Dansul a fost un subiect care m-a interesat tot timpul. Deși niciodată nu am luat cursuri de dans, tot timpul dansam, dansam în casă, în camera mea, în fața oglinzii. De multe ori mă îmbrăcam în rochiile mamei și mă imagineam dansând pe o scenă mare, iar la final lumea aplauda, iar eu făceam piruete în semn de recunoștință. Orașul natal, micuț, nu mi-a permis să dansez la modul serios. Odată ajunsă la Sibiu, afișele cu școlile de dans erau peste tot, de data aceasta programul de la facultate a fost cel care m-a împiedicat să nu fac dans, sau poate asta era doar o scuză pe care o foloseam din teama de a încerca ceva nou.
După ce am absolvit Facultatea de Jurnalistică, dată fiind natura meseriei, întâlnirea mea cu dansul a avut loc sub o altă formă, forma unui reportaj. Așa că, echipată cu un reportofon și multă curiozitate am pornit spre Școala Regina Maria. La ora 11:00 trebuie să mă întâlnesc cu antrenorul Mircea Crețu, cum punctualitatea nu a fost niciodată punctul meu forte, am ajuns la 11:30. Săturați să aștepte, cursanții școlii de dans Mirajul Dansului au început să joace fotbal. Când am ajuns, toată lumea, fete și băieți, mici și mari, au sărit gardul pentru a ieși din curtea școlii și a merge în sala de dans. Cu obrajii roșii și urechile înghețate, au avut nevoie de 2 minute pentru a se schimba. În sala de dans toată lumea era așezată ordonat pe bănciile care formau laturile unui dreptunghi. Nu îmi venea să cred că aceiași copii care au sărit gardul, acum erau îmbrăcați elegant, în costume de dans, aștepând cuminți și emoționați discuția care urma să vină. Toți cei din sală au ajuns la nivel de performanță.
Am vorbit cu fiecare despre ce înseamnă dansul pentru ei și ce implică acest sport. Cei mai curajoși au fost Alexandru și Ramona. Alexandu face dans sportiv de 10 ani, participă în concursuri de 7 ani si este muțumit de ceea ce a făcut până acum, anul trecut a fost campion național pe clasă C, la dansurile standard și vicecampion pe latino. Pentru el dansul înseamnă un mod de a trăi. Ramona este partenera de dans al lui Alexandru, face dans de 7 ani și ne-a mărturisit că un dansator, pe tot parcursul performanței sale, se întâlnește cu foarte multe momente grele: „trebuie să faci multe sacrificii ca să ajungi cât mai sus. Momementele dificile vin pe parcurs, nu poți să spui că un anumit punct este foarte dificil, important este să treci peste.” Pentru Flavius, dansul este „locul lui fericit”, unde uită de tot. Andrada este de aceeași părere, iar atunci când dansează uită de toate problemele, la fel și pentru Elena, care atunci când intră în sală și dansează se simte foarte bine.
Dacă dansul este un refugiu, acesta este și un mod de a-ți face prieteni. Toți cei din sală sunt ca o mare familie. Geanina face dans de 5 ani și prin intermediul dansului și-a făcut mulți prieteni. Iulia și Octavian se simt fericiți atunci când ceea ce fac este este apreciat de alții, cel mai mult le place când văd că lumea apreciază și aplaudă : „pentru mine dansul este mișcare pe muzică. Muzica îți umple sufletul de fericire”, ne-a spus Iulia.
Dansul este un sport al frumosului și al eleganței.
Antrenorul lor, Mircea Crețu îi descrie ca fiind ambițioși, muncitori și talentați.
„Munca este foarte, foarte mare. Sunt 4 zile pe săptămână în care se antrenează între 3 și 5 ore, alții fac și ore particulare. Pe lângă acestea, mai sunt și cantonamentele unde se antrenează 10 ore pe zi.
Sunt copii harnici, ambițioși, iar eu sunt fericit că pot să lucrez cu ei. Când vin în sală și ne întâlnim consider că ei sunt familia mea. Am vrut ca relația noastră să nu fie doar elev-profesor. Am încercat să îi sfătuiesc, să le fiu și părinte și prieten. Dacă vrei să obții un lucru bun de la un elev de-al tău, trebuie să îl cunoști foarte bine. Copilul poate să vină într-o zi supărat, din cauza unei probleme de acasă, iar tu nu știi lucrul acesta și te apuci și îl cerți că nu îți dă randament. Întodeauna am încercat să fiu prieten cu ei, bineînțeles până la o limită, nu ne putem permite chiar totul. Dacă suntem prieteni nu înseamă că relația elev-profesor nu există. Dacă un elev nu își depășește profesorul, înseamnă că cel din urmă nu este bun. Un profesor dedicat tot timpul va încerca să își facă elevul mai bun decât el, nu ține secrete. Elevul este oglinda profesorului.
Noi aici nu învățăm numai să dansăm, învățăm să ne comportăm, să respectăm, să vorbim frumos. Până la urmă dansul este un sport al frumosului și al eleganței. Toate sporturile sun bune, atunci când nu faci sport, ai o problemă. Sportul te formează ca om, îți formează munca în echipă, respectul față de tine”.
