Dinaintea exploziei de ură a vremii de acum, în care, într-un soi de mineriadă imediată și generalizată, culpa de intelect se joacă la microfoanele studiourilor de știri, iar exonerarea de ea, doar dacă te aliezi artificialului de partid, m-am întrebat ce anume face diferența.
Ce anume îi face pe unii lideri de partid să ne confunde, automat cu deziluziile lor intelectuale, cum pot face confuziile care le fac, dincolo de cele demagogice, induse de intoleranța de ideologie care-i marchează tot mai des. Să afirmi că Academia Română are rolul politic că-ți cântă în strună, ori să auzi un parlamentar român, spunând altui parlamentar român că are dreptul să vorbească doar când este român – ca și cum ar fi participat în calitate de cetățean al Patagoniei la alegeri, dovedește o lipsă de cultură democratică extrem de periculoasă, mai ales din gura unor oameni care confundă, de cele mai multe ori, interesul personal cu planul economic general ori care gestionează haotic o libertate pe care au acaparat-o prin alianțe indecise moral. Transfug în propria cultură politică, mai contează ce zice, gândește ce zice, poate ascunde la nesfârșit după aroganța imaturității culturale lipsa de organicitate a intelectului său?
O cultură sensibilă la societate și racordată la intelect
Intelectualul organic a fost visul ideologiei de stânga a anilor ’50-’60 în Italia și Franța, țările în care comunismul a ținut implicit de modă, de fasonul elementar oricărei anarhii intelectuale. Sartre a gustat din alambicul societății răsturnate, ca și Panait Istrati, alunecând în uri contrare pe seama propriei demagogii. Italia îl avusese pe Gramsci și ulterioarele explozii de cultură comunistă veneau ca un efort sistemic, deci organic, de a crea o cultură sensibilă la societate și racordată la intelect, un intelect care refuza orice fel de convertire la metafizică. Cumplita răsturnare a valorilor spre stâna absolută însemna și aruncare în lada de gunoi a unor autori, concepte ori spasme culturale. La noi deloc altfel. Doar că tarele de educație culturală vin din interzicerea unei culturi care acum ne-ar fi scutit să devenim regiune de mâna a doua a Absurdistanului culturii democratice.
Am fost neatent la fenomen, deși știam că au fost cărți cenzurate. Știam din tot ceea ce a însemnat relația mea de lectură cu Lucian Blaga ori din tensiunea ce-i înconjura pe bunii mei profesori de liceu când ne aduceau, învelite în pagini de ziar, cărți de citit. Eliade ori Platon deopotrivă, traduceri din autorii nordici (vestita colecție Globus) ori câte o carte scăpată cenzurii (Constantin Țoiu și „Galeria cu viță sălbatică” e prima ce-mi vine în minte). Unele nu le-am recunoscut după copertă în biblioteci, căci nu le văzusem coperta.
Apoi, în anul întâi de Facultate, prin 1991, Părintele Mircea Păcurariu, devenit Decan al Teologiei, ne chema să spargem un zid din Biblioteca Mitropolitană și să cărăm la suprafață volumele interzise ale Bibliotecii. Câteva seturi le-am cărat în biroul Mitropolitului Antonie care le mângâia ca pe niște prieteni de odinioară cu un soi de zâmbet pe care-l mai afișa doar când hirotonea, aveam să descopăr asta, urmărindu-l foarte atent.
Nu mai știu cărțile primite dar de la Părintele, nu pe toate, dar Silviu Dragomir cu Istoria Desrobirei Religioase a românilor din Ardeal știu că era în dar și m-a frapat că o astfel de carte fusese arestată – aveam să aflu că multe erau arestate pentru autor nu pentru conținut. Azi ne este mai ușor. Identificăm golul de cultură creat în mintea intelectualului organic prin arestarea cărții de calitate? Aceasta este prima dintre întrebări.
Istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România
Pentru cercetătorul avizat primul semnal de atenționare a venit prin 1995. Un grup de specialiști (Ionuț Costea, Istvan Kiraly și Doru Radoslav) publicau la Cluj Napoca volumul Fond secret. Fond „S” special. Contribuții la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Editura Dacia, (Cluj-Napoca, 1995, 362 pg.). Teoriile cenzurii aveau să fie dezvăluite de Marian Petcu în lucrarea Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, (Editura Polirom, Iași –București, 1999) sau Adrian Marino cu sinteza Cenzura în România. Schiță istorică introductivă, (Editura Aius, Craiova, 2000).
De însemnătate pentru urmărirea fenomenului ca atare au devenit în timp alte două lucrări: Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate în România. 1945-1989 (coordonator științific Prof. Univ. Dr. Paul Caravia, Ed. Enciclopedică, 2000, 599 pg.+ facsimile) și lucrarea Lilianei Corobca, Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014, 375 pg). Celei din urmă autoare îi datorăm și Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) (Editura Tritonic, București, 2010) ori Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I (Editura Ratio et Revelatio, 2014).
Parcurgându-le „se întuneca mintea”. Cam tot ce ar fi putut alcătui cultura organică a unui tânăr fusese, perfid, pierdut în neantul cenzurii. Un dosar oferit spre studiu de Silviu Borș, directorul prestigioasei Biblioteci ASTRA din Sibiu, mi-a descoperit și mai mult drama cenzurii. Dosarul are consemnat pe coperta de gardă „Cărțile trecute la fond special. Operație întocmită de A. Gherasim”. Cuprinde 254 de pagini dactilo, fără a păstra ordinea paginilor. Ele se fracturează în fonduri mai mici, din biblioteci și colecții asupra cărora voi reveni. Știm când se consemnează finalizarea dosarului.
Pagina primă consemnează:
131 1949. Sibiu, la 21 aprilie 1949
Către
MINISTERUL ARTELOR ȘI INFORMAȚIILOR
Serviciu cultural Sibiu
Alăturat avem onoare a Vă înainta 2 exemplare din inventarul publicațiilor interzise scoase din circulație în biblioteca noastră dela data de 1 aprilie 1948 până la data de 15 aprilie 1949.
Trăiască Republica Populară Română!
Bibliotecar: Aurel Gherasim
Nu e vorba de culpa unui om. Ci de un sistem întreg de scoatere din cultură a unor cărți. Lipsa lor o vedem în gravele carențe de cultură comunicațională și de didactică socială în care ne zbatem. Abundă în manuale de tot soiul (matematică, geografie ori istorie, franceză ori de română, biologie ori zoologie), în volume vizând viața minorităților etnice ori psihologie, diverse cursuri dintre care cel de gospodărie mă obligă să-l caut, trebuie să descopăr ce anume deranja. Merită să căutăm adevărul. Merită să aflăm de unde frustrările intelectuale și aroganțele lipsite de sens cultural ale vremii de acum. În ce mod Ministerul Artelor și Informațiilor – Doamne, ce alăturare, – interacționează cu întreg capitalul cultural al vremii de acum. Revenim!
Pr. Constantin Necula
ilustrație: Dedee Waters
(articol apărut în ediția tipărită a revistei Capital Cultural, Nr. 6)
