Cât își culege ideea suspendată undeva printre rotocoalele de fum ridicate de pipa electronică, dincolo de ecran, mă gândesc că totul despre Krzysztof Warlikowski pare a fi un amestec complex. Un reprezentant remarcabil al teatrului european care merge temerar către subiecte acute și sparge tabuuri. Un artist care-și explorează propria identitate și trecutul istoric în coparticipare cu publicul. Un provocator care stupefiază disecând o imagine întunecată a condiției umane, monstruozitatea și impasurile existențiale. Clișeele limitative nu se lipesc de regizorul polonez, fondatorul Nowy Teatr de la Varșovia.

De aproape 30 de ani, asemenea unui experimentator vorace, Warlikowski se adâncește în texte (de la W. Shakespeare și clasicii greci, până la Hanoch Levin, Marcel Proust, Sarah Kane, Hanna Krall, Franz Kafka, Bernard-Marie Koltès sau J. M. Coetzee) și taie, asamblează, juxtapune și leagă colaje în hibrizi narativi. Preface și traduce în construcții sincretice tulburătoare, dirijând atât actorii, cât și publicul către un spațiu interior al confruntării cu sine. Scena și imaginile proiectate în direct în spectacolele sale devin oglindă, în care creatorul nu-și lasă spectactatorul singur, dar stă cu el, față-n față, în această reflecție esențială și incomodă.

În cadrul programului FITSonline, Krzysztof Warlikowski a fost prezent cu un adevărat festin intelectual – spectacolul Francezii, o adaptare după romanul „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust.

V-ați adresat înainte de spectacolul We are leaving, difuzat recent de Nowy Teatr, unui public absent, spunând că „o sală goală este o priveliște tragică”. Ce a motivat acest gest, care mi s-a părut emoționant și simbolic?

Krzysztof Warlikowski: Am fost forțați să închidem teatrul chiar dacă eram în proces de lucru și repetiții la un nou proiect numit Odyssey. A Story for Hollywood (Odiseea. O poveste pentru Hollywood), care a fost anulat. Am adaptat două texte – Odiseea de Homer și un roman de Hanna Krall (n.a. Chasing the King of Hearts). Nu mai făceam nimic, nu mai lucram la nimic, totul se oprise în loc. Așa că ne-am intrebat cum putem încheia acest sezon și am decis să organizăm ceva neobișnuit – o transmisiune în direct, ceea ce nu mai făcusem până acum. Am preferat să jucăm pentru un public pe care nu-l vedem și nu în fața unor oameni care poartă măști (chiar și așa, ar fi fost oricum imposibil).

Krzysztof Warlikowski cu Hanna Krall, în timpul repetițiilor pentru Odyssey, spectacol amânat din cauza pandemiei. Foto: Filip Pawlak, Nowy Teatr

E vorba, așadar, de o transmisiune în direct, cu un spectacol pe viu și nu unul înregistrat în prealabil?

Krzysztof Warlikowski: Da, a fost în totalitate live. Ne-am dorit să încheiem stagiunea cu un gest unic, cu această transmisiune care să redea vocea noastră din prezent. Am vrut să ne rămână cel puțin acest moment. Au fost trei zile extraordinare împreună: două de repetiții și a treia – ziua spectacolului.

A fost, deci, modalitatea prin care ați ales să aduceți un strop de speranță publicului în această perioadă dificilă. Chiar dacă e vorba de o comedie sumbră (pe alocuri în stilul lui Roy Andersson), finalul pare unul optimist, cu toți actorii ținându-se de mâini și mâncând înghețată…

Krzysztof Warlikowski: Așa e. Acest spectacol a avut premiera acum doi ani, când la putere ajunsese deja o nouă conducere. Situația era destul de complicată. Toată lumea spunea că vrea să plece din țară. Așa că am declarat și noi că plecăm („We are leaving”). Am lucrat cu o piesă scrisă de Hanoch Levin – Suitcase Packers. E vorba de o comedie cu 8 înmormântări, în care am construit un personaj anecdotic: o blogeriță din America, care vizitează Polonia în căutarea propriilor origini evreiești. Am intervenit destul de mult în textul inițial, ajungând la o variantă mult mai politică decât probabil Levin intenționase. Dar iată că astăzi până și înmormântarea a devenit politică. Poate dacă apucam să jucăm Odiseea am fi revenit simbolic, însă din păcate, nu am făcut-o. Încă nu am revenit (râde).

We Are Leaving/Wyjeżdżamy, cu Magdalena Cielecka și Andrzej Chyra; foto: Magdalena Hueckel

Știți că se spune despre călători și nomazi că rareori îi ajunge nefericirea, că a te desprinde de rădăcini îți aduce un sentiment de libertate. Credeți că vi se aplică?

