(CNN, 11 iulie 2019) – Cernobîl, locul celui mai grav dezastru nuclear care a provocat mii de decese, a devenit oficial sit turistic. Cîndva centrul unei zone de excludere ce cuprinde teritoriul afectat, Cernobîl este acum, după difuzarea serialului HBO care vorbește despre tragedie, vizitat de tot mai multă lume. Potrivit preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski, este timpul unei alte abordări în privința turismului în zonă. El a și semnat un decret în acest sens. „Cernobîl este un element negativ pentru imaginea ucraineană. A venit vremea să schimbăm acest lucru”, a afirmat Zelenski.(Reuters, 4 iunie 2019) – Succesul miniseriei americane de televiziune care prezintă cel mai grav accident din lume, cel de la Cernobîl, a dus la creșterea numărului de turiști care vin în zonă. O agenție de turism a raportat o creștere cu 40% a rezervărilor, după debutul din luna mai al serialului. Tururile ghidate în limba engleză costă aproximativ 100 de dolari de persoană.
Poate un loc blestemat să devină punct de atracție turistică? Dacă e să dăm crezare informațiilor vehiculate în presă (și nu există nici un motiv să nu o facem), uite că se poate. Potrivit agenției Reuters, procentul celor care au vizitat în ultima vreme locul exploziei îngrozitoare de acum 33 de ani de la Cernobîl a crescut semnificativ. Actorul Volodimir Zelenski, care a fost ales în luna aprilie președinte al Ucrainei, a simțit și el că trebuie să bată fierul cît e cald și a declarat că brandul negativ cu care a fost asociată pînă acum zona devastată trebuie să dispară și că acest teritoriu merită „o viață nouă”.
Remarcabil în toată povestea asta este că interesul turiștilor care aleg să vadă cu ochii lor cum arată Cernobîlul se datorează unui serial de televiziune. Nu vreunui documentar ce descrie faptele exact așa cum s-au întîmplat și nici relatărilor ce se bazează pe acuratețea științifică. Nu se datorează nici măcar sutelor de mărturii cutremurătoare adunate de ziarista bielorusă Svetlana Alexievici, laureată cu premiul Nobel pentru literatură. Cartea ei, ”Dezastrul de la Cernobîl”, a fost publicată inițial în 1997 și este rezultatul unei documentări începute în 1986, imediat după catastrofă. Cine a citit-o deja, știe că fiecare dezvăluire a oamenilor care au trăit Cernobîlul pe pielea lor are brutalitatea unui pumn în stomac. E atîta durere în paginile ei, atîta revoltă că un asemenea dezastru s-a putut întîmpla încît ți-e rușine că faci parte din specia umană.
Doar războaiele sau genocidurile îți mai provoacă senzația asta, că omul e capabil de cele mai cumplite orori. Chiar dacă Cernobîlul nu a fost o crimă făcută premeditat, pînă la urmă tot un război a fost. Un război în care inamicul era invizibil. Iar victimele care au fost nevoite să îl înfrunte habar nu aveau la ce să se aștepte.
Au fost oameni care știau cît de grave sînt urmările exploziei și totuși nu au mișcat un deget pentru a limita efectele și pentru a preveni victimele. Cei mai mulți nu bănuiau că aerul pe care îl respiră o să îi omoare. Doar au crescut cu ideea că centralele nucleare din U.R.S.S. sînt așa de sigure că ar putea fi amplasate în Piața Roșie. Indignarea cu care rămîi după cartea Svetlanei Alexievici ține de nevoia fiecăruia dintre noi de a înțelege. Înțelegi că ”lichidatorii”, cei care au fost puși să intervină și să curățe zona, au înfruntat moartea fie inconștient, fie din spirit de sacrificiu. Însă te întrebi cum a fost posibil ca autoritățile să gestioneze atît de irațional o tragedie încît să au lăsat-o să capete dimensiuni uriașe. Mini-seria HBO despre explozia din Cernobîl încearcă să răspundă la această întrebare. În carte predomină perspectiva celor care nu cunoșteau proporțiile dezastrului, dar au fost victimele lui; în film accentul cade pe cei care aveau putere de decizie și pe mecanismul care a făcut posibilă tragedia.
„Care e prețul minciunilor? Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul. Adevăratul pericol este că, dacă auzim prea multe minciuni n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul. Atunci, ce e de făcut? Nu ne mai rămîne decît să renunțăm și la speranța de a afla adevărul și să ne mulțumim cu povești. În aceste povești nu contează cine sînt eroii. Tot ce vrem să știm e cine se face vinovat”. Cu aceste cuvinte începe (și se termină, circular) serialul. Îi aparțin omului de știință Valeri Legasov. Le înregistrează pe o casetă audio, cu cîteva minute înainte de a se sinucide. Sîntem în 26 aprilie 1988, la Moscova, exact la ora cînd se împlinesc doi ani de la explozie. De aici încolo, cele cinci episoade ale mini-seriei vor recrea coșmarul celei mai mari catastrofe civile din istoria umanității. A fost un preț cumplit, dar explozia a contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice, tocmai pentru că i-a detectat punctele vulnerabile. Colosul comunist se sprijinea pe un teren ce părea indestructibil, dar Cernobîlul a emanat exact substanțele nocive ce i-au săpat declinul.
