de Daniela Gaston

Acoloșa

În Oltenia, Bunești, județul Vâlcea, în fiecare an, în data de 23 decembrie, seara, în casa de pe ulița care urcă de la moara dărăpănată, unde faci stânga la știubei, cum te duci spre biserica de lângă izlaz, clanța de la ușa holului neîncălzit, care ducea spre camera lui Tataia, străpungea liniștea de dinainte de colindat. Mamaia, femeia cu broboadă și credință multă, devenea vestitoarea începutului Crăciunului familiei noastre. Sufletele primiseră dezlegare. Uși după uși se deschideau cu vioiciune din acea clipă: Unde ne lăsăm bagajele? Cum ne împărțim toți pe camere ca să dormim, dacă vreo sobă e stricată sau nu prea mai ajung lemnele? Unde ascundem cadourile de copii, până vine Moșul? Nu mai intra acia, până se fac cozonacii! Iese căldura și se strică! Vreți pituști pe plită? Vrem la tataia în cameră, dar unde s-a dus? Hai în beci, că acolo precis a pus Georgeta o prăjitură bună la răcit! Și piftii! Hai afară, că strigă Iulian de după gard să mergem pe la el! Brrrr, ce frig se mai făcu, că nu mai putem sta pe sală până plecăm la colindat! Ne apucă străfigatul și nu ne mai lasă la colindat. Oare începu filmul cu Nașterea Lui Iisus?

Acuș

La Sibiu răsunau din dormitorul meu de la bloc colindele cântate de Ștefan Hrușcă. În continuu. Deja de pe 15 decembrie, în ultima săptămână de școală, nu mai aveam răbdare să ajung la Bunești. Nu conta că aici am bradul făcut, că în bloc sunt prietenii mei de aceeași vârstă, că orașul e plin de luminițe și evenimente. Eu voiam la țară. De pe balconul, unde ieșea tatăl meu, Dan, să fumeze țigările Carpați, mă uitam mereu noaptea spre Munții Făgăraș, ”spre Bunești”, și mă gândeam că și Tataia se uită spre munți, spre mine, Dana, și fata lui, Nuți. Ființa mea nu mai avea astâmpăr. În vremurile acelea ningea în timp ce ne era dor unii de alții: Neastâmpăratei nepoate, Dana, de blândul tătăiță Gheorghe, tatălui Gheorghe de fata lui cea mare și răbdătoare, Nuți. Mamaiei Lenuța îi era dor de nepoata ei, fata lui Nuți, căreia îi punea, cu câteva zile înainte, lapte dulce de la vaca fără coarne, Mica, în oale de lut, să îi dea „lapte codru” cu cozonac făcut de cealaltă fată a ei, Geta. Rușinoasei Adela îi era dor de verișoara ei, Dana, cu trei ani și jumătate mai mare,. Lui Nuți îi era dor de sora ei, Georgeta, vistierul tuturor covrigilor colindătorilor și al bucatelor de Crăciun. Și curiosului Cătălin, celui mai mic dintre noi, – băiatul care aș fi vrut să fie mai degrabă fratele meu, la câte căni pline cu zahăr lăsasem berzelor pe pervazul geamurilor -, îi era cel mai dor de Moș Crăciun, care mereu apărea în mod inexplicabil fix în bucătăria în care se pregăteau cozonacii, pe 23 decembrie, chiar după venirea rudelor de la Sibiu. Apoi mai erau ginerii lui Tataia și Mamaia: Dan și Nelu. Lor le era dor de plecat prin vecini la un păhărel de țuică, în timp ce colindătorii se strângeau la prima casă de la margine de sat.

Deceașa

Mama avea mereu grijă ca înainte de a se pleca la țară să comande mulți covrigi din aluat fiert. La Bunești aveau și un nume: ”Covrigii de la Sibiu”. Geta, sora mamei, de cum intram pe poartă, prelua sacul cu covrigi și avea apoi mereu grijă să îi pitule de noi, să nu cumva să nu mai iasă la număr, să nu mai ajungă colindătorilor. Mamaia, care a avut dintotdeauna „orbul găinii” și nu mai vedea aproape deloc, rămânea pentru un timp încremenită în bucuria revederii și îmi pipăia chipul cu mâinile ei aspre mirosind a vacă și muls, apoi ne povestea nouă, nepoților, despre Iisus și amintirile ei de când era era fată la părinți, de lângă icoana tare veche, pe care o avea de la soacra ei, mama lui Dode al ei. Tataia Dode, Gheorghe, era cel mai cuminte la vorbă și retras. Credeam că din camera lui stă de vorbă cu Dumnezeu pentru că adesea îl vedeam prin geam rugându-se în fața icoanei de la mama lui, în picioare, cu pălăria data jos. Stătea așa și zeci de minute. Iar noi, nepoții, cei fără de griji și cu vise de-a gata, tot ieșeam pe sală să vedem dacă e timpul să ne ducem și noi cu cei care colindă. Mai ne furișam și să vedem dacă pungile lui Moșu, via Nuți și Georgeta, au ajuns sub bradul rămas aproape fără bomboanele de pom.. Că ce să și faci așteptând zgândărit de timpul care nu mai trece? Te linciurești și mânjești la gură cu bomboanele ieftine din bradul de Crăciun. Apoi minți copilărește că cineva trebuie să le fi aruncat la hududoiul de mai la vale. 

O țâră

Bună dimineața la Moș Ajun, într-un ceas bun! Bună dimineața la Moș Ajun, într-un ceas bun! Bună dimineața la Moș Ajun, într-un ceas bun! Să trăiți!, se auzeau la intrare în curți vocile băieților ajunși bărbați, cu covrigii prinși pe ață, pe după umăr, a vătafului deja pilit, ale muierilor care veneau cu plasele îndesate prin buzunare sau coșuri mari din nuiele, – doar doar or căpăta tot felul de-ale gurii lor sau a animalelor, de nu or fi bune -, dar și cu poftă mare de iscodit, cu ochii pândind la gazde și colindători, ale copiilor înfofoliți alergând în jurul femeilor satului ca pe lângă cloțe, ale fetelor îmbujorând la vederea băiatului de care le place, ale bărbaților bătrâni care primeau la unele case și un strop de lumânare pe lângă cel de vin fiert.

Pentru câteva ore toți deveneam gazde și colindători. Ulițele erau pline de lumină, voci cântând, strigăte voioase, biciuri lovind prin zăpada înghețată, pocnete de petarde și clopoței gingași. Cerul și pământul își dădeau pace și se uneau în așteptarea Fiului Lui Dumnezeu prin urări, colinde, covrigi, mere, nuci, colaci, eugenii, napolitane, pișcoturi, biscuiți, ceai cald și vin fiert pentru colindători, vornic, moașe, sufletul morților, preotul satului, bețivul de la marginea uliței, nași, moșii de neam și pentru amintirile astea care ne-au rămas leac dorului unui timp de poveste, când la gura sobei era un Tataia și o Mamaia și o viață la perfect simplu.