem egalitatea de gen ca fiind practica de a împărți puterea: în loc să lupte la nesfârșit pentru dominație, oamenii recunosc că pentru a prospera – economic, dar și relațional – au nevoie de cooperare. Iar pentru a coopera, primul pas e respectul – pentru Sine, pentru Celălalt. În cuplu, între prieteni, în politică sau la muncă, suntem puternici împreună când recunoaștem că fiecare e valoros în felul său. Ne tratăm de la egal la egal și avem acces echitabil la resurse, la cunoaștere, la decizie. Un astfel de viitor este posibil cu condiția să pășim în întâmpinarea sa și să nu permitem regresul.

Referitor la comunitatea din Sibiu, cea mai mare încurajare am primit-o de la liceenii cu care am lucrat de-a lungul timpului în proiectele de educație pentru relaționare sănătoasă. Fete, dar și băieți. Reacțiile lor au fost mereu un semnal că merită să continuăm: “nimeni nu vorbește cu noi despre asta și e atât de important!” sau “mi-am dat seama că sunt șantajată emoțional” sau “i-am dat mamei mele contactul A.L.E.G.” Mulți dintre ei ne-au devenit voluntari și unii au rămas implicați chiar și când s-au mutat în alte  orașe sau alte țări, contribuind de la distanță, oferindu-ne acces la resurse și parteneriate noi.”

Liviu Cîmpeanu

cercetător științific

Activează în domeniul cercetării istorice într-un cadru instituțional care îi oferă libertate academică și acces la surse internaționale, dar care rămâne marcat de subfinanțare, o realitate ce afectează integrarea cercetării românești în circuitul academic global.

„Libertatea de gândire este cel mai mare câștig”

„ Cea mai plăcută experienţă din ultimii zece ani, de când îmi desfăşor activitatea de cercetare într-un cadru instituţional, este deplina libertate academică, mai precis libertatea de gândire şi de exprimare a cercetătorului, care nu mai este constrânsă de nicio ideologie şi de niciun curent politic. Dacă este să numesc însă un mare minus al cercetării, acesta este subfinanţarea endemică, care nu împiedică neapărat procesul de cercetare în sine (datorită bazelor de date cu conţinut academic – deşi şi acestea sunt departe a fi exhaustive!), ci integrarea în comunitatea academică internaţională prin participarea la conferinţe internaţionale şi, de ce nu, prin organizarea unor conferinţe sau workshop-uri cu specialişti din mediul academic internaţional. Un alt sector al cercetării afectat de subfinanţare ar fi şi schimburile de experienţă, în timpul cărora cercetătorii ar putea asimila nu atât informaţie brută (disponibilă şi în online), ci noi metodologii şi abordări ale reconstituirii trecutului.”

Alexandra Bumbaș

fotografă

Prin fotografia sa, creează spații de vizibilitate și reconectare, în care femeile sunt invitate să se privească fără măști, să-și recunoască forța și fragilitatea și să construiască relații autentice într-o comunitate bazată pe susținere și empatie.

„Fiecare femeie are nevoie să fie văzută”

Practic fotografia de mai bine de 10 ani, însă în ultimii ani călătoria mea s-a ancorat profund în autocunoaștere și introspecție. Mult timp m-am simțit deconectată de partea mea feminină, ca și cum s-ar fi ascuns de mine. Abia acum încep cu adevărat să o întâlnesc, iar acest lucru se simte ca și cum o lume nouă s-ar deschide în fața mea. O lume în care femeile se adună pentru a împărtăși, a se conecta și a se sprijini una pe cealaltă. Prin munca mea, sper să aduc la suprafață sufletul lor și să celebrez legătura puternică pe care o împărtășim cu toate. Iar dacă există un singur lucru pe care îl pot dărui înapoi lumii, cea mai sinceră formă de mulțumire pentru tot ceea ce mi-a oferit, este posibilitatea de a împărtăși un strop de bucurie și un strop de frumusețe prin imaginile pe care le creez. Este și posibilitatea ca femeile să fie cu adevărat văzute, pentru că fiecare femeie are dreptul, dar și nevoia profundă, de a fi văzută, de a fi recunoscută și de a se simți frumoasă. Fotografia îmi permite să le ofer acest spațiu, această oglindă în care își pot regăsi propria lumină.

Dacă ar fi să mă raportez la comunitatea din Sibiu, simt că ceea ce fac ne-a adus mai aproape una de alta, pe noi, femeile. Și că împreună, în comunitate, ne bucurăm de darul fiecăreia dintre noi. Mai cred că procesul de a te lasa fotografiat, de a fi vulnerabil, clădește încredere în sine și în forța feminină, iar asta ne unește. Îmi e extrem de drag Sibiul, simt cum incet-incet comunitatea prinde niște rădăcini adânci și se tot extinde.”