Creatorul serialului este Craig Mazin. În paralel cu producția de televiziune, el a lansat și un podcast în care prezintă detalii din spatele filmărilor și explică unele discrepanțe dintre realitate și ficțiune. Mulți l-au criticat și au spus că se îndepărtează de adevărul istoric pentru a construi o imagine hollywoodiană, cu personaje pozitive de o parte și forțe malefice de cealaltă parte. Alții au strîmbat din nas că în film se vorbește engleză, nu rusește cum ar fi fost normal. În paranteză fie spus, Craig Mazin a avut această intenție, dar a renunțat repede, din cauza accentului actorilor. În plus, cînd e vorba de emisiuni de radio și de știrile transmise la televizor sau de anunțurile de evacuare a populației, el folosește sunetul original luat din arhive, în rusește. Cele mai vehemente critici au venit din partea presei fidele lui Vladimir Putin. De altfel, rușii au anunțat că i-a deranjat așa de tare perspectiva occidentală pe care o dă acest serial asupra exploziei, că va pregăti propria versiune asupra evenimentelor. Să ne mirăm? Nu prea. La fel cum nu ne miră nici succesul fabulos pe care serialul HBO l-a avut la public. A devenit cel mai bine cotat serial din istorie poate pentru că fiecare a găsit cel puțin un element demn de admirație în poveste.
Sînt de remarcat în primul rînd reușitele ce țin de scenariu și scenografie. Firul narativ este construit inteligent și condus cu precizie. Interioarele și planurile exterioare sînt reconstruite fidel și veridic; detaliile, inclusiv cele vestimentare, sînt punctate atent. Pînă și un sunet precum bîzîitul albinelor într-un moment încărcat emoțional al filmului (cel al împușcării animalelor contaminate) are darul de a sublinia măiestria cu care sînt folosite toate mijloacele pentru a capta simțurile spectatorilor. Dar, mai presus de toate, emoția ne este solicitată. Sînt multe scenele cu un impact puternic. Voi aminti doar două dintre momentele în care eu mi-am simțit stomacul în gît din cauza tensiunii, lăsînd cititorii (care încă nu au văzut serialul) să se convingă că sînt multe alte scene copleșitoare: cel în care betonul acoperă niște sicrie de zinc în care sînt îngropate trupurile radioactive ale pompierilor ce au încercat să stingă focul la Cernobîl și momentul cînd soldații curăță bucățile radioactive de grafit de pe acoperișul centralei.
Actorii sînt alt motiv care te fac să te uiți cu plăcere (mă rog, dacă plăcerea se poate asocia cu un subiect terifiant). În rolurile principale se disting detașat Stellan Skarsgård (în rolul lui Boris Șcerbina, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, însărcinat cu gestionarea crizei provocate de explozia reactorului 4 de la Cernobîl) și Jared Harris (care îl întruchipează pe Valeri Legasov, fizicianul numit în comisia de anchetă, cel care a încercat să limiteze efectele exploziei). Lor li se adăugă Emily Watson (în rolul unui personaj fictiv, Ulana Khomyuk, creat pentru a omagia toți oamenii de știință care au contribuit la aflarea adevărului despre Cernobîl) și multe personaje secundare care joacă foarte bine: șeful minerilor care au fost puși să sape un tunel pe sub reactor, soția pompierului Vasili Ignatenko, mort după explozie, sau Anatoli Diatlov, inginerul-șef al centralei și principalul vinovat pentru dezastru.
Principalul vinovat, dar nu singurul responsabil. Cu eleganță de detectiv, Craig Mazin demonstrează în „Cernobîl” că nu un singur om, ci sistemul politic comunist, clădit pe minciună și negarea adevărului, a dus la această tragedie. Nu-mi amintesc ce discutau adulții din familia mea în acele zile din 1986, știu însă că atunci cînd au început să ajungă la noi informațiile despre explozie (mai mult de la Europa Liberă decît din ziarul Scînteia), nu ne-au mai lăsat o vreme să stăm prea mult pe-afară, iar la școală ne dădeau pastile cu iod. Am priceput că pîndește un pericol, chiar dacă era unul nenumit concret.
Pentru noi, care am trăit în comunism, Cernobîlul nu pare deloc o distopie. Înțelegem perfect „prețul minciunilor” la care se face referire în serial. Poate că turistul occidental are nevoie să vadă cu ochii lui ca să se convingă că pe planetă există un asemenea loc bîntuit de fantoma morții. Acolo, chiar și acum, la 33 de ani de la explozie, apa pe care o bei, mîncarea pe care o mănînci, aerul pe care îl respiri, toate te pot ucide. În Prîpeat, orașul-fantomă aflat la 3 kilometri de Cernobîl, nu ai voie să bei, să mănînci sau să fumezi. Regulile de securitate impun să nu calci nici măcar pe iarbă. De ce ai alege o destinație de vacanță atît de restrictivă? Poate pentru a călători într-un timp care pînă acum ți-a fost accesibil doar prin intermediul poveștii. Vei putea apoi, arghezian, să îl pipăi și să urli „Este!”.
for english, click here.
articol apărut în Capital Cultural 18
