După 10 ani, arta are (încă) nevoie de spațiu în Sibiu

Venind tot mai rar la Sibiu, mi-am dat seama că percep transformarea orașului mai ales prin apariții și dispariții culturale. Dispare o librărie… apare un mall cu cinematograf. Se deschide un colț de spațiu independent… se închide. Apare o cafenea cu evenimente culturale… dispare. Aceste cartografieri subiective ale orașului îmi permit să întrețin legătura mea afectivă cu Sibiul și, uneori, chiar înclină balanța fragilă a deciziei de a reveni sau nu.

În urmă cu aproape zece ani, lipsa spațiilor destinate artei contemporane era una dintre cele mai discutate probleme ale scenei culturale din Sibiu. Revista Capital Cultural, proaspăt lansată, surprindea această atmosferă de frustrare și „criză” a spațiilor dedicate artelor vizuale, care în mod paradoxal survenea într-un oraș ce continua să se dezvolte pe baza moștenirii titlului de Capitală Culturală Europeană din 2007. Un deceniu mai târziu, mi se pare o ocazie potrivită să privesc înapoi și să întreb: ce s-a schimbat în acești ani și ce a rămas în continuare fragil?

Pentru a înțelege mai bine situația actuală a spațiilor alternative din Sibiu, am vizitat câteva inițiative de tip artist-run și am discutat atât cu artiștii care le gestionează, cât și cu observatori activi care, între timp, au devenit artiști implicați sau persoane care au urmărit îndeaproape evoluția scenei locale. Încercând să conturez această hartă subiectivă de spații, voci și stări actuale, m-am trezit, la un moment dat, copleșită de importanța subiectului pentru majoritatea celor cu care am interacționat, dar și de complexitatea rețelei de relații dintre actorii care conturează acest segment.

Dincolo de oboseala și dezamăgirea colectivă care transpar adesea, de lipsa de dialog și de puținele punți dintre oameni care teoretic trag în aceeași direcție, cred că este esențial să întreb nu doar ce s-a schimbat, dar și ce a rămas structural la fel și, mai ales, ce ar fi necesar pentru ca aceste inițiative să nu rămână doar episoade de rezistență, ci să poată construi în timp o scenă în care arta să devină o practică continuă, integrată firesc în viața orașului.

Fosta capitală culturală: de la „deșert vizual” la alternative

Primul spațiu de artă contemporană cu care am interacționat când abia descopeream Sibiul, nu a fost o galerie, ci un zid. Din 2010, în stația de autobuz de la Teatrul Național „Radu Stanca”, Dan Perjovschi dezbate tot ce e important și decisiv în România actuală pe un „perete-jurnal”. „Desenez pe zid pentru că nu am galerie”, obișnuiește să spună artistul despre proiectul său, denumit ulterior Ziarul Orizontal. „Am făcut un «ziar» politic, social și civic. E o școală de democrație acolo, pentru cei care știu să citească.” În timp, zidul a devenit un reper de artă publică, cu care orice trecător poate interacționa.

Apariția acestui proiect sub umbrela Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) nu este deloc întâmplătoare. După 2007, eticheta de „oraș cultural” a adus Sibiului vizibilitate și resurse, iar festivalurile au devenit repere stabile și recurente, cu public numeros. FITS a știut să valorifice acest context, construindu-și în timp infrastructura necesară – spații adaptate (chiar dacă imperfect) nevoilor sale – și structuri coerente, cu resurse și public stabil. Alte domenii culturale au reușit, treptat, să se adapteze unei infrastructuri urbane deloc ofertante. Artele vizuale au rămas însă într-o zonă mult mai fragilă, necesitând alte tipuri de continuitate și infrastructură decât cele oferite de logica festivalieră.

Liviana Dan, curatoare și critic de artă, a numit această stare de lucruri, la un moment dat, un „deșert vizual”. Spre deosebire de alte orașe, unde se vorbea despre închiderea unor spații culturale, la Sibiu spațiile hibride sau alternative nu puteau fi închise, fiindcă pur și simplu nu existau. În acest context, așteptările legate de arta contemporană s-au concentrat inevitabil în jurul departamentului de Artă Contemporană al Muzeului Național Brukenthal, singura instituție constantă pentru acest tip de practici. Pentru mulți artiști, mai ales tineri, această „centralizare” nu a însemnat neapărat deschidere sau dialog, ci, în timp, acces tot mai dificil și puține oportunități reale pentru practici experimentale sau critice.

În anii 2015–2016 a început totuși să se contureze și la Sibiu o masă critică de artiști interesați de arta contemporană și de forme alternative de expunere. Din acest context s-au desprins câteva inițiative colective, dintre care grupul Nostru a devenit cel mai vizibil nucleu al scenei independente de atunci, articulând explicit nevoia unui cadru de lucru și expunere dincolo de instituțiile existente. În același interval a existat și Brukenthal von Studio, un grup constituit în 2016 în jurul Muzeului Național Brukenthal, care a propus o direcție de lucru centrată pe ideea de atelier, pe obiectul artistic și pe relația directă cu publicul. Astăzi, niciuna dintre aceste platforme nu mai există ca atare, însă artiștii care le-au format sunt, în mare parte, încă activi și implicați în inițiative independente sau proiecte punctuale.