Krzysztof Warlikowski: Trupa noastră de teatru s-a mutat într-un spațiu permanent doar acum doi ani (într-o clădire care era inițial un garaj și pe care am reconstruit-o noi). Timp de 10 ani însă am călătorit continuu, fiindcă nu am avut un sediu. Astăzi suntem cu toții călători și e o idee interesantă. E util să fii în mișcare, lucru care nu s-a mai întâmplat în perioada pandemiei. Însă cu tehnologia din prezent, sunt sigur că această mișcare nu poate fi oprită.  

Nu cred că mi-am schimbat felul în care văd teatrul din cauza pandemiei. Acum întrebarea este cum să ajungem la public.

Cum credeți, în prezent, când realitatea bate orice scenariu de film sau teatru, fiind atât de sumbră și violentă, care ar trebui să fie rolul teatrului? Încotro ar trebui să se îndrepte: spre trecut și clasici, pentru a înțelege mai bine suferința din jur? Spre problemele din stradă?

Krzysztof Warlikowski: În aceste trei luni foarte drastice, când nimeni nu știa ce ne așteaptă, mi-am tot pus aceste întrebări. Însă singurul impuls care mi-a venit a fost să organizez această transmisiune în direct, în care să jucăm un spectacol fără public. Am vrut să transmitem mesajul că „iată, noi suntem aici, suntem gata, dar ne lipsește publicul”. Nu cred că trebuie să ne întrebăm despre esența teatrului și să ne întoarcem înapoi. Teatrul nu se va schimba, teatrul este ceea ce este. Avem nevoie de teatru, indiferent de ce se întâmplă. Nu cred că mi-am schimbat felul în care văd teatrul din cauza pandemiei. Acum întrebarea este cum să ajungem la public.

Deci, personal, nu simțiți neapărat nevoia să faceți schimbări în modul în care creați teatru? De exemplu, să folosiți mai mult noile tehnologii?

Krzysztof Warlikowski: Însă mie mi-a plăcut dintotdeauna să experimentez și să combin diverse mijloace multimedia. Mă gândesc tot timpul cum să mă apropii și de alte limbaje. Îmi place să mă distrez cu acestea, să includ, de exemplu, acele filmări în priză directă în timpul spectacolelor. Vreau să tulbur spectatorul. Nu vreau să-i ofer o imagine frontală… Nu vreau să simplific lucrurile pentru spectator.

Cu Francezii, care a putut fi urmărit în cadrul ediției FITSonline, în mod cert ați provocat spectactorii. Cu atâtea mozaicuri de semnificații și…

Krzysztof Warlikowski: Dar Francezii a fost un dezastru! Așa cum pentru teatru nu se găsesc bani și guvernul polonez e mai interesat acum de alegeri și alte aspecte, nu reușim tot timpul să creăm ceva cu adevărat de calitate. În trecut, de înregistrările video ale teatrului se ocupa Televiziunea Poloneză, acum aceasta e în serviciul conducerii și încercăm să ne descurcăm singuri. Spectacolul Francezii l-am înregistrat cu o echipă de amatori care filmează nunți. Multe momente esențiale s-au pierdut (au fost neglijate proiecțiile, momentele de dans, de muzică live…).

Însă vă referiți doar la înregistrarea video, nu-i așa? Pentru că estetic, regizoral și cu celelalte aspecte reușiți să ajungeți la un rezultat sofisticat și profund.

Krzysztof Warlikowski: Da. Cred că pur și simplu nu a fost bine servit publicului pentru ca acesta să-l înțeleagă mai bine. Mai ales că Francezii e un spectacol dificil, fiindcă și materialul adaptat este foarte dificil. Iată însă că perioada aceasta m-a făcut să fiu conștient de ceea ce lăsăm în urmă. Am decis să am mai multă grijă de arhiva teatrului și de calitatea înregistrărilor.

Pare că optați pentru o dragamaturgie mai fragmentată (în ultimul deceniu mai ales), cu accent mai degrabă pe expresii corporale, pe intensitatea trăirii pe care actorii o aduc pe scenă. A fost un proces spre care v-ați îndreptat intenționat sau o trecere firească care s-a produs în timp?

