Slavenka Drakulić ” Picasso nu este un personaj la fel de tragic precum Dora, dar cade și el victimă propriului său canibalism”.

de Diana Joicaliuc

„Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso” este primul roman al scriitoarei Slavenka Drakulić tradus în limba română. A fost de curând publicat la editura Pandora M, în colecția Anansi, traducere din limba sârbo-croată de Octavia Nedelcu. Croată la origine, Slavenka Drakulić s-a stabilit în ani ’90 în Suedia. De mai bine de 20 de ani, cărțile sale în care scrie despre comunism, postcomunism, despre feminism și ororile războiului din fosta Iugoslavie, sunt publicate mai ales în Occident. În traducere românească i-au mai apărut volumele de non-ficțiune ”Balkan Express” (Editura Athena, 1997) și ”N-ar face rău niciunei muște”, publicat în 2008 la editura Curtea Veche, scris de autoare pe baza proceselor criminalilor de război din fosta Iugoslavie la care a asistat.

Povești tulburătoare de viață se regăsesc și în operele ei de ficțiune. Împrumutând titlul uneia dintre picturile lui Picasso, romanul ”Dora și Minotaurul” spune povestea fotografei Dora Maar și a relației ei cu Pablo Picasso.

Am stat de vorbă despre felul în care își alege personajele, despre artă și moralitate, despre feminism, dar mai ales despre acest zid care, într-un fel sau altul, continuă să despartă Estul de Vestul european și despre frica și incertitudinea provocate de criza sanitară pe care o trăim.

Ați spus că nu există un motiv special pentru a alege ca personaj o anumită personalitate, totuși v-a atras ceva la Dora Maar. Citind romanul am avut de multe ori senzația că povestea a fost scrisă chiar de fotografă. Ce v-a convins să-i dați Dorei o voce?

foto: Roko Crnić

Slavenka Drakulić: Într-adevăr, de multe ori nu știm de unde vine inspirația sau cum ajungem să ne gândim la un anumit personaj. Nu m-a interesat doar personalitatea Dorei Maar, ci mai ales relația pe care ea a avut-o cu Picasso. Așadar, vorbim în primul rând despre un cuplu, dar mai ales despre un cuplu de creatori, pentru că amândoi au fost mari artiști. Și pentru că se întâmplă atât de rar ca doi artiști de o asemenea forță să reziste împreună într-o relație, am început să-mi pun tot felul de întrebări.

Am citit foarte mult despre Dora și Pablo și, până la urmă, bănuielile mele s-au adeverit, și anume că într-o astfel de situație, întotdeauna unul dintre parteneri este cel care domină. Dora și-a dorit cu totul altceva decât Picasso de la această relație, și asta a dus la un mare dezechilbru pentru că, în final, Dora a fost cea care a pierdut. Iar ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost această luptă dintre ei doi din timpul relației pe care au avut-o vreme de 7 ani.

Dora Maar, celebra fotografă suprarealistă, una dintre puținele artiste care făceau parte din acest grup, avea 28 de ani atunci când s-a îndrăgostit de Picasso, renunțând la ambițiile ei și la creativitate pentru a-și dedica practic viața acestui bărbat în vârstă (Picasso avea peste 50 de ani când s-au cunoscut) căsătorit și deja într-o relație adulteră. Cum v-ați explicat această renunțare a Dorei?

Slavenka Drakulić: În Franța anilor ’30, femeile începeau să se impună ca artiste. Să nu uităm că Lee Miller a fost, de asemenea, o mare fotografă. Așadar, grupul suprarealiștilor nu a fost un club exclusiv masculin. Cu greu și poate fără tragere de inimă, bărbații începuseră să accepte și femei. Le recunoșteau ca artiste, dar firește, se credeau mai presus de ele. Dora Maar făcea parte din acest grup, iar prietenii ei cei mai buni erau poetul Paul Éluard și soția lui, Nush. De asemenea, a fost apropiată de André Breton, de fraţii Prévert, de Georges Bataille și Jacques Lacan, de Man Ray și de mulți alții din acest grup extravagant.

La fel ca majoritatea femeilor, Dora era convinsă că dragostea poate schimba o persoană. Uneori se mai întâmplă asta, dar în ceea ce-i privește pe artiști, lucrurile sunt diferite. Cred că Picasso a fost într-adevăr un geniu, o persoană extraordinar de creativă și care funcționa datorită muncii sale. Arta a fost motorul vieții sale! Familia, prietenii, iubitele, absolut totul era folosit ca material pentru arta sa! Iar din acest punct de vedere eu l-am văzut ca pe un canibal. Arta sa distrugea absolut totul în jur, și asta era, de cele mai multe ori, tragic!

De exemplu, două dintre fostele iubite ale lui Picasso s-au sinucis, Marie Therese și Jacqueline Roque, ultima soție. Fiul lui Picasso, Paul care devenise un alcoolic, de asemenea și-a luat zilele, la fel și fiul acestuia, nepotul pictorului. Așadar, sunt patru morți pe care Picasso le-a lăsat în urmă. Fără nicio îndoială, acestea au fost într-adevăr niște victime!

