În urmă cu zece ani pleca pe străzile Pămîntului, cum îi place să spună, ca să descopere lumea. Nu-și pusese în gând să realizeze vreun Atlas al frumuseții, să fotografieze mii de chipuri de femei sau să devină celebră. Azi, Mihaela Noroc este fotografa care ar putea intra cu ușurință în Guinness Book, cu miile de fotografii pe care le are cu femei. „Atlasul Frumuseții” nu mai este un simplu proiect fotografic, ci un mod de a vedea lumea, un alt fel de a defini frumusețea. Dincolo de imagini sunt povești, experiențe de viață, bucurii și drame, iubiri și neîmpliniri. E frumusețea așa cum o vede Mihaela și își dorește să o transmită lumii.
În ultimul deceniu a călătorit în aproape 100 de țări, a fotografiat, a povestit, a ascultat, a învățat de la femeile lumii cât în 30 de ani de experiență umană. De doi ani s-a mutat împreună cu soțul și fiica lor în Sibiu, dar îmi spune că nimic nu e definitiv în viață. Nu știe ce aduce viitorul și unde va fi peste 4-5 ani. Cert e că a ales să organizeze în Sibiu cea mai importantă expoziție foto care marchează 10 ani de la începutul proiectului „Atlasul Frumuseții”.
Oana Ciucă: Mihaela, inaugurezi la Muzeul Brukenthal cea mai importantă expoziție a ta, „Atlasul Frumuseții”. De ce Sibiu? De ce Brukenthal? Cum ai gândit proiectul?
Mihaela Noroc: De ce Sibiu? Pentru că Sibiul este acum casa mea. De doi ani de zile m-am mutat în Sibiu, în inima României așa îmi place să spun, și vreau să sărbătoresc primirea Sibiului. E ca un cadou adus orașului. Zece ani de când am pornit eu proiectul „Atlasul Frumuseții” se împlinesc anul acesta, și, cel mai bun mod de a sărbători e să fac această expoziție. Vor fi 186 de fotografii, imagini care au fost publicate și imagini care nu au fost publicate; foarte multe informații, foarte multe de învățat de la femeile lumii.
Ce înseamnă pentru tine acum, după 10 ani, „Atlasul Frumuseții”?
Mihaela Noroc: Zece ani de „Atlasul Frumuseții” înseamnă pentru mine enorm! Am învățat mai mult decât în 30 de ani de experiență umană. Este un proiect care mi-a adus foarte multe bucurii, mi-a adus și foarte multe momente grele, pentru că nu este deloc ușor să faci un proiect fotografic de anvergură mondială.
Ce e dincolo de poze?
Mihaela Noroc: Dincolo de poze, sunt foarte multe lucruri. În primul rând, proiectul a pornit de la mersul pe străzile pământului, pe străzile lumii și oprit femei. O femeie care mă impresiona într-un anumit fel, o opream și o fotografiam – asta acum 10 ani. Între timp, s-a dezvoltat în cu totul altceva. Acum, vorbesc de interviuri, vorbesc de femei cu care am ocazia să petrec ore întregi, învăț din experiența lor de viață și încerc și eu să transmit la rândul meu experiența lor de viață prin postările pe care le fac pe rețele de socializare sau prin cărțile la care lucrez. Este, nu știu, un prilej unic- și pentru mine și pentru alți oameni- să aibă ocazia să descopere poveștile acestor femei.
Mai ții legătura cu unele dintre femei?
Mihaela Noroc: Cu mare parte dintre ele țin legătura. Pentru că acum trăim în perioada asta a conectivității uriașe pe care, de care dispunem cu toții și-atuncea da, țin legătura cu multe dintre ele. De la femeia de pe coperta din limba engleză – a cărții din limba engleză- pe care, atunci când am fotografiat-o nu aveam absolut niciun contact cu ea (nu știam cum o cheamă, nu știam absolut nimic pentru că o văzusem cum intra în apă și am intrat și eu în apă după ea și am fotografiat-o), ulterior ea mi-a dat un mesaj pe social media, după ce a văzut cartea. Deci am rămas în legătură cu foarte multe dintre femei, sigur că da, da.
Cum e pentru tine să vezi în cafenelele din Sibiu atlasul tău, acolo? Tocmai ce l-am văzut amandouă..
