Rafturi goale, lipsa hârtiei igienice, așteptatul după un pliculeț cu drojdie, un pic de maia, spirtul la suprapreț, masca obligatorie, statul în casă…le-am experimentat fiecare dintre noi în mod diferit sau asemănător, din martie până în mai. Și când găseai ceva desenat sau scris ce se potrivea cu gândurile tale, dădeai share pe facebook, semn că și tu gândești la fel. Așa am aflat de „Jurnal de virus”, un proiect pornit de artistul Dan Perjovschi și coordonat de Alina Andrei de la Galeria „White Cuib” din Cluj.
De la ea am aflat că, inițial, trebuia să aibă loc expoziția „reCOVER“ la White Cuib, cu toate cărţile în care i s-au publicat desene lui Dan Perjovschi, de-a lungul anilor. „Însă din cauza pandemiei s-au schimbat planurile, iar Dan Perjovschi a avut ideea să facă un jurnal de virus (cred că orice altceva ar fi părut în acel moment rupt de realitate/prezent). Expoziţia a fost online şi work in progress (pe Facebook şi Instagram) din cauza contextului general legat de pandemie/ lockdown/ păstrarea distanţării sociale. După o vreme, a invitat şi alţi artişti să se implice în proiect, începând cu George Roşu, Ana Kun şi eu. La un moment dat contribuiau la proiect, în mod constant, zilnic, 22 de artişti, din ţară şi din străinătate, plus alţi invitaţi. Artişti din: România, Germania, SUA, Marea Britanie, Austria, Italia, Portugalia, Spania, Grecia, Cehia, Bulgaria, Uruguay, Indonezia, Columbia, Franţa, Malaezia, China, Japonia, Polonia, Republica Moldova, Muntenegru. Asta s-a întâmplat câteva săptămâni la rând, de dimineaţa până seara târziu, zilnic.”
,,Lucrările care au fost realizate în cadrul proiectului „Jurnal de virus” vor fi expuse în galerie, momentan pe geam ori vitrină, pentru a fi vizibile din stradă şi pentru păstrarea distanţării sociale’’, spune Alina Andrei. În viitor, expoziția va ajunge și în alte orașe, în funcție de ridicarea restricțiilor de protecție împotriva pandemiei.
Am întrebat câțiva artiști ce a însemnat pentru ei perioada de izolare din punct de vedere creativ, cum a fost să participe la „Jurnalul de virus” dar și cum le-a fost afectată munca pe termen lung.
Dan Perjovschi
Dan Perjovschi spune că reacția sa la virus a fost să devină hiperactiv, iar partea grea s-a dovedit a fi momentul când a trebuit să le spună artiștilor că se încheie proiectul.
„Când a început nebunia eu am avut o reacție inversă. Am devenit hiperactiv. Trimiteam comentarii desenate la toate galeriile cu care colaborez și care au trecut pe proiecte online și newsletter-uri, făceam desene pentru site-urile de știri sau teorie de artă cu care colaborez (Europa Liberă, L’Internationale Online, Comisia Europeană). Am stat cocoțat pe canapea și în jur erau numai teancuri de desene. Așa că doar am formalizat prin Jurnalul de virus ceea ce oricum aș fi făcut. O săptămână am dus-o singur și pe urmă mi-am zis să bag un pic de culoare în alb-negrul meu. Așa a apărut George. Apoi, mi-am zis : Ia să adun eu la un loc familia de ilustratori și desenatori cu care oricum colaborez sau schimb idei. Mai ales că George și Ana deja aveau cumva jurnalul lor. Așa că la grupul inițial am adăugat oameni care postau deja regulat pe paginile lor de Facebook. Aldo Gianotti sau Olivier Hölzl, de exemplu. Am avut niște criterii de selecție de gen, geografie și mediu de expresie. Am vrut cât mai mare diversitate. Roberto Uribe din Bogota, Cathy Burgi din Florianopolis Brazilia – artistă din Uruguay – Mariska din Jakarta, Zara și Zoran din Sofia-Berlin. Video, gif, foto, pictură, obiect, colaje, casnice, globale, politice, intime, amuzante, dure, calme…o