Un indicator clar al acestei evoluții lente este Noaptea Albă a Galeriilor (NAG). La prima ediție NAG Sibiu, în 2016, „au fost înscrise doar patru proiecte, expuse în spații improvizate – o librărie, o primărie, o curte și Biblioteca ASTRA. Nu exista nicio galerie privată sau artist-run space”, aflu de la Dan-Raul Pintea, organizatorul local al evenimentului. „Anul acesta am avut 13 spații înscrise”, o creștere care arată că orașul începe să își construiască, pas cu pas, o zonă independentă a artelor vizuale.

În ultimii ani, un rol important l-a avut și Platforma de Artă Vizuală (PAV), curatoriată de Iris Ordean și inițiată de Dan Perjovschi în 2022, cu sprijinul FITS. PAV funcționează ca o formă de networking independent, conectând artiști și spații independente, creând legături personale, „coaliții” și oferind vizibilitate inițiativelor participante.

Pe lângă aceste încercări de coagulare, există și alți artiști și grupuri care își caută locul în peisajul sibian. Un exemplu este Niu Art Culture (NAC), fondat în ianuarie 2023 de sculptorul Niu Herișanu, împreună cu graficianul Sorin Han și pictorul Ciprian Muntiu, artiști care au expus anterior în spații precum fosta cafenea Art Café sau galeria ArtVo, locuri boeme ce au animat scena culturală locală în anii 2000. În paralel, au apărut și inițiative conectate la instituții publice din Sibiu, precum Spațiul Telescopic al Cunoașterii (în colaborare cu Biblioteca ASTRA), coordonat de Lia Perjovschi sau poArta (alături de Centrul Cultural German și Fundația Comunitară).

Dacă în 2015 arta contemporană din Sibiu funcționa mai ales prin apariții izolate, între timp s-a format o rețea neomogenă de artiști, spații artist-run și platforme de întâlnire care au schimbat, încet, datele problemei. De la acest punct, discuția despre spațiile independente din Sibiu are o hartă conturată și pornește de la ceea ce există deja, cu toate limitele, tensiunile și eforturile pe care le implică.

Artiștii își fac spațiu

Spațiile alternative apărute între timp la Sibiu nu sunt întotdeauna vizibile la primul tur prin oraș. Unele se văd din stradă, în zone centrale; altele trebuie căutate și sunt deschise doar atunci când cineva poate fi prezent. Acestea ocupă, de regulă, spații mici, puțin atractive pentru comercianți și funcționează aproape exclusiv prin efortul uneia sau a două persoane, fiind în mare parte artist-run spaces.

Mielul Alb, de pe strada Ocnei nr. 3, este gestionat de artiștii Lavinia și Ștefan Radu Crețu, care au făcut parte din grupul Nostru. Începând cu 2022, după ce au organizat mai multe expoziții și evenimente artistice pop-up la Mielul Alb, cuplul a decis să dea continuitate inițiativei și să se ocupe permanent de spațiu. Atât Lavinia, cât și Ștefan expun și lucrează în contexte diferite, iar Mielul Alb există în paralel cu multiplele roluri între care aceștia se împart.

Înainte să descuie ușa, Ștefan mă avertizează că nu știe ce vom găsi înăuntru; nu a mai fost de aproape o lună, iar fațada clădirii a fost în reparații. „Ținem deschis zece zile, maximum, cu program. După, la cerere”, îmi spune. În interior, mă lovește aerul rece și umed, dar toate par la locul lor. La un moment dat, o trecătoare atrasă de ușa deschisă, intră și studiază fără grabă lucrările expoziției Legat de percepție, care nu au fost încă strânse din galerie.

„Sunt foarte puțini care vin strict pentru artă”, spune Ștefan. „De cele mai multe ori, arta e un pretext să iasă în oraș și să socializeze.” Din acest motiv, spațiul funcționează intermitent, atunci când se organizează evenimente.

„Nu sunt galerist de profesie”, ține să menționeze Ștefan. Se consideră mai degrabă un curator temporar, care aduce împreună artiști diverși, având în prim-plan teme comune. Și nici Mielul Alb nu e o galerie în sens clasic, ci un spațiu hibrid, ce facilitează expunerea unor artiști care, în lipsa acestei invitații, poate nu ar expune deloc. „Nu e despre mine ca artist. E despre ceilalți.” Ștefan vorbește cu un soi de seninătate contagioasă despre momentele în care vede că vin oameni, vin artiști, când panotarea devine din nou un gest cu sens. „E fain. E un lucru istoric până la urmă pentru oraș, și contează.”

Spațiul a fost amenajat prin eforturi proprii, într-o clădire cu probleme vechi de izolație și structură. Susținut aproape exclusiv din fonduri personale, cu sprijin financiar ocazional de la primărie, Mielul Alb se lovește constant de birocrație și rigiditate administrativă. O întârziere a unei deschideri, cauzată de lucrările de la fațada complexului, a dus recent la posibila pierdere a unei părți din finanțare. „Ajungi să simți că partenerul, în loc să te susțină, îți pune piedici.” Întrebat cum trece peste aceste obstacole și continuă, Ștefan râde și-mi mărturisește: „Uit repede. Momentan, motivația mea e puțin peste 50 la sută”.

Cer Deschis se află chiar vizavi de Mielul Alb, pe strada Faurului 18. Galeria are program după ora 18 (de joi până luni), așa că ajung pe întuneric, ghidată de geamurile mari prin care se vede lumină și mișcare. În interior, o întâlnesc pe Roxana Ionescu, artistă vizuală și fondatoarea spațiului, alături de câțiva voluntari care o ajută să-l mențină activ.

