de Teodora Minea

Fiecare dintre noi ne-am raportat la perioada petrecută în izolare în mod diferit. Dacă pentru unii a fost o ocazie de a-și pune în ordine gândurile și viața, pentru alții a accentuat grija zilei de mâine. Dacă pentru mulți tineri starea de urgență a fost un pretext de a învăța să gătească sau o limbă străină, pentru părinții lor lumea nu s-a pus pe hold. Medici, șoferi, profesori, farmaciști, curieri, vânzători. Ei sunt oamenii pentru care izolarea nu a însemnat adăpostul cald și sigur ai celor patru pereți, timp cu familia sau lucrul de acasă. Au fost griji, au fost îndoieli, ezitări. Tocmai aceste umbre am vrea să fie scoase la lumină.

De aceea am stat de vorbă cu câțiva dintre oamenii care au avut grijă de lumea asta până ne-am întors noi din izolare, care au încuiat magazinele cu rafturile goale, care au circulat pe străzi pustii și care au avut grijă ca totul să fie excat ca la început când societatea își reia cursul firesc al lucrurilor. Iar pentru asta, noi le mulțumim!

Cristin Pașca, șofer de tir de 20 de ani

Pandemia l-a găsit în Germania, aproape de granița cu Austria. Dacă la începutul anului totul era firesc, peste noapte tirurile au rămas singure pe șosele. Magazinele se goleau într-un ritm alert și panica își făcea loc printre oameni. Dar „munca nu se schimbă în domeniul transportului”, îmi spunea Cristin la telefon, în timpul turei de noapte. El și colegii lui au trebuit să-și păstreze rutina, lumea nu s-a pus pe pauză pentru toți. Incertitudinea a luat forma fricii, nu știa de unde vine panica, dar o stare de angoasă tot bântuia acele șosele atunci pustii. Devenea incertitudine tocmai certitudinea care îl motiva: revederea cu familia. Nu știa cum, când și în ce condiții se putea întoarce acasă la cei dragi, nu putea să le garanteze siguranța. După 12 săptămâni de stat departe de ei a reușit să treacă de toate granițele care îi despărțeau. Iar revederea a fost extrem de plăcută. „Nu găsesc eu cuvintele potrivite pentru a descrie sentimentul” mi-a spus cu melancolie în glas, rememorând vizual evenimentul.

Cristin nu vede viitorul foarte roz, de fapt, îmi spune că îi e cam greu să-l vadă pentru că „va fi ascuns după mască o perioadă destul de lungă de timp”. Simte lipsa zâmbetelor pe care le vedea, din când în când, pe stradă. Acum oamenii au măști și e greu să le vezi ochii râzând de la volan.

Roxana Lăduncă, profesoară

Dintr-o altă zonă de activitate am vorbit cu Roxana Lăduncă, profesoară de română și de latină la liceul Constantin Noica din Sibiu. Pe ea starea de urgență a prins-o în toiul pregătirilor pentru simulările celor din clasa a 12 a. A învățat din mers, cot la cot cu elevii, cum se folosesc platformele online de învățământ. „Nu pot spune că a fost rău, având în vedere că a fost ceva neprevăzut, dar nici bine, ținând cont de izolarea în care ne-am aflat două luni.” S-a adaptat situației, dar încă speră la efemeritatea ei. Teama pentru cei dragi a motivat-o să respecte măsurile de precauție, dar totuși să nu cadă în extrem. Și-a integrat în viața de zi cu zi câteva obiceiuri noi, ca fiecare dintre noi de altfel: purtarea măștii, dezinfectarea mâinilor și evitarea spațiilor aglomerate. „O viață normală înseamnă o viață sănătoasă, așa că prioritățile au rămas aceleași”.

În ceea ce privește munca ei de profesor, susține că lucrurile s-au complicat și mai mult după inter­venția Ministerului Educației, după toate acele promi­siuni neonorate, după haosul produs de înce­perea școlii și după impunerea mai multor siste­me de predare. „Vocația de profesor nu dis­pa­­re, nu se estompează în timp, indiferent de condiții, de factorii externi”, ceea ce înseamnă că mai este loc de speranță. Își dorește schimbarea după acest duș rece și crede că depolitizarea școli­lor ar fi un prim pas către eficientizarea actu­lui educațional.

Anca Gergely-Kiszella, asistent farmacist

„La farmacie oamenii au început să vină ca la medic” îmi povestea Anca Gergely-Kiszella, asis­tent farmacist din orașul Gherla, de lângă Cluj. Am ascultat cu stupoare povești despre persoane care veneau cu coasta ruptă la farmacie, pentru că la spital nu mai puteau ajunge și persoane în vârstă pe care nu avea cine să le ajute, cărându-și sacoșe întregi de medicamente. Spitalele s-au supra­aglo­me­rat, iar farmacia a început să îndepli­nească rolul de spital secundar. „Acum reco­mandăm mult mai des întărirea sistemului imunitar, oamenii încep să se îngrjească de aspec­tul acesta. În trecut nu era în lista priorităților pentru mulți pacienți”. Panica nu și-a făcut loc în mica farmacie dintr-un colț de stradă. Purtarea permanentă a măștii, distanțarea paci­enților și dezinfecția periodică a fost îndeajuns pentru a menține totul sub control. Singura frică era aceea de a lua boala și a o transmite celor bătrâni sau celor vulnerabili. „Când lucrezi în domeniul sănă­­tății trebuie să te aștepți că poate fi oricând nevoie de tine”.

Este printre puținele persoane optimiste cu privire la viitor, atâta timp cât toate măsurile de prevenție se vor lua în serios. Prioritățile pe termen lung nu par a se fi schimbat pentru Anca, însă este convinsă de faptul că vom trăi mai mult în prezent, că altfel ne vom uita la persoanele din jurul nostru, că altfel vom înțelege și primi un zâmbet. „Ne lipsim unii altora”.

foto: Maximilian Scheffler /Unsplash

*articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 24.