nebunie de expresii și forme. N-am avut un master plan, nicio altă idee să atac virusul cum mă ataca el pe mine. Și pe urmă din aproape în aproape cu ajutorul Alinei (care a fost serverul, managerul și lucrătorul non-stop) a lui George și al Anei am dezvoltat săptămână de săptămână proiectul. Adăugam în mod permanent artiști care postau cel puțin odată pe zi timp de 7 zile sau invitați speciali cu câte o lucrare sau câteva postări. Selectam fie artiști internaționali cunoscuți (Nedko Solakov, Nathaniel Mellors, Adrian Paci, Banu Cenetoglu) fie nu atât de cunoscuți sau chiar fără renume: studenți, critici de artă, coregrafi, poeți sau pur și simplu gagii care postau ceva interesant despre Pandemie. Întrebam direct „Băi, sunt Dan! Fac chestia asta. Îmi dai și mie poza x sau proiectul y să-l integrez în Jurnal? Nu m-au refuzat decât extrem de puțini pentru că artiștii nu sunt uniformi. Unii au nevoie de timp să proceseze, alții stau când restul se mișcă etc. Unii s-au bucurat peste măsură că au avut ce face sau că li s-a oferit un loc unde să se adune măcar câteva săptămâni. Crescutul a fost ușor. Momentul dificil a apărut când a venit vremea să le spun stop; în fiecare săptămână opream de la postare câțiva artiști pentru a putea termina, imediat după starea de urgență, în formula de bază, respectiv cea de 4 persoane – număr rotund. Aceea a fost partea grea. Mulți nu voiau să se mai oprească…
Știi, eu vin din comunism, mie proiectele colective nu-mi spun nimic. Ba din contră. Am luptat ani de zile să am o individualitate și din cauza contextului nostru precar, nu asum decât ce pot eu duce”, spune Dan Perjovschi.
Pentru mine Jurnalul a fost un test. E una din puținele soluții de colaborare pe care eu le pot avea. Sunt încântat de ce-a ieșit…de nebunia postărilor și a comentariilor. Cu ceva ani în urmă, mobilizam magneți, după cum bine știi. Uite, acum am mobilizat oameni. Și aici vine și întrebarea: Cum va fi? Nu știu. Nu va fi la fel, dar nimic nu se schimbă peste noapte. Lumea are inerție. Nu putem vărsa tot pe Internet. Uite, eu “deleg” desene. Nu pot ajunge în Columbia? Cineva acolo mă redesenează. Nu pot ajunge într-un loc în Germania? Trimit vederi cu desene etc. Trebuie să ne reinventăm și să acceptăm pentru un timp un ritm mai slow. Două săptămâni carantină la plecare, două săptămâni carantină la revenire.
Dan Perjovschi
George Roșu
„Izolarea nu a fost deloc dificilă pentru mine. Nu diferă foarte mult de modul în care trăiesc și lucrez. Poate că de data asta a fost mai intensă partea de desenat. Dacă înainte aveam 1-2 desene pe zi, în perioada de Jurnal aveam uneori și 6. Un fel de maraton. Nu ne-a obligat nimeni la o normă, fiecare a desenat cât a putut și ce a putut. Perjovschi trimitea non-stop desene, 8-10 pe zi. Uneori chiar mai multe. În paralel încercam să lucrez și la alte proiecte – tot online care nu picaseră sau care atunci apăruseră. În rest au picat și proiectele gratis. Tot. Din punct de vedere creativ a fost intens și aș risca să zic chiar binevenit. Am avut astfel ocazia să lucrez și să cunosc foarte mulți artiști din proiect cu care poate altfel nu aș fi ajuns să colaborez.”
„În continuare, pentru mine, nu s-a schimbat mare lucru. Eram prezent cu arta în online și înainte, am rămas și acum. Clienții îmi vin tot din online și în continuare cele mai multe proiecte în care sunt implicat sunt online. Pandemia cu tot ce a adus ea este probabil cel mai lung prelucrat subiect de până acum. Să sperăm că trece în curând”.