Înainte să devină un spațiu stabil cu adresă, Cer Deschis a însemnat expoziții și proiecte temporare, inițiate de Roxana: pop-up-uri, participări la Noaptea Albă a Galeriilor sau proiecte de artă participativă dezvoltate la Hosman. Abia în 2022, acest parcurs s-a coagulat într-un spațiu permanent.

„Am făcut ceea ce nu găseam”, spune ea. „Fac instalații din 2002… și mereu m-am lovit de probleme. Ori (n.a. lucrarea) era demontată și neînțeleasă și ruptă și vai de capul ei, ori pur și simplu nu se potrivea cu galeria sau cu spațiul”. Galeria s-a conturat din nevoia artistei de a avea un spațiu pentru propriile lucrări, însă a devenit și un cadru pentru colaborări și proiecte curatoriate, în afara unui sprijin instituțional constant, dar beneficiind de mobilizarea de resurse adusă de PAV și parteneriate independente.

Spațiul se adaptează de la un proiect la altul, iar expozițiile sunt gândite ca o instalație în sine, chiar dacă includ mai multe lucrări. „Mă străduiesc să redau un flow… Să ai timp, să nu ți se arate totul dintr-odată”, îmi spune Roxana. În timp ce vorbim, videoproiectorul funcționează continuu, iar un tril de pasăre și un vacarm ce amintește de un tren se aștern ca fundal sonor. Suntem înconjurate de lucrările expoziției Prețul Păcii – Art Piece/Peace.

Trecerea pragului unui spațiu de artă rămâne un gest anxios pentru sibieni. Mulți oameni se opresc la geam, privesc de afară, dar ezită să intre. Nu știu ce se face într-o galerie, cum „ar trebui” să se comporte, dacă trebuie să cumpere ceva. „Unul dintre miturile pe care trebuie să le dăm jos e ideea că galeria e de speriat”, consideră Roxana. „Valorizarea artei se face din momentul în care cineva o vede. În Sibiu e important ca cineva să intre și să vadă.” Problema nu este publicul, spune ea, ci faptul că acesta „nu știe că are nevoie de ceva dacă nu i se oferă”.

„Este enorm de mult de lucru – fizic, conceptual… Nu e ca și cum ai organiza o nuntă. E mult mai complex”, râde Roxana. „E o formă de supraviețuire, dar asumată.” Cer Deschis există și crește prin numărul de proiecte organizate de la an la an cu ajutorul echipei Roxanei. Pentru ea, „în momentul în care plantezi o galerie într-un loc, se schimbă tot spațiul. Galeria poate fi un mentor pentru artist și pentru public… Creează comunitate”.

Dragoste Space e ușor de ratat pentru majoritatea trecătorilor grăbiți. Oarecum dosit pe o arteră intens circulată, pe strada Andrei Șaguna nr. 5, în apropierea stației de autobuz, locul pare un magazin proaspăt închis sau pe cale să se deschidă. Trecând pe acolo, m-am oprit să arunc o privire prin geamurile oarecum fumurii. Am dat peste un haos intrigant, cu obiecte aflate într-o continuă mutare și prefacere. Această estetică obscură îi face pe mulți să creadă că e un spațiu părăsit, așa cum mărturisește însuși Dan-Raul Pintea, artistul care îl deține, parte și el din fostul grup Nostru. Pentru acesta, Dragoste Space este un spațiu hibrid: atelier, magazin și laborator de idei – pe scurt, „acasă”.

„Dragoste Space a apărut dintr-o nevoie profund personală de a-mi recupera puterea creativă și de a avea un loc în care să mă exprim liber, fără compromisuri”, spune Dan-Raul Pintea. După mai bine de douăzeci de ani de activitate artistică susținută aproape exclusiv din vânzarea propriilor lucrări, această nevoie s-a tradus într-o practică construită pe autonomie și adaptare, inclusiv prin lucrul cu materiale reciclate și hârtie handmade, devenite parte din identitatea Dragoste. Spațiul a început să fie „locuit” de artist înainte de pandemie, ca o extensie firească a acestui concept devenit între timp brand personal.

Această autonomie vine însă cu o presiune constantă. A menține Dragoste Space înseamnă să fii simultan artist, administrator, comunicator și vânzător, într-un ritm care lasă puțin loc pentru stabilitate. „Un spațiu independent nu are plase de siguranță”, iar „ritmul economic de azi e brutal pentru artă”. În fiecare zi, spune Dan, e vorba de a găsi un echilibru între creație și supraviețuire. De-a lungul timpului, artistul și-a mutat la propriu arta dincolo de pereții spațiului: în mașini transformate în galerii temporare, în târguri, în ieșiri constante în spațiul public. „Arta merge spre oameni, nu invers”, rezumă el o strategie care mizează mai degrabă pe mobilitate decât pe fidelizarea unui public stabil.

În peisajul sibian al spațiilor independente, Dragoste Space ocupă o poziție aparte: mai puțin orientat spre comunitate sau discurs curatorial și mai aproape de o logică de supraviețuire asumată, în care arta, munca și economia personală se suprapun. Ce își dorește Dan să păstreze din ce a construit până acum nu este neapărat conservarea acestui spațiu, ci „autenticitatea brandului Dragoste”: lucrul făcut cu mâinile, relația directă cu oamenii și posibilitatea ca brandul să continue să existe, chiar dacă va avea, în timp, „mai multe ieșiri în lume”.