Fără școală nu facem dans
„În cantonament, în primele 3 zile toată lumea e spiriduș, apoi urmează două zile de „doliu” în care toți sunt terminați, iar spre final își revin și încep să își construiască forma fizică. De fapt, scopul cantonamentului este de a le ridica forma fizică, pentru că încep competițiile. Competițiile se fac tot anul, doar în perioada verii, 3 luni, este vacanță. Acestea au loc în fiecare week-end, ei se antrenează toată săptămâna, iar la sfârșit se duc la concurs. Au fost la: Constanța, Brăila, Oradea, Vâlcea, Reghin, Bistrița, Cluj ș.a. Dacă nu merg la competiții, se antrenează, nu avem zile libere, dar oricât ne antrenăm de mult, școala este pe primul plan. Fără școală nu facem dans. Cei de aici sunt numai copii premianți care studiază la licee foarte bune, în Sibiu. Regula de bază ca să facem dans este ca școala să meargă bine. Dacă acest lucu se întâmplă, părinții sunt mulțumiți, dacă ei sunt mulțumiți copilul este ajutat să vină la dans, dacă el vine, eu îl pot ajuta să danseze. Este un circuit. „Încerc să nu las școala de-o parte, profesorii mă înțeleg, colegii mă susțin, când avem concursuri în Sibiu, vin și mă încurajează”, ne-a spus Adrian.
Dansul de performanță implică inestiții mari
„Oricât aș avrea eu să scot un dansator, nu aș putea dacă el nu ar vrea. Mai există și ajutorul părinților, ei trebuie să susțină copilul. Dansul de performanță implică și investiții mari. Nu are rost să ne mai plângem, toată lumea știe că sporturile nu sunt susținute financiar. Iar dacă ne plângem tot nu vine nimeni să ne ajute. Banii se dau pentru KO, baschet, fotbal. ș.a. Cheltuielile sunt foarte mari: o rochiță de standard este 7.000 de lei, un frac 2.000 de lei, o rochiță de latino 600 de euro. Pantofii sunt făcuți la comandă, iar după 6 luni trebuie schimbați. Participarea la competiții implică și taxă de înscriere, transport. Un copil, la nivel de performanță ajunge în medie la 500 de lei pe lună investiți în dans. Este foarte mult, copii care vin aici sunt din familii modeste și fac sacrificii la limită. Dansul este o plăcere, dar una care implică foarte multă muncă. Un moment de plăcere în dans implică sute de ore de transpirație.”
Dansul nu este o afacere
„Cea mai mare satisfacție a mea este ca ei să mă sune și să îmi spună „am luat finala”. Acesta este cel mai bare beneficiu al meu. Din dans nu o să mă îmbogățesc niciodată. Ei știu că nu am pus banii mai presus de dans, nu am considerat că dansul este o afacere. Dansul este o artă, este pasiune, nu poți să îl transformi în ceva „comercial”. Când faci ceva din pasiune nu te uiți la cât câștigi, ci la ce câștigi. Zâmbetele lor atunci când iasă de pe ringul de dans, cu gura largă și brațele deschise și spun „am câștigat”, acela e cel mai frumos moment. Un rezultat bun este acela de a intra în finală, niciodată nu am pretenția să urce pe podiumu, dar eu consider că orice copil care a ajuns în finală este un copil talentat. Le-am zis, dacă vor să își vadă cu adevărat talentul, să meargă la concursuri puternice, unde participă echipe foarte bune. Tot timpul target-ul nostru a fost Bucureștiul. Acolo dansul are un nivel foarte mare, încercăm să ajungem acolo. În restul orașelor copiii au avut rezultate foarte, foarte bune. Cei care au venit la cursurile de dans nu știau nimic din ceea ce înseamnă dansul și au ajuns campioni naționali. Dacă ar fi să adunăm cupele și medaliile lor, am umple sala de antrenament. Când merg la concursi, aproape tot timpul ajung în finală.
Toată lumea trebuie să danseze la fel de mult cât râde
„Părerea mea este că omul care nu dansează este un om trist. Dansul îți arată ce ai tu în interior, prin dans îți arăți personalitatea. La fel cum se zice despre ochii că sunt oglinda sufletului, așa este și dansul. Eu sfătuiesc pe toată lumea să danseze la fel de mult cât râde. Avem grupă de adulți care vin și fac dans, nu de performanță, ci doar pentru a se distra. Oricine poate să danseze, dacă mă ridic și dau puțin din mâini și din picioare, înseamnă că dansez, este dansul meu, dar e dans. Problema în a dansa este încrederea, mulți nu danseză pentru că nu au încredere în ei, iar dacă vin și iau cursuri de dans, prind și încredere. Un exemplu este Vali, a venit pentru că nu știa să danseze deloc, iar când m-am întâlnit cu el mi-a povestit foarte entuziasmat cum a fost în Grecia, într-un club, iar lumea de acolo l-a apreciat pentru felul în care dansa.” Un exemplu că oricând te poți apuca de dans este Călin, are 28 de ani și s-a apucat de dans de un an jumătate: „Oricine poate sa facă dans. Tot timpul mi-a plăcut dansul, dar nu am avut șansa să fac performanță, până nu am ajuns la grupa de adulți la Mirajul Dansului”.
În loc de concluzie o să lăsăm părerile dansatorilor:
Nicolae: Fac dans de 5 ani. Fără Mircea Crețu nici unul dintre noi nu ar fi ajuns unde este acum. În plus față de alții este singurul care descoperă și șlefuiește talente.
Adonis: Fac dans de 8 ani jumate. Colegii mei mai mari sunt un model pentru mine. Cand ei danseaza, eu ma uit și încerc să fac la fel.
Iulian: Am ales dansul pentru că e un sport elegant, te formează, la început a fost foarte greu, am crezut că este ușor, dar e foarte multă muncă.
Cezara: Fac dansuri de performață de 1 an. Când dansez imi place că pot să exprim ceea ce simt. Pentru un dansator cel mai important lucru este să nu își piardă niciodată pasiunea.