George Roșu
Ana Kun
„Am lucrat mult și intens în perioada de izolare, am lucrat în stare de șoc. A ajutat experiența anterioară a lucrului de acasă, a tăcerilor țiuitoare, mi-au lipsit colegii de atelier. M-am apucat atunci de o mie de chestii, fără să-mi bat capul cu aspecte precum ce e artă și ce nu e. Dacă trebuie să stau, măcar să nu stau. Am avut câteva proiecte noi, mișto, totul previzibil online. Am reînceput să postez zilnic desene pe contul grupului meu Balamuc, observații despre izolare și oraș. Mi-era dor de Timișoara aia pe care n-o puteam vedea pe geam. Dar și acum îmi e.’’
Invitația de a participa la Jurnal de Virus a intensificat lucrul. Desenam zilnic pentru Jurnal, pentru Balamuc, pentru mine. Mă dureau picioarele de la neumblat și mâinile de la desenat. Eram jumătate de corp vie călare pe jumătate de corp înțepenită. A fost foarte mișto – energia extraordinară a atâtor artiști și artiste de peste tot care trimiteau în continuu materiale. Diversitate de medii, unitate pe subiect. Vedeam idei care mi-au trecut și mie prin cap și pe care nu le-am putut formula, reprezentate de alți artiști și artiste într-o formă bună, poate cea mai bună. E ceva foarte satisfăcător în asta – soluții la probleme care te frământă. Le sunt profund recunoscătoare pentru momentele astea de claritate.
Nu știu să zic mare lucru despre viitor, însă. Îmi lipsește perspectiva. Momentul acesta cu peste 1000 de cazuri noi pe zi îl aștept din martie, și nu e cum mă așteptam. Încerc să planific pe termen scurt, lucruri mici, dar trăiesc cu amenințarea proiectelor mari de care trebuie să mă apuc. Nu știu cum să trec prin criza asta altfel decât desenând“.
Gloria Luca
„Izolarea m-a prins la Madrid, cel mai mare focar COVID-19 din Spania, unde începusem deja să mă instalez împreună cu Tudor Pătrașcu, alături de care lucrez în formatul colaborativ ANTICAMERA. Tudor, aflat la acel moment în Iaşi, s-a carantinat rapid când i-am spus că aici nu se mai găseşte de cumpărat nicio picătură de spirt, iar oamenii au luat cu asalt rafturile, în special pe cele cu hârtie igienică.
Din fericire, în primă fază, izolarea a însemnat timp să cercetez aproape obsesiv problemele pe care criza sanitară le presupune în privinţa felului în care ne imaginăm viața după pandemie, ce înseamnă o experiență de o asemenea magnitudine pentru relația noastră cu mediul înconjurător sau dacă vom înțelege că țările în curs de dezvoltare sunt părți ale aceluiaşi corp și că modul nostru „firesc” de viaţă are impact ecologic şi social profund. În altă ordine de idei, pandemia m-a ajutat să îmi conştientizez limitările ca om şi artist, şi să accept că nu pot schimba condiţia nimănui, dar că pot încerca să fiu, pe cât se poate, un cetăţean responsabil. Proiectele mele pre-pandemie au picat pur şi simplu, însă asta nu e o tragedie. În plus, contextul actual evidenţiază multe dintre problemele pe care o parte dintre noi, artiştii, le-am pus în discuţie dar n-am reușit poate să le facem suficient de vizibile…
Printre cele mai importante aspecte este faptul că Jurnal de Virus m-a ajutat să mă centrez, întrucât pandemia m-a prins pe un fond de burnout, cu un picior în Iaşi şi cu unul în Madrid. În cazul meu, nici măcar mediul fotografic nu a putut ține pasul cu cercetarea experienței trăite în carantină. Mai mult decât atât, dacă materialitatea și felul în care obiectele fizice pot articula un spațiu erau aspecte foarte importante pentru mine, lucrul cu textul a devenit central în practica mea prin contribuțiile la acest proiect. Cu alte cuvinte, dacă la început de izolare toate proiectele au picat din motive economice și logistice, am ieșit din carantină conștientă de libertatea pe care o oferă un pix şi o foaie.