Pe lângă Artă.nonstop trec aproape zilnic când sunt la Sibiu. Intervenţia de pe faţada clădirii de pe Tribunei 13, „Mă gândesc la ea/non stop”, este unul dintre cele mai cunoscute și instagramabile repere turistice din centru (fară a fi identificat din prima ca spațiu de artă). Aceasta i se datorează regretatului artist Mircea Nicolae (Ionuț Cioană), care, prin intervenția sa efemeră pe fațada unui fost magazin de suvenire, a creat poate cel mai magnetic și romantizat loc din oraș. În memoria acestuia, dar și pentru că locația a devenit simbolică pentru sibieni, locul a fost transformat într-un spațiu destinat artei, artei deschise către experimente și experiențe.

Cei care și-au asumat în 2020 această inițiativă sunt Monika Tompoș, de la Asociația Develop din Sibiu și George Roșu, artistul cunoscut pentru desenele sale esențializate și umorul tăios. Impulsul lor inițial a fost mai degrabă o provocare decât un plan: „Uite un spațiu de artă în Sibiu, acum ce faceți cu el?”. Pentru George, Artă.nonstop e clar un gest manifest. Un statement. „Noi oricum facem artă și vom face, cu sau fără spațiu. Artă.nonstop e o formă de încurajare. Că se poate.”

Spațiul e o prezență constantă, dar discretă în oraș. Legăturile pe care le creează sunt mai degrabă personale, fiindcă e dificil să aduni public pentru evenimente. George vorbește deschis despre un oraș conservator și precaut, în care interesul pentru cultura contemporană e limitat, chiar și în rândul celor care par conectați la un stil de viață „educat”: oameni tineri, cu resurse, care consumă wellness, dar rareori artă. „Sibiul ca oraș cultural e un mit”, spune el tranșant. Sunt perioade în care nu se întâmplă nimic la Artă.nonstop. Mesajele din vitrină țin loc de program. Gestul rămâne, chiar și atunci când spațiul e gol.

Printre altele, George Roșu se ocupă și de proiectul RAFT din biblioteca Centrului Cultural German din Sibiu, un micro-spațiu de expunere care funcționează similar și în alte orașe ca o critică directă a lipsei de spații pentru arta contemporană.

După micul tur al spațiilor coordonate de artiști, am trecut și pe la Immersive Museum Sibiu (IMS), cea mai nouă apariție în oraș. Deschis în noiembrie, IMS e un pariu asumat într-un oraș în care, după cum spune Silviu Scrob, managerul spațiului, publicul local dispus să revină constant rămâne limitat, motiv pentru care miza cade, realist, pe turiști. „Nu cred că suntem un muzeu per se. Operăm mai degrabă ca o intersecție între un spațiu în care vii să vezi artă de factură digitală și unul în care vii să experimentezi”, explică el.

Investiția privată considerabilă din spatele acestui proiect a fost posibilă tocmai pentru că Sibiul are un trecut și un consum cultural care fac astfel de inițiative credibile pentru investitori și finanțatori. În timp ce spațiul imersiv își caută încă propria identitate, Silviu îmi spune că sunt deschiși spre colaborare: „Ne-ar plăcea să găzduim evenimente care să fie cu adevărat imersive, doar că aici vorbim de costuri foarte mari. Nu e așa de simplu.”

Apariția IMS scoate la iveală o asimetrie deja prezentă în oraș: acolo unde există capital privat și un model economic clar, infrastructura poate apărea rapid; acolo unde miza e cercetarea artistică sau practica experimentală, spațiile continuă să se sprijine pe eforturi personale.

Cum e resimțită schimbarea?

În discuțiile cu artiștii și cu oamenii apropiați scenei artelor vizuale din Sibiu, revine constant ideea că lucrurile s-au mișcat, dar nu suficient. Aceeași realitate – mai multe spații, mai multe inițiative, mai multă vizibilitate – este resimțită diferit, în funcție de cât de mult depinde fiecare de aceasta și de ce așteptări are.

Dan-Raul Pintea e unul dintre cei care văd în această mobilizare o direcție clară a schimbării și formulează poate cel mai limpede o imagine de ansamblu. El vorbește despre creșterea inițiativelor independente, „mici, dar foarte dedicate”, despre spațiile auto-organizate care „au devenit o sursă reală de energie creativă”, dar și despre formarea unei comunități în jurul platformelor de arte vizuale, cu „oameni care vin, discută, întreabă, uneori cumpără”. În același timp, observă o dinamică nouă a colaborării: „Fie că vorbim de artiști, galerii, ONG-uri sau inițiative comerciale cu deschidere culturală, există mai multă disponibilitate de a face lucruri împreună. Încă insuficient, dar vizibil”.

Alexandra Coroi, activă pe scena locală și care, în duet artistic cu Bogdan Dumitrescu, a expus în mai multe spații din Sibiu, vede schimbarea mai ales în apariția unor contexte noi: „O evoluție există și asta se vede în apariția spațiilor independente conduse de artiști, a festivalurilor care încorporează tot mai mult secțiuni de artă contemporană, a Festivalului de Artă Contemporană din ultimii doi ani, dar și în apariția unui public destul de timid care, deși poate încă nehotărât în privința manifestărilor mai neconvenționale, începe să-și îndrepte tot mai mult atenția spre genul ăsta de artă”.

