Regizorul Mihai Măniuțiu a montat în toamna anului trecut, la Teatrul Național “Radu Stanca” una dintre cele mai fascinante piese ale lui Eugène Ionesco, „Lecţia”. A revenit pentru a treia oară asupra aceluiași text, cu o viziune complet diferită și cea mai puternică de până acum, dar și cu actori în „ foarte mare formă”.
Rep: Cum regăsiți scena de la Sibiu?
Revin la Sibiu după 6 ani, dar nu a fost o întrerupere reală, pentru că am avut foarte multe turnee. Am fost tot timpul în contact cu actorii teatrului, cu Constantin Chiriac, cu Festivalul. Teatrul este într-o formă excelentă, l-am lăsat într-o formă excelentă și îl găsesc într-o formă excelentă. A avut între timp, cu Silviu Purcărete, mari succese și sper să nu dezamăgesc, pentru că au fost montate spectacole aici care, pe lângă faptul că au luat premii UNITER, au făcut înconjurul lumii și ne-au reprezentat în festivaluri foarte importante din străinătate: în Columbia, Portugalia, Grecia, Coreea de Sud. Spectacolele care se fac la Sibiu au șansa să facă înconjurul lumii, ceea ce, să recunoaștem, este o tentație.
Rep: Ce vă face să reveniți asupra aceluiași text, pentru a treia oară?
Obsesia capodoperei. E o capodoperă absolută pentru mine „Lecția”. Ionesco a scris 6-7 piese, poate mai multe, care sunt absolut fascinante, nu zic perfecte, pentru că teatrul este imperfecțiunea însăși. Un text de teatru trebuie să conțină, când e perfect, o anumită formă de imperfecțiune ca să îngăduie alături de autor și autorii spectacolului, în contextul ăsta e imperfecțiune. Textele lui sunt absolut capodopere și „Lecția” pentru mine este cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai cumplită piesă despre dictatură, despre posibilitatea distrugerii de către o putere, indiferent ce ar reprezenta ea, fie că e una socială, sau politică, familială etc. Posibilitatea distrugerii celuilalt e cea mai puternică distopie despre învățare. Eugène Ionesco reușește să creeze un text care, în ciuda faptului că este teribil, greu de suportat, devine extrem de ușor de suportat, pentru că râzi tot timpul.
Rep: Ați montat „Lecția” la Cluj?
Am montat-o în ’89 la Cluj, iar șase ani mai târziu, în Belgia, iar aceasta este a treia montare, a treia viziune complet diferită. De fiecare dată fac altceva. Un text bogat este pentru mine un text care îmi îngăduie să îl fac în viziuni foarte diferite. Sunt spectacole pe care nu le-aș putea face încă o dată, altfel decât le-am făcut. „Lecția” sunt convins că aș mai putea-o face, dar promit să mă opresc la viziunea de aici, de la Sibiu, care mi se pare foarte puternică, foarte bine slujită de actori în foarte mare formă și nu mă tem să spun că, din punctul meu de vedere, Constantin Chiriac face cel mai bun rol al carierei lui.
Rep: Spuneați că spectacolul de la Sibiu are nevoie de un public talentat.
Orice spectacol are nevoie de un public talentat ca să crească, este un organism viu. În momentul în care îl expui publicului, dacă publicul este netalentat, s-ar putea ca ceva să nu funcționeze. Este exact ca relația dintre doi oameni, când unul este netalentat în dialog, dialogul nu se naște, când amândoi sunt talentați, dialogul este viu și va duce la descoperiri surprinzătoare. Când publicul este talentat, se întâmplă să descoperi lucruri noi în spectacol și să brodezi pe schema creată.
Rep: Când spuneți că un spectacol de-al dumneavoastră e bun?
Sunt faze în care intuiția îmi spune că este un spectacol bun, care în contact cu publicul va crește. Evident că vine și o confirmare a publicului, contactul cu publicuri diverse este foarte important. De aceea spuneam la început că este un mare avantaj și o tentație să lucrezi la Sibiu, pentru că prin relațiile internaționale pe care le are, teatrul poate să ofere posibilitatea ca un spectacol să se confrunte cu mai multe publicuri, nu cu unul singur. E foarte important ca spectacolul să aibe forma în care toți pot să intre.
