Dacă pentru avangarda secolului XX, ieșirea artei din spațiile consacrate (muzeul, sala de spectacole, Academia), ce deveniseră mult prea rigide, prea formale, reprezenta un gest de frondă, de teribilism chiar, de ruptură cu tradiția, pentru artistul secolului XXI prezentarea propriilor creații în spații alternative este un gest firesc, o modalitate de exprimare liberă a creativității, de îmbogățire a artei cu noi sensuri, de accesare a noi potențialități. Tot mai mult în ultimele decenii, în întreaga lume, expoziții, concerte, spectacole de teatru, instalații sau workshopuri pe teme culturale, sunt găzduite de fostele hale industriale, într-un act de recuperare a trecutului și de conectare a sa la noile realități. Tate Modern (Londra, Marea Britanie), La Sucrière (Lyon, Franța), Carriageworks (Sydney, Australia), The Art Factory (Porvoo, Finlanda), Torpedo Factory Art Center (Alexandria, SUA) sunt doar câteva exemple de schimbare a funcționalității unui spațiu.
Fabrica de Cultură – centru alternativ pentru cultură, educație și cercetare este un astfel de creuzet în care memoria unui trecut industrial se amestecă cu cele mai noi tendințe ale artei moderne, cu inovația, curiozitatea, creativitatea și entuziasmul. Proiectul Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu, demarat cu sprijinul inginerului Ioan Tușinean, directorul S.C. Construcții SA, s-a dovedit un real succes, mai ales în contextul lipsei de săli de spectacole cu care se confruntă orașul. Acest spațiu a găzduit deja spectacole de mare anvergură, precum „Faust”, „Lulu” sau „Metamorfoze”, iar în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu se va inaugura aici a treia sală, în care va avea premiera cea mai nouă producție a teatrului din Sibiu, pe un text japonez, în regia lui Silviu Purcărete. „Este un spațiu foarte interesant, care sper că va dăinui, în Sibiu, pentru că este foarte bine gândit. Planul e conceput de Dragoș Buhagiar și este extrem de mobil, adică se pot juca spectacole în formule absolut neașteptate. Scena poate să gliseze, are turnante, publicul poate fi pus oriunde – este o bijuterie, un spațiu absolut minunat, cum nu mai există în România“, afirmă Silviu Purcărete.
Construcția propriu-zisă a sălii a început în primăvara anului trecut, când s-a realizat cea mai mare parte a dotărilor, cu cele două turnante, gradenele, cabinele actorilor, iar în primăvara aceasta s-a lucrat asupra finisajelor, fără ca lucrurile să se oprească aici, pentru că directorul Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu și președintele FITS, Constantin Chiriac, are în vedere noi lucrări pentru viitorul apropiat la Fabrica de Cultură UniCredit: „Spațiul pe care l-am creat este după chipul și asemănarea scenei Teatrului Național din Japonia, dar cu îmbunătățiri enorme. Este modular, pentru că pe dedesubt avem șine. Îl vom putea transforma într-o sală italiană sau într-un spațiu elisabetan. El va deveni un spațiu de cercetare, de mândrie națională și europeană, pentru că acolo se vor crea spectacole în diferite chei. Vom avea și un sistem foarte bun de sunet, folosindu-ne de unul dintre cei mai mari specialiști din lume, Vasile Șirli, director al departamentului muzical al parcului Disneyland Paris. Acest spațiu vrem să îl refacem cu fonduri norvegiene, în așa fel încât anul viitor, când vom găzdui președinții și prim-miniștri ai celor 27 de țări din Europa, să le putem arăta Faustul și să putem crea spațiul pentru Micro-folie, pe care să-l inaugureze președintele Macron, împreună cu președintele României”.