Pentru Sorina Tomulețiu, artistă independentă, lansată chiar acum 10 ani, existența acestor spații este valoroasă, dar aproape improbabilă. „Este un «miracol» că există spații autofinanțate care să producă expoziții de artă contemporană, menite să educe un public nou din ce în ce mai sedus de arta de larg consum, într-un cadru național cultural de stat majoritar neinteresant și neinteresat de rezultatele acestor inițiative independente.” Spații care, adaugă ea, sunt „la limita vizibilității” și „mult mai slab susținute de comunitate”.

Pe măsură ce discuția se mută de la inițiativele independente spre instituții, poziționările devin mai ferme. Dan Perjovschi, critic ca întotdeauna, spune direct că, dincolo de aparențe, „s-a schimbat ceva, dar în rău”. „Problemele esențiale rămân: subfinanțare cronică, lipsa de ateliere sau de spații de expunere.”

Perjovschi ține să precizeze că nu scena independentă e ținta criticii sale. „Ei fac lucruri extraordinare și mențin spații de dezbatere vizuală și intelectuală pe banii lor, pe nervii lor, pe timpul lor, fără asigurare și fără pensie.” Problema, spune el, ține de felul în care funcționează instituțiile. „Resursele bugetare și mediatice ale artelor vizuale sunt acaparate aproape total de Muzeul Brukenthal. Arta contemporană rămâne subfinanțată, accesul la fonduri publice e extrem de birocratic, iar decizia pe puținele fonduri care există ajunge la oameni care nu se pricep deloc la artă.”

În acest context, Muzeul Național Brukenthal apare, în opinia lui, ca un spațiu care validează discursuri culturale fără a le interoga critic. Expozițiile venite din contexte politice problematice, inclusiv din state unde libertatea de expresie este restricționată, devin exemple de cultură folosită ca instrument de imagine, nu ca spațiu de confruntare. „Colegii mei artiști din Cuba sunt în pușcării pentru libertatea de expresie. Cuba e o dictatură. De ce își spală imaginea la Brukenthal, în Sibiu?”

Critica lui vizează și modul în care arta contemporană ajunge să fie ambalată și consumată. „S-au prins unii că arta contemporană înseamnă glitter, atenție, fun, DJ. Nu se vrea cercetare, ci distracție”, spune Perjovschi, iar „partyul sau vinul lansat cu ocazia unei expoziții ajung să fie mai importante decât ce se expune”. Pentru el, problema nu este lipsa inițiativelor, ci faptul că instituțiile și formatele validate public funcționează fără să producă tensiune sau o poziționare critică reală. „Dacă rămânem doar la muzee imersive, în care imaginația este tăiată și ți se oferă o vizualitate gata mestecată, n-am făcut mare lucru.”

Dintr-o altă poziție, dar cu o miză apropiată, Roxana Ionescu ajunge la o concluzie similară. Pentru ea, un muzeu ar trebui să fie un spațiu activ, deschis, care își asumă un rol formativ. „M-aș fi așteptat să avem proiecte comune cu instituțiile, să avem interacțiuni cu Muzeul Brukenthal, de exemplu”, spune ea. Acest tip de colaborare nu s-a materializat. „Imaginează-ți dacă muzeul din fiecare oraș ar face ce face MoMA.” Pentru Roxana, oamenii care ocupă funcții instituționale nu ar trebui să devină obstacole, ci punți: să conecteze, să faciliteze și să creeze contexte în care ceea ce există deja să poată crește.

După discuțiile despre ce ar trebui să fie instituțiile, Andrei Popa mută accentul spre ceea ce funcționează defectuos în mod structural, dincolo de bune intenții. Artist plastic și restaurator de pictură la Muzeul Național Brukenthal, Andrei vorbește dintr-o poziție dublă: cea a cuiva care lucrează într-o instituție și, în același timp, este prezent constant pe scena artistică locală, participă la vernisaje și urmărește îndeaproape ce se întâmplă în jur. 

Pentru el, problema nu e doar lipsa de resurse, ci felul în care acestea sunt gândite și direcționate. Vorbește despre absența unei susțineri oneste din partea autorităților centrale și locale sau despre „canalizarea ei într-o direcție greșită”, care evită întrebările incomode. Andrei Popa ridică explicit problema modelului cultural promovat: „Ne rezumăm doar la modelul artistului «superstar» care monopolizează toate resursele disponibile, în timp ce produce artă de utilitate discutabilă? Ne dorim fascinarea unui public puțin cunoscător pe care să-l putem capitaliza? Sau ne dorim un oraș cu o comunitate artistică ce își găsește totuși mijloace de trai, producând constant artă de calitate și de genuri diverse, într-un dialog productiv cu comunitatea locală?”

Arta poate produce sens și imagine pentru oraș, spune Andrei, dar asta nu ține loc de spații de lucru, venituri sau stabilitate pentru cei care o fac. Spațiile nou apărute în ultimii ani sunt un semn că orașul s-a apropiat de un anumit potențial, dar „totuși ceva merge fundamental defectuos”. De aici și întrebarea care revine obsesiv: „Vrem ca Sibiul să fie un centru artistic relevant sau vom discuta și peste zece ani despre aceleași probleme?”

O problemă sistemică

Dincolo de diferențele de ton și de poziționare, discuțiile cu artiștii și cu cei implicați direct în viața culturală a orașului converg, inevitabil, în același punct. Lipsa infrastructurii artistice e de fapt simptomul unei probleme mai adânci: felul în care cultura a fost gândită și folosită în ultimele decenii.