Krzysztof Warlikowski: Începând cu (A)pollonia, lucrez într-adevăr la Nowy Teatr doar cu narațiuni noi, care sunt colaje bazate pe adaptarea mai multor texte. Convingerea mea este că avem nevoie de texte pe care să le putem înțelege. Mi-am propus să găsesc acea voce. Publicul polonez are astăzi nevoie să vorbească. Nu mai este doar despre textul dramaturgic, ci despre a avea voci cât mai diferite. Publicul trebuie să exerseze acest discurs pe viu. Societatea noastră a tăcut prea mulți ani. De când am pășit în teatru, mi-am zis că trebuie să începem să vorbim. Avem nevoie de cât mai multe conversații. Revin adeseori la David Lynch, care este foarte important, pentru că de la el încoace am început să acceptăm un fir narativ fragmentat, absența unor răspunsuri și a clarității. Teatrul trebuie să provoace și să pună întrebări, dar în același timp să dea și publicului de lucru. Nu sunt acolo să dau răspunsuri de-a gata, nu sunt acolo să spun povești sau să fiu clar. Rolul meu e să provoc publicul, să îi dau niște impulsuri, să îi manipulez atenția…

Știu că aveți o facinație pentru memorie ca manifestare colectivă. E un motiv recurent în tot ceea ce creați. Însă gândindu-ne la memorie dintr-o perspectivă individuală, la felul în care scriem și ne rescriem poveștile despre noi înșine, cât de mult v-ați bazat pe teatru în a vă scrie povestea și, în mod sinergetic, cât de mult v-a ajutat explorarea de sine prin teatru în a vă înțelege mai bine propria identitate?

Krzysztof Warlikowski: Teatrul a fost întotdeauna pentru mine un instrument de cunoaștere. Prin ceea ce fac în teatru – descopăr, analizez, pun întrebări, iar fără memorie, nu există nimic. Pe de altă parte, sunt polonez și polonezii sunt bântuiți de memorie. Amintirile sunt apăsătoare pentru noi și, ca artist, nu ai cum să nu preiei această povară. Însă poți încerca să regândești acea povară istorică, să găsești aspecte pozitive, să dai trecutului o funcție utilă… Când am ajuns la Varșovia, am fost pus în situația să-mi descopăr identitatea într-un oraș construit pe ruine și morți. Arhitectura orașului e una care reconstituie simbolic identitatea de altădată, căci Varșovia a fost distrusă complet în perioada războiului. Am înțeles că e un loc specific și că trebuie să plec urechea la ceea ce-mi transmite. De aceea, memoria a devenit importantă. Am conștientizat că tot ce ating are legătură cu moartea. În „We Are Leaving” e vorba despre o comedie cu opt înmormântări, în „Francezii” – sfârșitul Europei, așa cum o știm, un alt spectacol este intitulat „Sfârșitul”… Tot ce am creat are o viziune apocaliptică, totul e un pic „crépusculaire”… întunecat.

Am conștientizat că tot ce ating are legătură cu moartea. Tot ce am creat are o viziune apocaliptică.

Krzysztof Warlikowski, un portret al regizorului din documentarul A New Dream, regie: Marcin Latałlo

La Nowy Teatr ați adunat în jurul Dvs. o mică comunitate, despre care spuneți că v-a devenit familie. Însă cum credeți, în cadrul unei comunități mai largi, ce ar trebui să aducă teatrul? Oare ar trebui să educe? Să inițieze debateri?

Krzysztof Warlikowski: Am creat Nowy Teatr pentru a mă distanța de tot ce e închistat și formal, de latura monumentală a teatrului și pentru a merge într-o direcție diferită, cu o altă viziune estetică, alt tip de spectatori și alți sponsori. Îmi doream să construiesc ceva care să apropie oamenii și să elimine toate acele ritualuri și etichete. Până la urmă, viața noastră întreagă e doar reguli, reguli, reguli… Am vrut să creez un loc fără reguli, unde să te simți liber. În acest teatru, suntem la același nivel cu publicul (la propriu), e o legătură directă. Uneori, chiar și pentru mine este intimidant să urmez toate aceste reguli din teatrele mai pretențioase. Acolo, până nu se sting luminile și ajung la locul meu, nu pot începe acel dialog cu ceilalți. Însăși construcția teatrului nostru reprezintă modul în care vrem să susținem dialogul cu lumea exterioară. Și, desigur, mi-am dorit să fie un loc unde să reflectăm și nu doar o sală de spectacole. E un loc cu multe conversații importante cu persoane relevante, cu multe evenimente ce încurajează arta contemporană (dans, concerte de muzică, expoziții etc.).

Vorbim în prezent foarte mult despre responsabilitatea teatrului față de public, dar cum credeți, care ar trebui să fie responsabilitatea spectactorului?

