Cea de-a doua ediție a Este Film Festival de la Sibiu (4-7 mai 2017) a fost deschisă de lungmetrajul „Dublu”, regizat de Catrinel Dănăiață. Filmul a avut premiera internațională în 2016, în cadrul celei de-a 51-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary (1-9 Iulie 2016), fiind inclus în competiția „East of the West”. Anul acesta a obținut trei nominalizări la premiile Gopo, inclusiv pentru cel mai bun lungmetraj de debut. Pelicula vorbește despre criza vârstei de mijloc, despre derută și teamă, avându-l în centrul atenției pe George (Bogdan Dumitrache), un arhitect în pragul vârstei de 40 de ani, prizonier al unei existențe măcinate de insatisfacție și lipsă de sens. Despre impasul în care se află personajul, despre dificultățile cu care se confruntă generația sa, și despre cum se văd ele în acest film, am discutat cu Catrinel Dănăiață, după proiecția de la Sibiu.
Filmul tău de debut, Catrinel, nu are un subiect tare, nu spune o poveste care șochează, ci una pe care am putea să o regăsim oricând în jurul nostru. Din acest motiv, pentru generația celor cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani este foarte ușor să empatizeze cu personajele, cu experiențele lor. De ce ai ales acest subiect?
Catrinel Dănăiață: Cred că depresia e o problemă care mai devreme sau mai târziu, într-o doză sau alta, ne atinge pe fiecare, și atunci, m-a interesat foarte mult zona asta, cum un om intră într-o stare de depresie, de izolare, de pierdere a identității lui, și cum poate să se reconstruiască, să se repună pe picioare. Cred că există foarte multe lucruri dureroase, care te pot macina în timp. E un cumul de factori. Personajul principal are mai multe probleme și toate astea pe el îl macină pe acest fond sensibil. Spre deosebire de boală, în care vezi suferința, în depresie tendința să fii lângă un om sau să îl înțelegi, nu e aceeași, cu toate că depresia poate avea niște forme la fel de urâte ca o boală incurabilă.
Există, cum ai spus, un cumul de factori care îl aduc pe George (Bogdan Dumitrache) în pragul unei depresii: consumul de droguri, care poate fi dedus din faptul că folosește picături de ochi pentru a-și masca privirea încețoșată, o anumită rutină a relației în care se află, o oarecare nemulțumire față de locul lui de muncă. Cu toate acestea, din afară, el pare că e un om care are tot ce îi trebuie…
Catrinel Dănăiață: Da, dar el nu are tot ce îi trebuie. E numai o pojghiță de gheață iar dedesupt e o apă foarte adâncă. Până acum el a încercat să-l accepte pe șeful lui, a încercat să fie fidel în acea relație cu Corina (Corina Moise). El s-a străduit, dar, știi cum e, dacă nu simți sau nu te regăsești în niște lucruri, ele încep să te macine pe dinăuntru. Aici am lucrat eu cu personajul. Am vrut ca eu, regior, și tu spectator, să-l descoperim pe măsură ce el descoperă anumite lucruri în el. El nu și-a programat niciodată să plece cu o altă femeie. O face pentru că nu mai poate, pentru că se simte pur și simplu sufocat. Am fost de foarte multe ori întrebată dacă m-am gândit vreodată să aleg un personaj principal feminin și am spus că nu se putea asta, pentru că eu cred că noi în Romania ne poziționăm încă într-o societate de tip este-european, în care există această dorință a femeilor să se căsătorească. Asta am vrut să arăt la Corina, faptul că și ea vede că nu se poate acea relație dar cu toate astea, insistă. Acesta a fost unul din punctele-cheie de la care a pornit scenariul: faptul că foarte multe femei sunt dispuse să facă compromisuri majore pentru a avea un soț și, cumva, el se simte sufocat în acea relație.
Dar nu numai Corina, ci și cei apropiați se așteptă ca el să își asume relația și să facă pasul următor: să se mute împreună, poate să se căsătorească… E și o presiune socială.