„Știi să existe vreo infrastructură culturală construită de la zero, cu destinație pur culturală, după Revoluție, în România?”, mă întreabă retoric Silviu Scrob, care, înainte de rolul său actual la Immersive Museum Sibiu, a lucrat ani de zile cu proiecte culturale de amploare. La un moment dat, acesta a renunțat să mai organizeze Mozaic Jazz Festival tocmai din lipsa unor spații adecvate, care să nu compromită calitatea prestației artistice. În opinia lui, după 2007, la Sibiu s-a conturat mai degrabă „o instrumentalizare a culturii”: folosirea culturii ca mijloc de atragere a publicului și a consumului – „pentru încă o bere la dozator, încă un burger la rulotă”.

Silviu Scrob nu spune că această practică este în sine greșită, dar consideră că acest fenomen ar trebui analizat și echilibrat printr-o viziune pe termen lung. „Dacă tot folosim cultura ca instrument de atragere a turiștilor”, spune el, „ar trebui să ne întrebăm ce fel de turiști ne dorim.”

Ciprian Ciocan, care a condus mulți ani Fundația Comunitară din Sibiu și a rămas un observator atent al vieții culturale locale, vede momentul actual ca o posibilă tranziție. Din perspectiva lui, strategia culturală a orașului a existat și a funcționat, dar și-a atins limitele. „Rezultatele sunt spectaculoase din multe puncte de vedere. Însă acum avem nevoie să ieșim din gândirea de subzistență culturală”, consideră el. „Sufletul orașului trebuie să se hrănească mai puțin cu fast-food cultural și mai mult cu lucrări care ne pun pe gânduri, care ne fac inconfortabili, mai puțin cu feel-good patriotic și mai multă introspecție, cu conectarea parților noastre identitare ce vin din trecut cu viitorul care se uită la noi întrebător. Ne va înghiți dacă nu ne adaptăm repede.”

Pentru Ciprian, una dintre priorități este decuplarea culturii de turism dacă se doresc niște indicatori clari ai impactului cultural. „Fondurile injectate prin Agenda Culturală au ținut consumul de cultură populară la un nivel ridicat, însă natura lor efemeră a creat un model cu adevărat consumerist, cu evenimente multe și efecte trecătoare”, spune el. „Nici administrația locală, dar nici comunitatea artistică locală nu s-au descurcat foarte bine în a crea sau susține infrastructură culturală care să dăinuie”, cu excepții punctuale, precum Muzeul ASTRA, care a reușit să atragă investiții substanțiale. Turismul, în opinia lui Ciprian, funcționează ca o armă cu două tăișuri: asigură venituri și public, dar menține orașul într-un „provizorat cultural permanent”.

Această logică se răsfrânge direct asupra spațiilor independente. „Succesul economic al orașului lucrează împotriva lor”, spune Ciprian, referindu-se la presiunea constantă a pieței imobiliare. Chiar și fostele spații industriale, adesea invocate ca soluție pentru cultură, sunt deja ocupate sau își așteaptă dezvoltările rezidențiale.

În acest context, Urbana S.A., compania aflată în subordinea Consiliului Local Sibiu, apare frecvent în discursul artiștilor ca o soluție pragmatică. Urbana administrează portofoliul public de imobile și oferă chirii mai accesibile, iar mulți artiști vorbesc despre această deschidere cu recunoștință. Dar aceste spații vin, de regulă, cu igrasie, lipsă de utilități sau alte inconveniente. Nu e un cadou, ci mai degrabă o limită a ceea ce poate fi oferit într-un cadru care rămâne guvernat de logica profitului. Rămâne deschisă și întrebarea ce se va întâmpla cu spațiile mai ofertante, precum fostul sediu al librăriei Diverta de pe strada Arhivelor, scos recent la licitație, un loc central, cu potențial real de a deveni galerie, hub cultural sau spațiu de producție artistică. Deocamdată, viitorul include toate posibilitățile.

În contrast cu aceste soluții de compromis, orașul are de ani de zile în discuție un proiect de infrastructură majoră: Centrul de Spectacole și Conferințe, o investiție estimată la peste 100 de milioane de euro, gândită să deservească evenimente culturale, conferințe și producții de mari dimensiuni. Proiectul, prezentat public ca un pas necesar pentru consolidarea infrastructurii culturale a orașului, este însă blocat în prezent la nivel guvernamental, după cum a semnalat Constantin Chiriac, directorul FITS. Există deci un decalaj palpabil între dezideratele și ambițiile declarate și capacitatea reală a orașului (sau chiar a țării?!) de a construi ceva durabil.

Între aceste două extreme – soluțiile minimale și proiectele mari rămase pe hârtie – se resimt și absențele persistente din viața culturală de zi cu zi. Bogdan Dumitrescu, artist vizual, dar și fost librar, observă că, în ceea ce privește spațiile culturale cu o funcționalitate mai largă, „golul lăsat de închiderea librăriei Habitus nu a fost nici până astăzi umplut”. Un spațiu în care se organizau expoziții și evenimente culturale a dispărut fără a fi înlocuit de un punct similar de întâlnire. În lipsa unor astfel de locuri, remarcă Bogdan, evenimentele culturale alternative ajung tot mai des să se mute în malluri, împinse, pe de o parte de lipsa altor spații, iar pe de alta de dorința de a ajunge la un public mai larg. El spune că rămâne de văzut ce efecte va avea acest fenomen în timp.