Krzysztof Warlikowski: Publicul a fost și va fi foarte important pentru mine. Tot ce am construit a fost cu gândul să ajung la public. La începutul aventurii tale cu teatrul, încerci să cauți un limbaj original și multe alte aspecte, dar pentru mine a fost important să ajung la public, să mă fac înțeles. Cel puțin, să ofer șansa de a fi înțeles. Ceea ce vreau de la publicul meu nu e deloc simplu. Vreau implicare totală și participare activă și mult creier, care să întrebe încontinuu despre ce e, ce vreau să spun. Am înțeles acest lucru doar pe la 41 de ani, când ovaționat de public și ieșind pe acea scenă, am simțit că împărtășim același sentiment, că m-au înțeles. M-am simțit pe drumul cel bun abia atunci. Mi-am zis că nu am cum să greșesc… Spectatorii ar trebuie să fie un indicator pentru orice artist. Atât timp cât menții legătura cu publicul, cât nu-l pierzi, poți merge înainte. Însă trebuie să te asiguri, la fiecare etapă a carierei tale, că nu-i abandonezi. Uneori, pot simți aceasta. Totuși, artiștii ar trebuie să fie în general parte a avant-gardei. S-ar putea ca ceea ce spunem acum să nu aibă sens, dar peste ani va căpăta mai mult sens. E foarte important să te faci înțeles și să înțelegi.

În aceste luni de izolare în casele noastre, ați revenit la Proust recitind „În căutarea timpului pierdut”. Aceasta mă îndeamnă să vă întreb ce declanșează efectul proustian pentru dumneavostră? Care este madlena ce vă aduce acele amintiri vii și senine din trecut și copilărie?

Krzysztof Warlikowski: Sunt o serie de asocieri construite probabil în jurul unor imagini pe care le purtăm cu noi din copilărie. Și acele momente din trecut formează ulterior conexiuni cu amintiri mai recente, trasând șiruri de asocieri, iar dacă întâmplător dai de ceva care să te atingă, ești purtat în trecut prin tot șirul de asocieri… Totul pare aproape, pentru că e construit în jurul unei imagini principale: care este casa copilăriei – acasă! E prima amintire din șirul de asocieri și totul se construiește în jurul acesteia.

Iar acest „acasă”, unde se află în prezent?

Krzysztof Warlikowski: Pentru mine, trupa mea de teatru înseamnă acasă. Suntem atât de diferiți, din atâtea generații (de la 27 la 84 ani). Sunt foarte norocos că acești oameni au apărut în calea mea și mi-am dat seama la un moment dat că suntem foarte apropiați. Nu am altă familie, nu într-o accepțiune convențională, dar sunt înconjurat de oameni care indiferent de ce se întâmplă îmi rămân apropiați. Deci, aș putea spune că acasă e în teatru.

Din spectacolul Francezii, în regia lui K. Warlikowski; foto: Tal Bitton

Trupa dumneavoastră de teatru e într-adevăr atât de diversă, încât pare să reprezinte la scară mică societatea de dincolo de pereții teatrului, cu voci diferite ce vin din exterior.

Krzysztof Warlikowski: Asta mi-am dorit. Să creez o comunitate. Revin iarăși la We Are Leaving, dar e acolo un moment apăsător, în care se perindă pe ecran fotografiile tuturor actorilor. Ne-am inventat inscripții funerare și un an al morții. Ne-am imaginat un viitor în care vom muri cu toții. În Francezii încercăm, de asemenea, să reflectăm asupra viitorului, imaginându-ne o lume în care personajele au îmbătrânit. E vorba de acel „timp regăsit”, pe care trupa mea mi-l oferă. Avem mulți actori în vârstă. Mi-aș dori să pot opri timpul în loc pentru ei, ca să poată rămâne. Ne gândeam recent la un proiect, pe care să-l realizăm cândva, peste 20-30 de ani, și anume, o adaptare după Timpul regăsit, ultimul volum al romanului lui Proust, de data aceasta fără a pretinde, cu noi îmbătrâniți. Însă oare câți vor mai fi în viață atunci? Oare eu voi mai fi în viață? Pe lângă diferențele de vârstă, avem și perspective diferite, experiențe și povești diferite. E o comunitate care mă îmbogățește atât de mult, cu oameni generoși și creativi, care au trecut prin multe dificultăți. În Polonia, lucrurile nu merg grozav nici în prezent, de aceea, tot ce putem face e să ne întrebăm dacă vrem să plecăm discret în altă țară sau să rămânem și să încercăm să reparăm cât mai multe. Până la urmă, vrem cu toții să știm că lăsăm în urmă o lume mai bună.

Imagine reprezentativă: Thierry Zoccolan/afp.com/