Într-un fel și Dora Maar a fost tot o victimă, deși multe voci spun că a fost mai degrabă o persoană masochistă. Eu nu sunt de acord cu această interpretare și cred că ceea ce și-a dorit Dora a fost în primul rând un parteneriat cu Picasso. Desigur, au existat și astfel de momente, cum s-a întâmplat în 1937 când au lucrat împreună pentru celebrul tablou Guernica. Picasso picta, iar Dora a fotografiat cu minuțiozitate toate etapele lucrării.

La un astfel de parteneriat visa Dora Maar, dar care pe termen lung era imposibil, cu un bărbat ca Picasso căruia îi plăcea să domina. De aici și titlul pe care l-am dat romanului, după unul dintre cele mai cunoscute desene ale lui Picasso, ”Dora și Minotaurul”. Din punctul meu de vedere, Picasso nu este un personaj la fel de tragic precum Dora, dar cumva cade și el victimă propriului său canibalism.

Părăsită în cel mai jalnic mod, Dora a fost internată intr-un ospiciu și supusă unui tratament cu electroșocuri. Din 1943 și până spre sfârșitul vieții, Dora Maar a rămas aproape inertă din punct de vedere creativ.

Văzut prin ochii Dorei Maar, Picasso este un monstru extrem de talentat, dar odios în relațiile sale cu femeile. Citind romanul ”Dora și Minotaurul” recunosc că am empatizat cu suferința Dorei și am început să-mi pun tot felul de întrebări despre artă și moralitate. Putem separa artistul de opera sa? Când moralitatea unui artist este pusă la îndoială, tendința e să se schimbe și percepția asupra operei sale. E firesc să se întâmple acest lucru?

Slavenka Drakulić: Astfel de întrebări sunt valabile și pentru lumea literară. Cum separăm opera unui scriitor de ideologiile lui fasciste? Ne-am întrebat acest lucru anul trecut când Peter Handke, scriitor cunoscut pentru poziția sa pro-sârbă în războaiele din fosta Iugoslavie, a câștigat Premiul Nobel. O explicație, care venea cumva în apărarea lui a fost că într-adevăr este un scriitor foarte bun și de aceea ideologiile, opiniile sale ar trebui separate de opera sa. Personal, eu am fost foarte afectată de război și atunci am considerat că o asemenea persoană care și în scrierile sale și-a declarat susținerea pentru sârbi, nu merită să câștige o astfel de distincție. Pe de altă parte, îl avem și pe Knut Hamsun care, de asemenea, era pro-fascist, dar care a fost recompensat cu Premiul Nobel.

Istoria ne arată că mereu am avut tendința de a le găsi scuze marilor artiști chiar și atunci când moralitatea lor era îndoielnică. Eu nu cred că trebuie să-l justific din punct de vedere moral pe Picasso. Nu caut să-mi justific sau să-mi judec personajele. Ceea ce încerc să fac în cărțile mele este să le înțeleg.

”Poate că orice femeie care gândește, are idei, căreia îi face plăcere să le dezbată și se simte egală cu bărbații e catalogată de generația lor drept masculină?”, se întreabă Dora Maar. Credeți că aceste mișcări ale femeilor puternice pe care le vedem în zilele noastre mai sunt considerate amenințătoare?

Slavenka Drakulić: Toate aceste mișcări, ”they are”, ”we are” care luptă împotriva patriarhatului, a dominației masculine din domenii diverse, de la politică și economie, la sectorul cultural, sunt considerate amenințătoare. A fost o luptă îndelungată, dar în ultimul secol femeile au reușit să obțină foarte multe, iar acest lucru se datorează și socialismului. Să nu uităm că acest sistem politic le-a acordat femeilor încă de la început mai multe drepturi legale dar care în realitate, nu înseamnă din păcate și egalitate între bărbați și femei. Asistăm la o renaștere a tradiționalismului și a naționalismului. Într-un fel, cel puțin în țara mea, cred că am reușit să facem niște pași înapoi. Odată cu reapariția acestor practici, observăm un regres al femeilor. Ele sunt îndemnate să iasă de pe piața muncii, să facă mai mulți copii și să stea acasă cât mai mult timp.

Am dus o luptă îndelungată pentru a obține aceste drepturi egale, precum dreptul de a vota, de a deține o proprietate, dreptul de a divorța, și mai ales dreptul de a decide auspra propriului corp, și anume, dreptul femeii la avort. Sunt în continuare multe aspecte care trebuie reglate, iar acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către mulți bărbați, și, uneori, nici de către femeile care susțin sus și tare că ele nu sunt feministe!

Sigur, dar să-ncercăm mai întâi să înțelegem feminismul! Din punctul meu de vedere, o definiție chibzuită, ar fi că orice femeie independentă financiar care poate să decidă pentru ea însăși este practic o feministă. În continuare mai sunt multe lucruri pentru care trebuie să luptăm, dar să nu uităm că există întotdeauna riscul ca un mic pas înapoi să devină de fapt unul mare. Vedem cum se încearcă restricționarea dreptului la avort în special de către guvernele naționaliste din statele estice. Încerc doar să fiu precaută și să le transmit femeilor să fie atente la astfel de semne pentru că lucrurile se pot schimba în defavoarea noastră în orice moment.