Mihaela Noroc: Daaa, mă bucur foarte mult să văd că oamenii cumpără „Atlasul Frumuseții”. Când am publicat în România (din păcate este și o carte foarte scumpă pentru că vorbim de o carte de fotografie, unde costurile de producție sunt foarte mari), nu aveam speranțe că o să se cumpere foarte mult. Mă așteptam la un număr destul de mic. Dar, din fericire, foarte mulți oameni au cumpărat cartea și s-a răspândit vestea, și uite așa s-a răspândit vestea frumuseții adevărate pe care putem să o descoperim prin intermediul cărții. Și mă bucur să văd că și în Sibiu oamenii o apreciază. De fapt, mă bucur să văd că în întreaga lume e apreciată, d-apăi la mine acasă.
Revenind la expoziție, în ce sala va fi? Ce dimensiuni ai ales pentru imagini?
Mihaela Noroc: Expoziția va fi în Casa Albastră la Muzeul Brukenthal. Fotografiile sunt de la aproape 2 metri până la 60 de centimetri. M-am jucat foarte mult cu dimensiunile pentru că mi s-a părut important să nu ne plictisim, să fim acaparați de dimensiuni, să putem să ne introducem cât mai mult în ochii femeilor, să descoperim ce se întâmplă, ce, pe cine văd acolo? Chiar sunt curioasă pe cine o să descopere oamenii când o să se apropie foarte mult de ochii femeilor pe care le-am fotografiat. O să avem și un perete aproape îmbrăcat complet într-un mozaic de portrete, ca să vezi enciclopedia lumii, ca să vezi cât de diverși suntem și ce bogăție extraordinară avem în jurul Pământului. Vor fi chipuri din 80-90 de țări, cel puțin. Expoziția va fi deschisă în perioada 8 iunie-2 iulie, iar în această perioadă vom avea și tururi ghidate atât pentru copii cât și pentru adulți și voi răspunde la întrebările vizitatorilor, dacă au curiozități.
Te gândești să duci expoziția și în alte orașe?
Mihaela Noroc: Deocamdată nu am un plan. Expoziția asta a fost făcută cu foarte mare efort din partea mea, și de obicei nu am atât de mult timp la dispoziție; a fost un prilej unic. Nu plănuiesc nimic altceva. Este în Sibiu, va fi o lună în Sibiu- acum, după 10 ani. Mai departe nu știu nimic.
Ce alte proiecte ai în desfășurare?
Mihaela Noroc: Anul ăsta am terminat o carte, se numește „Girls of the world”. Este cu 250 de fotografii de fetițe din jurul Pământului, fetițe din mai mult de 50 de țări. Este o carte adresată fetițelor. Am făcut-o pentru Natalia, am pornit-o în momentul în care eram însărcinată, am lucrat la ea în jur de patru ani și jumătate (la cartea asta). Natalia m-a și însoțit la multe din ședințele foto din carte. Va fi publicată anul ăsta și la Humanitas, și în Germania, și în America. Mai lucrez la volumul II „Atlasul Frumuseții”, la care încă mai am de lucru. Plus „Femeile României” pe care l-am început și va fi tot o carte. Aproape toate proiectele mele vor fi cărți. Lăsăm ceva în urmă, nu trăim degeaba! (râde) Și, mai am un plan cu o mașină, o casă pe roți, pe care să o transform și într-o expoziție ambulantă. Dar și ăsta e tot un alt proiect de durată.
De ce ai ales să fotografiezi femeile?
Mihaela Noroc: P În primul rând sunt și eu femeie și-mi este mult mai ușor să relaționez cu o altă femeie, înțeleg mai bine prin ce trece. Este mult mai ușor pentru mine să mă apropii de altă femeie. Gândește-te că atunci când merg în zone să zic mai „tradiționale” sau mai conservatoare, mă duc cu femeile în cortul lor și stau de vorbă cu ele și poate am și ocazia să le fotografiez. Cred că pentru un bărbat este mult mai dificil. Înțeleg prin ce trec sau au trecut multe dintre ele. Știu ce înseamnă să crești un copil sau să vrei să faci un copil, sau știu ce înseamnă să vrei să călătorești, să nu poți, să ai nevoie de aprobarea cuiva. Nu avem aceleași șanse ca bărbații, în multe părți din jurul Pământului. Aici, în România suntem, ca femei, destul de privilegiate, și cumva, avem șanse cât de cât egale. Dar în multe părți din jurul Pământului nu se întâmplă același lucru. Și cumva pot să relaționez cu ce se întâmplă și pot să-mi imaginez prin ce trec și-atunci să surprind dramele lor prin fotografia mea și prin poveștile mele.
De asemenea, nu vorbesc doar despre drame în cartea mea și în proiectul meu. Vorbesc și despre fericire și despre tot ce înseamnă calitățile umane. Până la urmă proiectul se numește „Atlasul Frumuseții” și frumusețea nu este cea convențională despre care se tot povestește în media internațională. Eu vorbesc despre o frumusețe alternativă, una care se referă la partea sufletească, una care înseamnă toate calitățile omului.
