Pe Ioana Crăciunescu am „întâlnit-o” prima dată în cadrul unui reportaj, atunci când încerca să salveze un turn istoric. Vorbesc de turnul din satul Pelișor, un monument istoric de mai bine de un veac, în pericol de degradare, iar actrița și-a propus să-l salveze. Între scenă, poezie și restaurarea monumentelor istorice nu este nicio legătură, însă așa își împarte viața actrița Ioana Crăciunescu de mai bine de zece ani. Despre actorie, restaurarea monumentelor și crearea unei locuințe de poveste desprinsă de agitația zilnică ne-a vorbit actrița într-un moment în care se afla la Sibiu pentru susținerea unor spectacole.
Rep.: Într-un reportaj al emisiunii „România te iubesc” erați numită Eroina din turn. Ați reușit să salvați turnul?
I.C.: N-am reușit să-l salvez. Acum este în pericol mai mult ca niciodată, pentru că în toate investițiile mele am rămas îndatorată cu chiria, pentru că nu e un spațiu cumpărat și caut soluții pentru a-l salva. Financiar însă nu mă descurc și nici nu știu să apelez La Măruță ca să ajung la televizor.
Rep.: Cred ca ați avea succes.
I.C.: Poate că aș avea succes, dar între cei care se tăvălesc pe jos și cei care stau cu șira spinării dreaptă, succesul ar fi îndoielnic.
Rep.: „Românii au o plăcere enormă să-și ardă valorile și să-și pună în vitrină kitch-ul”. Asta ați spus acum ceva timp, mai susțineți afirmația?
I.C.: Nu știu, nu pot să spun decât că am multe insomnii și reușesc să mă uit la televizor din motive de oboseală, drept pentru care zapez foarte mult, nu mă uit cap-coadă la un film sau o emisiune decât dacă mă atrage. La cantitatea de mizerii pe care o vezi, eu aș interzice televizorul pentru toți oamenii după 40 de ani, pentru că nu îți arată altceva decât scandal, de parcă doar asta s-ar întâmpla. E deprimant. S-au răsturnat puțin valorile, plus că tineretul nu mai moștenește din generație în generație meserii, ci moștenește niște vise care nu sunt valabile, acestea cu plecatul, cu fugitul. E foarte ciudat, dar mulți dintre oamenii plecați se întorc și pun bazele unor ferme sau a unor lucruri serioase în loc să o facă cei care au pământul la dispoziție.
Rep.: Rolul Anei din ecranizarea romanului Ion v-a apropiat mai mult de mediul rural?
I.C.: Nu, eu mă consider țărancă în general și în gusturi și în felul în care mă îmbrac, pentru că îmi place foarte mult natura, îmi place să umblu desculță prin iarba, să lucrez grădina. Am copilărit mult la sat chiar dacă m-am născut la București, dar natura rămâne una dintre energiile mele profunde, native. M-am întâlnit cu rolul cumva absolut normal, străbunicii mei sunt din Săliștea Sibiului, bunica de pe lânga Teaca Bistrița, mama la fel și cu refugiul au venit în București și eu m-am născut acolo. Probabil, păstrez în sânge o parte din această lume în care mă simt mult mai bine, de aceea sunt și acum în Sibiu. Joc cu o mai mare plăcere aici decât în București.
Rep.: Simțiți că aveți o legătură mai strânsă cu zona Ardealului din această cauză?
I.C.: Nu, e o poveste de poluare. Bucureștiul e un oraș prea poluat din toate punctele de vedere. Respiri nu doar aerul, ci și înjurăturile, claxoanele, această aglomerare de oameni veniți de pretutindeni mă obosește și nu îmi place. Sunt foarte puține lucruri și ocazionale care îmi fac plăcere, un exemplu ar fi Noaptea Muzeelor unde am fost și am recitat poeme, opereta nouă cu jazz. E o anumită pătură culturală de care nu mă pot dezlipi, pentru că e și a tinereții și a prietenilor mei, dar să trăiesc în București nu îmi place chiar dacă am casa acolo.
Rep.: Vă investiți banii în restaurarea monumentelor.