În esență, atât Bogdan Dumitrescu, cât și Ciprian Ciocan vorbesc despre nevoia unei abordări de sus în jos. Pentru Bogdan, o astfel de schimbare ar putea veni inclusiv dinspre mediul privat, prin companii dispuse să înțeleagă rolul esențial al spațiilor independente și să susțină financiar inițiative culturale pe termen lung. Ciprian, la rândul lui, vede necesară o construcție instituțională coerentă, capabilă să ofere nu doar resurse financiare, ci și consistența unui proiect gândit în timp, cu baze teoretice și de management solide. Din perspectiva lui, Sibiul dispune deja de manageri culturali și curatori formați, care ar putea susține o astfel de structură – „sper să revenim la un moment în care construcțiile pe termen lung să fie sexy (again)”.

Privite împreună, aceste voci conturează o imagine clară: ceea ce s-a câștigat în ultimul deceniu rămâne în continuare extrem de provizoriu și fragil. Iar fragilitatea, dincolo de strategii culturale și finanțări, ține și de firele invizibile ce țin împreună o comunitate.

Infrastructura invizibilă: fragilitatea inițiativelor artistice

Până la spații cu pereți albi, încălzire și lumini atent plasate, scena oricărei arte se sprijină pe o infrastructură invizibilă a relațiilor interumane, iar acestea nu funcționează întotdeauna. În Sibiu, lipsește un cadru comun, fizic și simbolic, care să adune spațiile, inițiativele și oamenii într-o scenă coerentă. Ce funcționează, funcționează adesea din entuziasm, din încăpățânare sau dintr-o combinație de dezamăgire și speranță.

Curatoarea Liviana Dan vorbește cu mâhnire despre o ruptură între oraș și arta contemporană, care se manifestă prin spații ce se declară „conceptuale”, dar rămân de multe ori închise și nu comunică. „Îmi displace profund când cei care ar trebui să salveze vizual acest oraș iau în răspăr etica profesională”, spune ea. „Aroganța, dramele provinciale ale neînțelegerii și vidul susținerii instituționale au reușit să distrugă relația dintre Sibiu și arta contemporană.” În lipsa empatiei și a unor „căi afective”, inițiativele rămân suspendate, fără continuitate.

Ce spune Liviana Dan nu e o observație de moment, ci rezultatul unei relații construite în timp cu orașul și scena sa artistică. Din această poziție, ea vorbește și despre dificultatea rolului de curator într-un context precar. „Este foarte greu pentru un curator să rămână în acea neutralitate de tipul curatorul îngrijește spațiul, curatorul îngrijește expoziția, curatorul gândește alături de artiștii pe care îi expune în expoziții și în diverse spații”, spune ea. „Cum să mai aibă un curator atâta răbdare ca să lege arta contemporană de poezie?”

Pentru Liviana Dan, această ruptură se poate repara doar prin ceea ce ea numește „urgențe artistice”. „De data asta este vorba de câteva urgențe artistice: e nevoie urgent, într-adevăr, în Sibiu de câteva spații, în special de un spațiu clar gândit pentru arta vizuală și care să aibă și o autoritate.” Aceste spații, spune ea, ar trebui să existe în relație cu muzeele, cu istoria artei și cu mediul universitar, tocmai pentru a permite construirea unor programe curatoriate și a unor forme de antrenament pentru artiști pe termen lung.

În lipsa unor astfel de cadre, avertizează ea, discursul critic devine fragil și ușor de deturnat. De aici revine, în mod paradoxal, nevoia de underground, ca spațiu de claritate și libertate. „În underground, interiorul nu este apărat, dar este transparent și liber; grilele simbolice, istorice, estetice sunt mai clare, iar fluxurile de interese, de bani sau de utopie pot fi observate mai atent.”

Aceeași tensiune dintre intenție, responsabilitate și oboseală apare și în mărturia Alexandrei Coroi. „Artist run-space-urile nu trebuie să propună la infinit expoziții și performance-uri, însă cred că există și o responsabilitate a artiștilor de a-și duce misiunea până la capăt și de a acționa cu responsabilitate în momentul în care își iau un angajament față de oraș.” În același timp, spune ea, lipsa susținerii, atât din partea autorităților, cât și a comunității, transformă entuziasmul de început cu care multe dintre aceste proiecte au pornit într-o muncă de rutină, în care expozițiile devin tot mai rare, o contradicție față de misiunea asumată inițial.

„De cele mai multe ori, acestor spații din Sibiu le lipsește susținerea comunității la modul cel mai pragmatic”, observă și Sorina Tomulețiu. „Oricât de multe proiecte ar depune la primării, minister sau în alte contexte de fundraising, aceste spații sunt de multe ori ignorate, iar cei care le conduc ajung să aibă un public ciclic, format doar din cei interesați în mod direct de artă.”

Lipsa solidarității între artiști și precaritatea materială accentuează izolarea. „Dacă am înțelege rolul important pe care aceste spații îl joacă pe scena culturală la nivel național, poate am fi mai deschiși să participăm, să donăm, să ne oferim voluntari, ca aceste locuri să nu dispară.”