Proiectul complex al noii săli de spectacole de la Fabrica de Cultură UniCredit nu este cum s-ar putea crede, munca unui arhitect, ci a scenografului Dragoș Buhagiar, ce are atuul unei bogate experiențe în teatru pe plan național și internațional, dar și a unui incontestabil talent, care i-au permis să valorifice potențialul acestui spațiu dezafectat, realizând o mutație de la o funcție industrială la una estetică: „A fost un vis de-al meu, de tânăr scenograf. De când am pus piciorul în teatru mi-am dat seama că în perioada asta în care trăim și în care apar tot felul de spectacole, care reprezintă un fel de crossover între video, dans, teatru, necesitățile scenei sunt altele și atunci dacă îți dă cineva șansa să faci un spațiu teatral te gândești și la producătorul teatrului, respectiv la domnul Constantin Chiriac, te gândești că în cazul în care nu se joacă spectacolul nostru, trebuie să poți să joci acolo altceva. Știam ce necesități sunt aici. De ani de zile vin la festival și m-au interesat întotdeauna problemele tehnice care apar. De exemplu, înainte nu exista aici o turnantă. Spectacole care ar fi fost concepute în alte țări pe turnante, nu puteau fi aduse la Sibiu. Eu atunci am făcut o scenă în care sunt îngropate două turnante, dar mobile, ca să poată fi mutate și pe scena TNRS. Mai exact, există o scenă de bază de 17 pe 17 metri și o scenă neagră, simplă, care conține două turnante (o turnantă de 9 metri și un inel de 2,5 metri), care în total ajung la 15 metri. Au viteză variabilă și funcționează în ambele sensuri, putând fi controlate de orgă, adică DMX. Toată scena asta este pe 240 de role. În momentul în care ai un alt spectacol de jucat și, de exemplu, vrei să pui publicul pe două laturi sau pe patru laturi, tragi scena în mijlocul halei, demontezi decorul, aduci o gradenă, adică sunt câteva formule în care poți să faci scena asta.“
Noua sală este rezultatul unei reușite îmbinări între necesitate și creativitate: pe de o parte necesitatea de a suplini lipsa infrastructurii culturale, în special a spațiilor de joc pentru Teatrul Național „Radu Stanca”, pe de altă parte, imaginația, entuziasmul și generozitatea unei echipe care a luptat pentru a oferi publicului sibian un loc care să intre în patrimoniul cultural al orașului.
Povestea Prințesei deocheate. Foto: Mihaela Marin
Primul spectacol ce se va juca în acestă sală este „Povestea prințesei deocheate”, pus în scenă de Silviu Purcărete, având la bază un text kabuki, fără însă a fi vorba despre o estetică de tip kabuki, după cum mărturisește însuși regizorul: „Teatrul kabuki este o formă tradițională de teatru japonez extrem de elaborată, de codificată. Cei care o practică și cei care o studiază au nevoie de ani întregi pentru a înțelege care îi este limbajul și care îi sunt formulele. Eu nu știu, și nu știe nimeni în România să facă așa ceva. Spectacolul va avea loc într-un spațiu care aduce cumva cu spațiul tradițional al teatrelor kabuki, apoi are la bază un text japonez clasic din repertoriul teatrelor kabuki, un text pe care-l fac folosindu-mă de mijloacele și de știința unor oameni de teatru europeni, într-un limbaj de teatru european, pentru un public european”.
Scenografia spectacolului este semnată de Dragoș Buhagiar, iar muzica de Vasile Șirli, care a pregătit o orchestră formată din actori ce vor cânta live, la vedere (element inspirat din teatrul kabuki), fără însă a folosi expresia plină de emfază a teatrului tradițional japonez. „Din punct de vedere muzical nu facem niciun fel de referință la muzica japoneză. Dacă există o mică culoare, care poate sugerează acest lucru, este ca să nu ne îndepărtăm, să nu facem o muzică mult prea europeană și decalată total față de subiect. Marea inspirație din teatrul kabuki este existența actorilor într-un fel de orchestră a spectacolului, făcând ceea ce în teatrul european ar fi o didascalie, explicația anumitor scene. Ei vor cânta vocal împreună cu actorii aflați pe scenă. Comentariile pe care le vor face vor fi muzicale și de efecte sonore, cu instrumente de percuție, de suflat, de coarde. Este un spectacol de inspirație liberă. Mi se pare foarte normal ca domnul Purcărete să pună în scenă, în maniera dânsului și nu într-un cod pe care nu îl posedăm, fiindcă nici nu ne adresăm unui public care se bucură de acest cod”, mărturisește Vasile Șirli.
Necesitățile estetico-tehnice ale spectacolului lui Silviu Purcărete sunt suplinite cu succes de noua sală de la Fabrica de Cultură UniCredit. Siturile industriale dezafectate au până la urmă avantajul de a crea o atmosferă specială de creație, de a încuraja libertatea de expresie, de a mijloci asocieri artistice neobișnuite și de a sparge frontierele între artă și tehnică, între creație și industrie.
cover foto: Dragoș Dumitru
[for English translation, click here]
*articol apărut în Capital Cultural nr. 12 – ediție specială FITS 2018