I.C.: Banii sunt atât de puțini, încât investesc mai mult munca mea. A fost dragoste la prima vedere. Să spunem că munca mea de 12 ani cu șantiere, cu oameni, cu unelte și materiale în afara faptului că a fost foarte grea, presupun că și cel mai prost șef de șantier are salariu. Eu nu numai că nu am avut salariu, dar i-am și plătit pe oameni. Ca să pot face asta am continuat să joc la Paris, la Sibiu, București, Târgoviște; patrimoniul meu a fost propria mea energie și muncă. Am convins prieteni din Franța, din America să mai doneze câte o sumă, mai ales când cădea câte un zid, dar astea au fost ajutoare de tip privat nu pe bază de proiecte europene sau vreun ajutor din partea vreunei primării sau vreunui minister. Banii au venit de la oameni entuziaști care au văzut ce am făcut și care au vrut să mă ajute când chiar nu mai puteam să termin un acoperiș. Acestea au fost date în niște chirii modice cu condiția să le restaurezi, ei neavând bani au găsit o formulă justă să se restaureze aceste lucruri care dispăreau. Acum nebuni ca mine sunt mai puțini, dar nebunia nu mi-o tratez decât în felul aceasta.
Rep.: O nebunie care vă face fericită, care vă face să continuați?
I.C.: Decât să mergi la psihiatru mai bine să mergi pe dealuri, e un tratament mai bun.
Rep.: Spuneați la un moment dat că au fost furate anumite obiecte din biserica pe care ați restaurat-o.
I.C.: În urma acelei emisiuni, lumea s-a năpustit într-un fel. Biserica a fost și ea devastată de vreo două-trei ori. Nu am ce să fac cu faptul că oamenii iau un altar și îl pun pe foc, astea vin din probleme de educație, din probleme de cel puțin 40 de ani în care nu s-a pus preț pe nimic.
Rep.: Ați reușit să duceți orga la Pelișor?
I.C.: Nu pot, sunt pe cale să pierd Pelișorul. Trebuie să-l salvez mai întâi pentru a nu-l pierde și pe urmă mai vedem.
Rep.: Casele de la Pelișor și Ațel pe care le-ați restaurant sunt locuibile. Vin turiștii?
I.C.: Nu prea îmi doresc turiști, prefer oameni cunoscuți, prezentați de cineva, pentru că sunt multe obiecte acolo. Nu e un motel, e o anumită atmosferă care trebuie păstrată, e un respect pentru obiectele care sunt acolo, multe dintre ele sunt din secolul XVII-XVIII. Sunt și costume care sunt de la Opera Garnier din Paris și sunt luate la licitație, costume autentice din secolul XVIII. Sunt valoare de muzeu, nu pot fi altceva.
Rep.: Casă de călătorie, așa ar putea fi numită, datorită obiectelor din toate zonele lumii.
I.C.: Da, sunt obiecte din toate țările, din toate epocile. Am o părere că dacă totul seamănă ni se interzice puțin visarea și acea stare pe care o aveam când citeam Jules Verne. Atât Bulbucata, Ațelul și Pelișorul sunt undeva în spații inventate, care nu seamănă și care numai privind lucrurile din jur te fac să visezi, să trăiești într-o lume mai puțin seacă.
Rep.: Asta ar trebui să facem și noi mai des, să „evadăm” din realitate și să ne lăsăm purtați pe meleagurile acestea.
I.C.: Eu spun că am avut norocul ca realitatea să mă ocolească și eu am ocolit-o pe ea. Prin literatură și teatru am trăit mai mult în imaginar, iar prin ceea ce fac, ajut imaginarul pentru ceilalți.
Rep.: În satul Bulbucata v-ați creat o casă de poveste. E așa cum v-ați imaginat dumneavoastră?
I.C.: Eu am luat o casa dărăpânată acum 35 de ani fară lumină, fără apă și pe care o numesc „iubițica mea”. Din turneele pe care le-am făcut, mereu am adus câte ceva, am plantat o vie, am plantat niște pomi, am crescut o pădure de salcami. Rând pe rând am făcut o cameră, o baie deci e un fel de casă utopică, o casă ca în Macondo din Marquez. E fără început și fără sfârșit. În fiecare an îmi mai trece prin cap câte o năzbâtie. Fiind tot timpul cu mulți prieteni a devenit ca de poveste, un fel de falanster; se doarme prin pod, foișoare, prispe. Fac tot felul de invenții de sărbători care nu există în niciun calendar, iar acum o să fac Înălțarea Cailor, pentru că înainte făcusem Paștele Cailor.