Pentru unii, fragilitatea pornește dintr-o neîncredere profundă în instituții. „Nu cred că trebuie să așteptăm să ne facă primăria spații. Primăria nu se pricepe la cultură”, spune George Roșu. „Ce ar putea face autoritățile ar fi să vină în întâmpinarea artiștilor – să scadă sau chiar să anuleze chiria, măcar câțiva ani, la spațiile care țin de primărie.” Dincolo de asta, George nu mai așteaptă nimic „de sus”. „Aștept zona independentă să miște ceva. E singura șansă.”

Într-un oraș mic, în care „toată lumea se știe cu toată lumea”, apar inevitabil falii și tensiuni. Auto-organizarea nu garantează solidaritatea. George Roșu respinge atât ideea de comunitate artistică, cât și pe cea de „artist local”: „Ce înseamnă local? Cu cât îl vedem pe artist ca universal, cu atât avem mai multe șanse să ieșim în lume.”

Dan Perjovschi observă același lucru dintr-un alt unghi. „Colaborările între artiști sunt mai degrabă legături personale și punctuale”, spune el. „Dacă nu sunt bani, nu există scenă. Toată lumea atârnă de AFCN și de banii de buzunar. Nu e timp și nu sunt fonduri pentru proiecte mari.” Nici inițiativele de coagulare a artiștilor, precum PAV, „nu merg prea grozav”, tocmai pentru că funcționează pe același fond de precaritate.

Alexandra Coroi sintetizează această stare de provizorat printr-o formulare care concentrează experiența multor artiști din Sibiu. „Se întâmplă lucruri sporadic. Nu există rigoare, nu există consecvență, nu există un nucleu artistic”, subliniază ea. „Cam asta e imaginea pe care o am despre Sibiu: o artă aproape ca o stafie, care se risipește odată cu venirea sezonului rece.”

 „Spațiile astea nici măcar nu apucă să se dezvolte în heterotopii”, punctează Alexandra. „Avem nevoie de aceste lumi creative pentru că aici se dezvoltă comunități, spirit critic și mai ales preocuparea pentru celălalt. Mai precis, lucruri care încep să se dizolve tot mai mult în societatea de azi.”

Când vorbește despre „heterotopii”, Alexandra se referă la acele „alte spații” despre care scria și filosoful francez Michel Foucault: locuri concrete care perturbă ordinea obișnuită a realității, „lumi dinăuntrul lumii”, capabile să reflecte, să submineze sau să tulbure felul în care funcționează societatea. Ele operează după alte ritmuri decât cele ale eficienței imediate, ale consumului sau ale vizibilității. Sunt spații care au nevoie de timp pentru a se construi, pentru a crea relații și pentru a deveni relevante. Tocmai acest timp le lipsește, de cele mai multe ori, inițiativelor din Sibiu.

Rămâne întrebarea dacă aceste spații independente, fără a deveni un eufemism pentru „precare”, fragile prin însăși structura lor, pot ajunge vreodată să funcționeze ca heterotopii. Și, poate la fel de important, pentru cine.

***

Înainte să mă apuc de acest material, intenționam să scriu un eseu introspectiv scurt despre blândețea cu noi înșine. Tocmai terminasem cartea The War for Kindness (scrisă de psihologul american Jamil Zaki) și rămăsesem cu această idee, poate excesiv de optimistă, că empatia e un exercițiu – se construiește încet, cu disciplină și efort, ca orice altă abilitate.

Nu m-aș fi așteptat atunci că voi reflecta și discuta ore întregi despre ce aduc și ce înseamnă spațiile independente pentru arta contemporană într-un oraș care se revendică drept „cultural”. Am ajuns să notez și să ascult, deloc surpinzător, despre oboseală, frustrări, neîncredere și să port mesaje care nu mai ajung decât prin intermediari, într-un context în care inițiativele depind aproape exclusiv de eforturi individuale și de muncă invizibilă. Pe măsură ce am continuat, mi-am dat seama că blândețea a devenit pentru mine o poziţie, un mod de a rămâne atentă atunci când lucrurile sunt fragile și încurcate, fără a le simplifica sau îndulci. Blândețea nu e nicidecum opusul criticii și nici un refugiu confortabil.

Acest reportaj nu a fost gândit ca un inventar de probleme (deși, pe alocuri, s-ar putea să semene cu unul) și nici ca o listă de soluții. Este, mai degrabă, un exercițiu de a suspenda graba concluziilor și de a face vizibile stările de fapt, contradicțiile și eforturile care susțin această scenă. Polifonia de voci pe care am încercat să o surprind descrie cu destulă claritate lipsurile care conturează scena artelor vizuale din Sibiu, dincolo de explicațiile deja cunoscute despre lipsa fondurilor sau dificultatea relației cu autoritățile: nevoia de continuitate, de spații capabile să susțină procese, nu doar apariții; nevoia unui discurs critic asumat; nevoia unui cadru care să nu ceară constant artei să fie confortabilă sau ușor de consumat; şi, poate, nevoia de a privi eforturile artiștilor și ale spațiilor existente fără a le transforma în excepții eroice şi nici în eșecuri personale.

Iar din această reflecție colectivă reușesc să disting un lucru esențial: există încă energie, inițiative care reapar sub alte forme și oameni care continuă să facă, să încerce, să rămână, în pofida unui cadru fragil. A înregistra aceste voci mi s-a părut un gest necesar. Dacă blândețea are un rol aici, în prezentul instabil și tumultuos al anului 2025, nu e acela de a calma sau de a reconcilia declarativ, ci de a permite ca lucrurile să fie văzute mai clar, fără a fi simplificate.