Felul în care alegem să călătorim vorbește despre noi ca oameni. Arată cine suntem, cum înțelegem viața, în ce măsură ne străduim să devenim. De aceea, cel mai mare privilegiu al unei călătorii este că ne dă posibilitatea să ne redescoperim ca ființe umane. Cu fiecare călătorie ne deplasăm nu doar într-un spațiu dat, ci și într-un timp anume; mă gândesc la un timp interior care, firește, nu se măsoară în unități cronologice, așa cum vârsta nu se măsoară doar în ani, ci, mai ales, în creșteri ființiale: de la mine, cel dinainte, până la mine, cel de după.

Lumea ultimelor decenii călătorește masiv. Așa cum pe aplicații de tip zbor-radar putem vedea zecile de mii de avioane care străbat globul, într-un interval dat, tot așa ne-am putea imagina mobilitatea uriașă a oamenilor, ca pe un infatigabil furnicar. De ce călătorim? Pentru mulți semeni, călătoria a devenit,  în era web-ului videocrat, simbol al accederii în ierarhii de tot felul, pretext de etalare a statutului social și “eveniment” din categoria must do, oligatoriu de bifat  în agenda unui iluzoriu branding  personal. Vizibilitatea confirmă veridicitatea. Postezi, deci exiști. Pe rețele, numărul și extravaganța (pecuniară) a călătoriilor echivalează cu succesul în cel mai mundan și pragmatic  înțeles al său. Să mai zicem doar că există destui coplanetari pentru care ipostaza iconică a abundenței e mai importantă decât chiar experiența călătoriei în sine. Din păcate, ei rămân la suprafața lucrurilor, pe epiderma unei experiențe al cărei organ vital se află, de fapt, mult mai adânc.   

Pentru mulți oameni, însă, călătoriile au un substrat inițiatic, nu sunt doar deplasări spațiale, sunt explorări de teritorii, de comunități&medii și, mai ales, imersiuni în propriului sine. La o extremă a modului de a călători, îmi vin în minte  globe-trotterii, rătăcitorii cu tălpi de vânt, hipioții plajelor sălbatice, trăitorii de azi pe mâine, peregrinii boemi ai lumii, care alcătuiesc o categorie de călători aparte & minoritară; deplasându-se fizic pe suprafața terestră și explorând fel de fel de locuiri, ei parcurg, inevitabil și riscant, itinerariul unei călătorii ontice; a pleca aiurea să vezi, să cunoști, să înțelegi rostul lumii tale interioare, a aborda un trai minimalist, cel puțin pentru un interval dat,reprezintă un mod curajos de a sfida convențiile și de a refuza presiunea socială a accederii  în ierarhii vremelnice. Am cunoscut astfel de oameni și cred că ei sunt cu adevărat liberi.

Cei mai mulți dintre noi, însă, călătorim în limitele unui confort dezirabil. Ne planificăm în detaliu călătoriile, suntem reticenți la provocări prea mari, ne deplasăm cu prudența călduță a turistului tipic.  Dar, așa cum spuneam la început, dincolo de latura sa hedonist-egoistă, însă, o călătorie poate echivala cu reîntoarcere către noi. Cultural (în sens antropologic vorbind) cele mai intense experiențe au loc acolo unde stilul de viață și mentalitățile sunt foarte diferite de ale noastre.  Intrând în contact cu oameni și comunități altfel, ne vom regăsi într-o ipostază inedită nu doar Noi față de Ei, ci mai ales Noi față de Noi: față în față cu propriile limite, anxietăți și, mai ales, prejudecăți. Cu alte cuvinte, invocând logica unei geografii simbolice, călătoriile, în spații mentalitare distincte de cele în care trăim, pot isca înlăuntrul nostru o tensiune fecundă între două percepții complementare: a propriei identități confortabil asumate și cea a alterității neobișnuite, imprevizibile și, adesea, incomode. Cine sunt eu în raport cu Celălalt? Ce ne desparte și ce ne apropie? Cum l-am gândit până în momentul interacțiunii noastre? În ce măsură m-a schimbat întâlnirea cu el? – sunt tot atâtea întrebări-oglindă ale căror răspunsuri oneste ne pot ajuta să creștem uman și ființial, cu fiecare călătorie.

Să ne amintim de noi, românii, în perioada de după 89. Pentru studiul mentalităților post-totalitare, e emblematic felul în care am perceput  străinătatea, raportându-ne, într-o primă instanță, la călătorii care veneau aici din varii motive: voluntariat, interes personal sau instituțional, curiozitate. În acei ani, am trăit, ca nație, o ambivalență atitudinală: pe de o parte, eram avizi de nou, doritori de interacțiune, admiratori taciți ai civilizației occidentale și conștienți că avem nevoie de Europa; pe de altă parte, însă,ne-am arătat în continuare circumspecți sau chiar neprietenoși cu străinii,  ispitiți de scenarii protocroniste și conspiraționiste, iute predispuși la augmentarea ego-ului național. 

Firesc, după aproape cinci decenii de captivitate și frică. Din perspectivă antropologică, teama de ce e străin, ca și sentimentul de hinterland, ascunde un complex de inferioritate;  ea exprimă, de fapt, o angoasă a deschiderii, proprie celor care au trăit mult timp în comunități închise. Străinul, perceput ca straniu&neînțeles, devine, într-un imaginar colectiv dominat de reflexe arhaice, un potențial pericol; în consecință, este privit cu suspiciune, i se pun etichete, este perceput prin prisma unor shortcut-uri mentale (cum mai sunt numite prejudecățile), ca reflex defensiv primar. 

Deschiderea granițelor și posibilitatea de a călători “în afară” ne-au schimbat fundamental. “Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” spune unul dintre cele mai inspirate sloganuri publicitare. Călătorind, am început să înțelegem ce ne aseamănă și ce ne separă de alții, să învățăm că lumea asta  e multiformă și diversă, că sunt și suferințe mai mari decât ale noastre, că nu doar românul s-a născut poet, ba și mayașul și chiar și neamțul, că nu suntem buricul pământului, că pe planeta aceasta splendidă se vorbesc mii de limbi, dar că umanitatea din noi se exprima prin limbajul unic al acelorași valori născute din empatie, solidaritate, înțelegere.

de Minodora Sălcudean

for english, click here

articol apărut în Capital Cultural nr. 18.