Slavenka Draculici, în volumul ”How We Survived Communism and Even Laughed” vorbiți despre feminismul din Europa de Est. S-au împlinit 31 de ani de la căderea Zidului Berlinului, simbolul comunismului şi al divizării Europei. Credeți că există în continuare un zid între Estul și Vestul Europei?

Slavenka Drakulić: Doar pentru că a căzut un zid sau pentru că nu mai există granițe, nu înseamnă că au dispărut și toate celelalte! Avem istorii, tradiții și culturi diferite. La scurt timp după căderea zidului, unul dintre sentimentele care ne-a cuprins a fost acela că nu suntem tratați în mod egal, că suntem considerați cetățeni de mâna a doua. Cred că o dovadă în acest sens este faptul că foarte mulți tineri au migrat spre Vest. În România, la fel ca în Croația sunt foarte mulți tineri care au plecat să muncească în Europa de Vest. Asistăm însă la un exod al creierelor. Dacă la început, cei mai mulți plecau la muncă fizică, în construcții sau în sectorul curățeniei, acum vorbim despre tineri foarte calificați, iar acesta este un lucru îngrijorător. Știu că în România vă confruntați cu o lipsă a medicilor și a asistentelor. Asta este o dovadă a faptului că în continuare se trăiește mai bine în Vest decât în Est.

Un alt exemplu, dar de data aceasta din punct de vedere politic, este Ungaria. Sunt șanse mici să găsim în statele din Vest un guvern atât de autoritar, precum cel al lui Viktor Orban. Lipsa democrației, faptul că în est noi nu am avut o societate democratică, ne-a influențat felul de a gândi, iar mentalitatea joacă un rol foarte important. Judecând după aceste aspecte pot spune că suntem în continuare diferiți.

Vorbim despre diferențe, despre un zid între Est și Vest și atunci când ne referim la drepturile femeilor?

Slavenka Drakulić: Am scris un articol despre mișcarea me too. Observăm amploarea aceastei mișcări în Statele Unite ale Americii, ea a scăzut foarte puțin în intensitate în Europa de Vest, iar în Europa de Est nu a avut aproape nicio însemnătate. Cum explicăm acest lucru? Oare femeile din Europa de Est n-au fost victime ale atacurilor sexiste? Nici vorbă! Nenumărate femei au avut parte de atitudini sexiste, dar multe dintre ele nu le-au definit astfel. Și cred că asta se întâmplă mai ales în țări din Europa de Est din cauza culturii patriarhale care este mult mai puternică aici. De-a lungul anilor femeile au avut parte de atât de multe experiențe sexiste, uneori brutale din partea bărbaților, încât astfel de comportamente au devenit într-un mod total eronat, normale. Cumva, există în aceste țări un nivel mai ridicat al toleranței.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene a realizat un studiu referitor la felul în care femeile percep violența, din punctul de vedere al sexismului, nu vorbim despre viol. Potrivit acestui raport, dacă ne uităm la cifre, în Suedia, de exemplu, au fost afectate de sexism mult mai multe femei decât în România, Croația sau Ungaria. Firește că e imposibil! Și vorbim din nou despre percepție! În țări precum Suedia, femeile sunt educate în așa fel încât să fie mult mai sensibile la astfel de comportamente. Așadar, pentru a acționa trebuie mai întâi să devii conștient de faptul că ceva este greșit!

Vorbim tot mai des despre supraviețuire și adaptare în contextul crizei sanitare actuale. Cum vă descurcați în pandemie?

Slavenka Drakulić: Timp de zece luni am fost blocată în Stockholm, abia de curând am reușit să revin în Croația. Pandemia ne schimbă viețile în feluri pe care nici nu ni le imaginăm. Înainte, obișnuiam să călătoresc și să petrec mai mult timp prin diverse țări din Europa, dar pandemia a făcut imposibil acest lucru cine știe pentru cât timp de-acum încolo! Un alt aspect teribil și care cred că ne va afecta emoțional este faptul că nu ne mai putem apropia de alți oameni, nu-i mai putem atinge, îmbrățișa, săruta. Pentru mine este foarte dificil să mă întâlnesc cu persoane pe care nu le-am mai văzut de mult și să fiu nevoită să stau cu mască și să păstrez distanța. E nefiresc, dar cred că sunt foarte multe lucruri pe care nu le știm despre acest virus care ne afectează fizic și psihic, dar și pe plan politic și economic.

Eu însămi am fost diagnosticată cu coronavirus la sfârșitul primăverii. Am avut probleme serioase de respirație și am petrecut o lună și jumătate internată într-un spital din Suedia. Trăim vremuri foarte grele și cred că nu vedem încă toate efectele acestei pandemii. Rutina noastră de zi cu zi, modul de viață, toate sunt acum sub semnul întrebării, din cauza pandemiei. Nu putem să ne mai facem planuri și toate aceste lucruri duc la nesiguranță și teamă. Iar acolo unde există nesiguranță și teamă se pot întâmpla multe lucruri grave din punct de vedere politic.

cover foto: www.buro247.hr