M-am adaptat devenind mai prezentă și mai empatică în general, dar și în relația cu mine însămi. Pentru viitorul apropiat, încerc să-mi reduc şi mai mult amprenta de carbon, aspect pe care îl traduc în practica mea printr-o cercetare artistică asupra „poluării vizuale.”
Tudor Pătraşcu
„Impunerea distanţării fizice nu a fost o surpriză deoarece mă autoizolasem cu o săptămână înainte. Am traversat această perioadă singur. Eu mă aflam în România, iar partenera mea în Spania, Madrid mai exact. Acolo situaţia a fost extrem de dură, iar anxietăţile au apărut pe acest fond. Comunicam zilnic şi ne încurajam reciproc. Sigur că o parte din proiectele programate au fost amânate sau anulate, dar nu am fost preocupat în mod special de acest lucru. În primul rând mă gândeam că cei apropiaţi să fie în siguranţă. Pe lângă asta, era şocant bilanţul uriaş al victimelor din Italia, ulterior Spania… Cu această ocazie mi-am conştientizat încă o dată privilegiul de a avea unde locui, de a-mi permite plata facturilor, a alimentelor etc… În sens creativ, sigur că a fost o perioadă de reevaluări şi reflecţii asupra practicii mele artistice.
Participarea la proiectul VIRUS DIARY / JURNAL DE VIRUS, iniţiat de Dan Perjovschi a avut în cazul meu, un rol foarte important. Faptul că în fiecare zi trebuia să realizez o lucrare, m-a menţinut focusat şi m-a echilibrat în mare măsură. Când eşti singur, mai ales în asemenea situaţie, structurarea unui program zilnic devine foarte importantă iar această participare a contribuit esenţial în acest sens. Pe lângă asta, a fost un prilej de apropiere faţă de anumiţi artişti cu care nu colaborasem până atunci, dar cărora le cunoşteam şi urmăream practicile. Ţin să mulţumesc pe această cale echipei de la White Cuib pentru munca deloc uşoară şi profesionalismul demonstrate în acest context.
Despre schimbările în viitorul apropiat e greu de vorbit deoarece situaţia încă este volatilă. Nu am ieşit din pandemie, numărul de infecţii în România creşte, din păcate, într-un ritm din ce în ce mai alert… Se anunţă al doilea val… Cred că ne aflăm încă în stadiul de adaptare. Observ cu tristeţe că nu multă lume conştientizează acest lucru. Eu mi-am asumat respectarea unor reguli esenţiale şi în definitiv atât de fireşti în acest context – purtarea măştii de protecţie, evitarea în continuare a spaţiilor aglomerate, menţinerea igienei. Mi se pare incredibil când, după ce s–a anunţat depășirea a 1000 de infecţii COVID – 19 în România, vedem o mulţime de oameni comportându-se iresponsabil. Încerc să înţeleg, dar nu pot…“.
Sándor Bartha
„În primele zile mi-a fost greu să suport carantina. Am simţit însă nevoia să fac ceva cu acest sentiment, cu această stare ieşită din comun. Ştiam că folosirea acestei situaţii poate fi autentică doar dacă are la bază experienţa directă a realităţii – sociale, o experienţă care atunci în mod absurd era interzisă sau redusă la minimum. Singura perspectivă asupra lumii din afară era dată de fereastra mea, de la care am putut observa trecătorii. Starea mea de voyeur a început să fie interesantă, chiar obsedantă, atunci când mi-am dat seama cum pot interveni – la nivelul creaţiei – în această realitate cu ajutorul instrumentelor mele specifice, să „oblig” trecătorii să respecte anumite reguli. Acest demers, aceste idei s-au întâlnit în mod norocos cu proiectul Jurnal de virus iniţiat de Dan Perjovschi pe platforma online a galeriei White Cuib. Acolo, imagini, desene, idei din ce în ce mai bune s-au rotit cu o viteză incredibilă. După primele câteva lucrări postate pe pagina mea de Facebook, Dan m-a invitat să colaborez în cadrul proiectului iniţiat de el“.
*articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 23.