Proiectul tău a crescut așa, de la sine sau ai avut o proiecție și te-ai gândit cumva la forma asta de la început?
Mihaela Noroc: Nu, în niciun caz! În urmă cu 10 ani, ca să o iau cu începutul, când am plecat la drum, nu aveam habar că o să existe acest proiect. Pur și simplu eram interesată de ce vedeam eu pe străzile Pământului. Mergeam pe stradă în Kârgâzstan și vedeam o femeie și îi ziceam „Wow, pot să te fotografiez?”. Pentru că uite, de exemplu, din România până în Japonia am făcut o călătorie terestră, adică nu am luat avionul. Și-atunci, eu chiar am putut să văd cum se transformă fizionomiile oamenilor cu cât te duci mai mult spre Asia. Și-atunci, eram foarte curioasă. Le opream pe stradă și le fotografiam. Pe cine apucam, bineînțeles, că nu toată lumea acceptă. Și plus că nici eu nu știam exact ce vreau să fotografiez sau de ce.
Acum, după 10 ani, știu: mă interesează foarte mult poveștile femeilor- am ceva de învățat de la ele? Vreau să transmit mai departe. Dar proiectul s-a născut dintr-o chestie de curiozitate și de ce-am fost eu impresionată când mergeam pe străzile Pământului. Acum rămâne ca o lecție și pentru alți oameni. Dar la începuturi nu a fost așa. Era doar o curiozitate.
Câte mii de fotografii ai făcut?
Mihaela Noroc: Mii. Am mii de femei fotografiate. Cred că am în jur de, două-trei mii de femei fotografiate din jurul Pământului. Sunt sigură că la un moment dat pot să intru și în Guinness Book pentru că am fotografiat atât de multe fețe de femei de peste tot. Cred că am călătorit în aproape o sută de țări. De multe ori, mă duc în aceleași țări pentru că mi-au plăcut atât de mult. De exemplu, în Etiopia m-am dus de trei ori, că-mi place la nebunie țara respectivă.
Ai mai inspirat vreun fotogaf să înceapă un proiect asemănător?
Mihaela Noroc: Da, am mai inspirat! Știu că a mai început o fotografă din Italia să facă un proiect asemănător cu al meu, dar nu l-a dus la bun sfârșit. Pentru că e foarte greu de făcut un astfel de proiect. Este foarte, foarte dificil! Eu am și sprijinul soțului meu, care m-ajută enorm de mult la tot ce înseamnă partea birocratică. Eu sunt creatorul și m-ajută să rămân așa, iar el se ocupă de tot ce înseamnă nebunia din spate, care este, de multe ori, mult mai grea și mai dificilă decât bucuria pe care o am eu. Eu cred că aici am eu șansa. Nu sunt cel mai mare fotograf. Nu sunt un fotograf iscusit, sunt alți fotografi mult mai buni decât mine. Dar eu pot să văd omul. Eu pot să văd povestea din spatele omului.
Și ești perseverentă.
Mihaela Noroc: Da, foarte perseverentă pentru că iubesc ce fac! Mi se pare că e cel mai mare cadou divin în viața mea: să pot să fac proiectul ăsta; las ceva în urma mea. Uite, tatăl meu a murit acum șase luni- el a fost pictor- și mi-a lăsat toate tablourile lui, știi? Și, mi s-a părut magic că a rămas ceva în urma lui. Și asta vreau și eu: să rămână ceva în urma mea. În afară de copilul ăsta minunat.
Cum vezi Sibiul după doi ani? Ce-ți oferă?
Mihaela Noroc: Îmi place tot mai mult. Îmi oferă liniște, îmi oferă un cămin cu oameni buni. Da, mi-am făcut foarte mulți prieteni. Am găsit oameni frumoși și buni. Din păcate, familia mea trăiește în altă țară. Aproape toată familia mea trăiește în Anglia și în Irlanda. Doar eu sunt aici în România, mama mea mai vine din când în când. Eu sunt aici, am rămas la Sibiu și rămân aici, în România. De loc sunt din Republica Moldova, dar iubesc să vorbesc românește, îmi place să trăiesc aici, pe locurile astea magice. Mi se pare că avem o bogăție extraordinară, mi se pare că încă mai avem un suflet frumos și e păcat să nu-l explorăm. De asta și vreau să fac cartea „Femeile României”, pentru că o să arăt acolo frumusețea divină pe care o avem noi aici.