Teodora Sabina

educatoare, ghid montan și instructoare de schi

Îmbină educația, mișcarea și contactul direct cu natura, construind comunități în jurul încrederii, siguranței și învățării pas cu pas, fie că este vorba despre copii, studenți sau adulți aflați la primul contact cu muntele.

“Sunt Teodora Sabina – un educator dedicat, ghid de turism sportiv și instructor de ski, de altfel o pasionată a activităților în aer liber, atât pe timp de vară, printre crestele munților, cât și iarna, pe pârtiile de ski, și nu numai. Cu ani de experiență în spate, îmbin dragostea pentru mișcare cu dorința de a aduce atât copiii, cât și adulții mai aproape de frumusețea naturii și bucuria de a petrece timp în natură. Atât schiul de pârtie, cât și cel de tură oferă libertatea și energia pe care doar muntele le poate dărui, oferind senzația cea mai apropiată de zbor, de libertate.

Acum 11 ani, am decis să împărtășesc această pasiune și altora, începând să predau la Păltiniș ca voluntar în cadrul cursurilor de schi organizate pentru studenți. Întrucât mi-a plăcut atât de mult această experiență și având niște îndrumători de la care am învățat foarte multe, ce a început ca o dorință de a ajuta s-a transformat rapid într-o vocație. De-a lungul timpului, am lucrat cu mulți studenți, copii și adulți, descoperind că fiecare cursant are propria lui poveste, propriile temeri și propriile bucurii pe schiuri. Pe măsură ce experiența și pasiunea au crescut, am început să organizez tabere de schi, în care se învață sistematic schiul, create cu grija de a combina învățarea tehnicii cu bucuria de a aluneca pe pârtie. În același timp, am continuat să predau schiul după o metodică bine structurată, atât cursuri individuale cât și de grup, dedicate celor care pășesc pentru prima dată pe zăpadă, cât și celor care vor să-și perfecționeze stilul și tehnica.

Și, privind în urmă, văd o deschidere a oamenilor care au înțeles importanța învățării pas cu pas a tehnicilor de ski, din partea persoanelor specializate, în primul rând pentru a evita accidentările. Deși mă consider  o iubitoare a sportului în general, schiul are pentru mine o semnificație aparte. Este sportul de suflet, refugiul din cotidian și legătura sinceră cu natura. În fiecare coborâre găsește același sentiment unic — o combinație de adrenalină, liniște și zbor. Astăzi, continui să predau cu același entuziasm din prima zi, ghidându-i pe cei din jur să descopere frumusețea schiului și bucuria mișcării.”

Andreea Cenușe

profesoară de yoga

Parcursul ei este legat de descoperirea yoga ca instrument de echilibru, acceptare și reconectare cu sinele, o practică pe care o transmite mai departe ca formă de grijă, blândețe și responsabilitate personală.

„Atât am putut, atât am făcut”

În 2014 am participat întâmplător la o clasă de yoga, unde, spre surprinderea mea, am izbucnit în plâns. Tot stresul acumulat până atunci parcă s-a eliberat sub îndrumarea blândă a profesoarei, culminând cu acea stare profundă de eliberare din momentul final, shavasana. Pandemia m-a surprins în străinătate, alături de familie. Din fericire, un burnout profund m-a împins din nou către yoga. Această reîntâlnire cu practica mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. La început, nu am înțeles transformarea prin care treceam, dar m-am lăsat purtată de binefacerile ei. Curiozitatea m-a condus apoi spre cursurile unei școli în domeniu, dorind să înțeleg totul. Atunci am crezut că am descifrat misterul, în limita capacității pe care o aveam.  Astăzi, după câțiva ani de practică și predare, am înțeles că esența totului se rezumă la acceptare – mai ales acceptarea de sine.

Când reușesc să îmbrățișez întregul meu trecut, toate deciziile, cuvintele și emoțiile, atunci liniștea se așterne în mintea și sufletul meu. Pentru a cultiva această stare, am început să-mi repet zilnic, în momente de neacceptare, o frază care a rămas ca o mantra: „Atât am putut, atât am făcut. Dacă aș fi putut mai mult, aș fi făcut mai mult. Aici. în Sibiu, tind să cred că ceea ce fac a adus oamenii pe o nouă cale: una a curiozității și a autocunoașterii dincolo de aspectele cunoscute până la contactul cu yoga, și încet, spre acceptarea de sine. Cu fiecare persoană care se acceptă mai mult sau își acceptă aspecte cu care se lupta în trecut, crește armoniea în ea și relațiile acesteia. Am reușit să mă înconjor acum cu oameni care sunt interesați mai mult de ceea ce se întâmplă în interiorul lor și cum pot influența ei exteriorul, decât evenimentele externe care îi afectează pe ei.”

© Diana Popescu, *Articol publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 39