Rep: Eu, ca spectator, înainte să vin la spectacol trebuie să citesc ceva despre piesă, despre regizor, despre actori?
Nu cred că trebuie o pregătire, teatrul nu cere acest tip de pregătire. Dacă vine un jurnalist profesionist, el trebuie să fie pregătit. Un spectator nu trebuie să se pregătească în mod special, dar ca să fie talentat el trebuie să aibă experiență de spectator, trebuie să fi văzut mai mult de două spectacole, altfel ori o să-l mire tot, ori n-o să-i placă nimic. Este exact ca în viață, experiența te face să ajungi să deguști. Prin experiență ajungi să știi ce e bun și ce e rău.
Rep: În ultimul timp ați montat spectacole-dans, spectacole muzicale, de ce mergeți spre această direcţie?
Merg și către această direcţie pentru că mie nu îmi displace divertismentul și nu mă feresc de el. Cred că poate să existe metafizică și profunzime împreună cu divertismentul. Această lecție am învățat-o de la maestrul Shakespeare, care îmbină cea mai adâncă folosofie cu divertismentul.
Rep: Atunci când gândiți montări, sunteți actor în regia dumneavoastră?
Nu, pe mine nu m-a tentat niciodată să joc, spre deosebire de mulți alți regizori care și joacă. Poziția de regizor, de om creator care dispare în momentul când începe spectacolul, pentru că nu mai poate interveni, mie îmi convine. Atunci când concep un spectacol sunt de toate: actor, scenograf, mașinist. Totul se întâmplă pe hârtie și în fantasmele din capul meu pe care încerc să le organizez. Un regizor trebuie să aibă un fel de video sumar al spectacolului în cap. Vede spectacolul ca pe o hartă veche, cu multe puncte albe necunoscute, iar acolo va interveni creația colectivă, dar traseul pe hartă trebuie să existe. Trebuie să știi că pleci de la București și vrei să ajungi aproximativ la Londra. Altfel ce faci, pleci din București și te trezești la Teheran?
Rep: De ce ați vrut să deveniți regizor?
Mama mea a fost coristă la Opera din Cluj, iar tatăl meu, de multe ori lucra de noapte, așa că mama trebuia să mă ia cu ea. Eu am văzut, începând cu vârsta de 5 ani, sute de spectacole. Probabil că otrava a intrat în mine, așa că trebuie să îi întrebați pe alții cum le-a venit. Eu de la 5 ani stau în sală și la repetiții și la spectacole. Mi s-a părut că asta este viața. Dar eu sunt un caz particular, cum le vine altora, nu știu.
Rep: Cum vă simțiți cu atâtea premii și aprecieri?
Nu mă gândesc la ele. Sunt, fără ipocrizie, bucuros că le-am luat, dar nu „dorm” pe ele, le uit și îmi văd de treabă. Dar mă bucur sincer că sunt apreciat. Nu fac parte dintre cei care spun „hai bă, că nu contează”, ba da, contează, mai ales în teatru. Tot ceea ce este în teatru este efemer. Eu am făcut 100 de spectacole, de văzut se pot vedea doar 10. Celelalte sunt șterse, poate că au rămas pe DVD, pe alte suporturi, dar nu mai e spectacolul viu. În teatru numai ce se întâmplă acum și aici este creație adevărată. Cum spunea colegul meu, Alexandru Dabija: „noi suntem niște creatori fără creație”.
Rep: Cum vedeți tinerii actori și regizori de astăzi?
Foarte diferențiați. Echipa mea e tânără, e excepțională. Eu lucrez cu oameni foarte, foarte tineri. Coregrafa mea e Andrea Gavriliu, lucrez cu scenograful Adrian Damian, care are 30 de ani, asistentul meu are tot 30 de ani, i-am adunat din toate părțile, nu lucrez doar cu ardeleni, lucrez cu tot ce e bun. Regia este o artă combinatorie.