Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul. Și astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul și în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcina vaselor sanguine. „O singurătate prea zgomotoasă”, Bohumil Hrabal
de Sorina Tomulețiu și Krista Szőcsa
Nu e puțin lucru să vorbești despre un loc unde simți că te reinventezi în fiecare zi, un loc unde ceilalți fac parte din tine așa cum face parte din tine mâna dreaptă, cu care scanezi fiecare carte, și apoi te bucuri pentru cei care o cumpără. Și zâmbești, pentru că nu ai nimic mai mult de făcut; eventual doar să exprimi acea stare de bucurie și entuziasm, indiferent dacă te afli în spatele monitorului de 6 ani, 5 luni, 23 de ani, sau câteva zile. Pe doamna Maria Moga o cunoaște toată lumea. Diminețile în librărie îi aparțin, însuflețind locul prin stima pe care o poartă fiecărui “vizitator”. Ea este librarul, cea care reușește să recomande oricui o carte, ori, dacă nu, să ofere un sfat, să fie de folos împărtășind din vasta sa experiență. Printre poveștile pe care le spune întotdeauna cu mare plăcere se ivește adesea și cea a extinderii librăriei.
Cum s-a extins librăria
În 1991, la începuturile sale, spațiul cuprindea o mică parte din suprafața pe care o știm astăzi. Totul a pornit de la dorința doamnei Moga de a ajuta un puștan singuratic și timid, care trecea des pe la librărie, dar care nu reușea să comunice cu cei din jur. Obișnuită cu atitudinea sa retrasă, doamna Moga a fost surprinsă să-l găsească într-o zi pe băiatul-melc conversând cu un prieten. Această mirare a fost întâmpinată imediat de un gând practic: ce ar fi dacă librăria s-ar extinde cu scopul de a înlesni acest dialog? În aceeași zi, când s-a spart o țeavă la subsol, doamna Moga și-a primit răspunsul. Așa a fost descoperită subterana – în prezent, punctul de întâlnire pentru cei care doresc să-și împărtășească ideile. Aici turiștii străini vin să discute despre Transilvania, grupuri de școlari își fac liniștiți temele pentru a doua zi, liceenii se întâlnesc pentru a realiza proiecte, adulții poartă discuții fascinante despre artă, iar cei mai în vârstă caută să fie în pas cu schimbările ce se petrec prea rapid în lumea de azi.
Poveștile desenate
Proiectul Marcianei, „Povești desenate”, a pornit din aceeași dorință de a-i ajuta pe copii să-și spună povestea, de a le insufla curajul și libertatea de a fi atât naratorul, cât și personajul realităților lor, printr-un spectacol al cărții. Întâlnirile cu personaje ghidușe precum Despereaux, șoricelul neînfricat, Basil cel Banal, sau iepurașul de porțelan Edward Tulane, au stimulat imaginația copiilor, fiecare formându-și astfel percepția asupra povestirii, și implicit, aducându-i mai aproape de carte. După cum spune Marciana, „copiii sunt, mai întâi de toate, trăitori, nu cititori”.
Cititorii au devenit librari
Mulți dintre cei care lucrează acum la Librăria Humanitas din Sibiu au fost prima dată cititorii care se așezau timizi pe scaunele subteranei, sau răsfoiau curioși cărțile, apoi se bucurau de atmosfera familiară și căldura cu care erau primiți, fără să-și imagineze că, într-o zi, o să privească ei alți cititori cum descoperă acest loc, cum începe să pătrundă în viața lor și cum librăria devine o balenă care-i înghite și în burta căreia se simt în siguranță. Sunt cel puțin trei tipuri de cititori: cunoscătorii sau cărturarii, cei care știu cu ce carte vor pleca în mână, pe care abia îi observi când intră în librărie, mânați de avântul căutării; inovatorii, cei care și-ar dori să citească ceva complet nou, sau ceva ce nu nici măcar nu s-a scris – prima lor oprire: raftul de noutăți – cei care scotocesc prin toate ungherele și rafturile și se decid foarte greu asupra unei singure opere; șovăitorii, cei care nu știu ce vor citi în acea seară, înainte de culcare, dar care își poartă curiozitatea și interesele la vedere, cei care îți vor cere ajutorul și pe care speri că îi vei putea îndruma printre miile de titluri. Ar mai fi cititorii intuitivi, care sunt o categorie rară și pe cale de dispariție.
Empatia este motorașul invizibil al unei librării. Bineînțeles că există cititori care au auzit de o carte, dar nu-și amintesc titlul, sau numele autorului, deși își amintesc detalii obscure („o copertă albastră”) așa că am încercat, pentru ei, tot felul de asocieri creative, pentru a-i ajuta să navigheze mai ușor prin multitudinea de informații. De cele mai multe ori, o retrasare conversațională a pașilor a dat roade. Pe lângă eforturile depuse ca toate cărțile să ajungă la rafturi și să fie așezate în așa fel încât oricine poate găsi ceea ce are nevoie, actul răsfoirii unei cărți e foarte important deoarece cultura trebuie ținută la vedere, iar cărțile trebuie să epateze, să fie manipulate, să li se crape cotorul cu blândețe. Lucrul acesta se întâmplă într-o librărie, o galerie a cărților unde lumile se ciocnesc, iar ideile se nasc.