Rep.: Pe zidul de la bucătarie, despărțit de ușă scrie pe o parte BUCĂ, iar de cealaltă parte TĂRIE.
I.C.: E un joc. Toata lumea are dreptul să se scrie acolo unde vede un perete alb, casa e deschisă ca o carte. Am ajuns pe la vreo opt pereți, deci are opt file casa deja semnate și scrise. Camera „de desbrăcat” este a mea personal, iar camera VIP este pur și simplu o baie în grădină. Astea sunt colecții de greșeli gramaticale luate de pe ziduri ori tot felul de aberații. Aveam una pe care scria „Bae”.
Reporter: Ce împlinire vă aduce profesia de actriță și cum se îmbină plăcerea de a fi pe scenă cu aceea de a așterne pe hârtie versuri?
Ioana Crăciunescu: E o întrebare care mi s-a pus de mii de ori, dar la etape de vârste diferite. Acum sunt la o altă vârstă și mie nu îmi place să privesc în spate, dar știu ce nu aș mai repeta. Nu aș mai repeta în viața mea să stau angajată într-un teatru chiar dacă îmi oferă roluri principale și o ambianță bună cum e teatrul din Sibiu, unde atmosfera și colectivul și toate propunerile sunt mai mult decât interesante. Poate că le găsești în foarte puține teatre de pe planeta asta, dar m-am eliberat să spun așa, de ceea ce înseamnă obligația zilnică, acum fac chiar numai ceea ce îmi place și numai în ceea ce cred. E un lux pe care îl plătesc cu greu, din cauza asta câștig precar și neavând un loc fix, jucând peste tot în lume mi se pierde urma. Când joci în același teatru lumea, localitatea te cunoaște, așa eu am intrat în ceea ce se numește „cenușiul drumețului”, sunt acoperită de praf și nu mă mai vede nimeni. Dar sufletul și mintea mea se hrănesc tocmai din aceste experiențe insolite, inclusiv cum spun eu, îmi place să merg pe sârmă. De fiecare dată e o sinucidere cu panaș, nu știu dacă va dura, cât va dura, nu știu cum va ieși, dar nu este neaparat finalul fiziologic al unei meserii, ci fisura care s-a instalat între poet și actriță. Încerc tot mai mult să apreciez întâlnirile cu scriitori, cu oamenii care vin la lectură, de exemplu există de aproape doi ani la Teatrul Odeon un program de poezie și jazz la care particip încontinuu. În Franța lucrez cu o companie care se numește „Le sufleur” care face niște spectacole numai de poezie, se suflă poeme individual, dar pe baza unui scenariu și cu această companie am fost în foarte multe țări. Se învață din patrimoniul cultural universal în limba respectivă, dar e o experiență interesantă în măsura de a încetini lumea; de a încetini lumea prin puțină reflecție, pentru că suntem năpădiți de o viteză tehnică, de o viteză de consum, de o viteză de informație, de o viteză de întâlniri virtuale pe internet, o prietenie care nu e palpabiă, nu îi vezi ochii nu îi simți mirosul și din care până la urmă, mare lucru nu rămâne.
Rep.: Cum ați defini prietenia adevărată?
I.C.: Până nu o trăiești nu o înțelegi. Nu pot să îi dau definiții. E o anumită fidelitate de-a lungul timpului în ceea ce iubești, în ceea ce crezi. Eu am avut un accident foarte grav și Mihaela Marin pe care Sibiul o cunoaște, pentru că e o fotografă celebră și cunoscută, fiind în București atunci cu familia, auzind că am avut accidentul s-a urcat în mașină și a venit la mine. Asta înseamnă prietenie, să lași totul. E o prietenie vecină cu iubirea, poate mult mai fidelă decât iubirile care se risipesc mai ușor în timp.
Sursă foto: fundatiaicu.blogspot.ro