Catrinel Dănăiață: Da… Până la urmă și pe ea o înțelegi… Este o femeie care e cu el de niște ani, care se așteaptă ca el să facă acest pas, societatea o presează, sau poate doar ea se autosugestionează… E foarte greu să renunți la o relație când ai făcut atâtea compromisuri, pentru că ți se pare că lucrurile se vor îndrepta, dar nu cred că e chiar așa.
Dar lipsa lui de asumare putem să o vedem și ca o lipsă de maturitate emoțională a acestei generații middle age, alcătuită din oameni maturi care preferă să trăiască ca niște adolescenți? Până acum, în societatea croită după valori tradiționale astfel de cazuri erau mai rare. Cei care fac parte din generația născută în preajma anilor ’80 par mult mai dezorientați decât părinții lor…
Catrinel Dănăiață: George este un copil mare, cum îmi place mie să îi spun, dar e și foarte complicat pentru el să își asume statutul de cap de familie în condițiile în care nu are o casă a lui, ci primită de la șeful lui, nu știe dacă vrea să accepte jobul acela în continuare, doar pentru a vrea o stabilitate sau să îl întrerupă, lucru pe care îl și face, ca să-și câștige libertatea. Trăim într-o societate destul de instabilă și atunci mulți dintre tineri au grija zilei de mâine. Omul tot mereu are nevoie de combustibil să mergă mai departe și dacă devine imposibil să-ți iei un apartament sau o mașină, încerci să-și satisfaci alte plăceri, poate mai mici, să te distrezi, și atunci pari superficial. Poate nu ești, poate la un moment dat începi să devii… Lucrurile sunt complexe. Motivul pentru care el nu merge foarte des la Târgoviște este pentru că nu dorește să revadă acel loc în care părinții lui au rămas ca o fotografie de familie de când a plecat el. George a încercat să-și construiască o falsă viață la București. Are acel apartament superb, dar care nu e al lui și de aceea îi e greu să se întoarcă să vadă cum trăiesc părinții lui și cam care ar fi nivelul de trai. E foarte greu să accepți lucrurile astea… Poate e și un soi de lașitate la mijloc, poate e un soi de egoism, de conservare…
Cum ai colaborat cu scenaristele Alexandra Axinte și cu Andreea Borţun? Care a fost aportul fiecăreia ?
Catrinel Dănăiață: Eu cu Alexandra Axinte mă știu din facultate și am tot lucrat împreună. E un om care mă cunoaște și mă înțelege pe mine și atunci de multe ori nici nu e nevoie să vorbim foarte mult, că știm cam pe unde suntem. Foarte bine am lucrat și cu Andreea, cealaltă coscenaristă, dar e greu de spus de unde până unde e aportul fiecăreia, mai ales că orice regizor după ce are scenariul gata, dacă el e scris cu coscenariști, oricum mai trece prin el de mai multe ori iar lucrurile se mai schimbă și din decupaj, din ceea ce ține de bucătăria regizorală.
Anterior acestui film ai realizat mai multe scurtmertaje, videoclipuri, reclame și chiar un film de televiziune. Ce a însemnat această nouă experiență de lucru la un lungmetraj ?
Catrinel Dănăiață: Fiecare filmare e o experiență până la urmă, dar filmul de lungmetraj e complet altceva. E diferit față de scurtmertaj pentru că structura e alta, ai mult mai multe zile de filmare, sunt mai multe fire narative, e mult mai greu de ținut în mână, dar am lucrat bine cu toată lumea, și cu actorii, și cu echipa. A fost un proiect frumos, zic eu, în care ne-am simțit toți bine.
Am observat că în film majoritatea cadrelor sunt fixe. Ce rol are în economia poveștii această opțiune care ține de estetica cinematografică?
Catrinel Dănăiață: Eu cred că orice mișcare de cameră este un semn de punctuație și atunci formula pe care am mers a fost una în care eu, ca regizor, să fiu cât mai obiectiv față de personaj și să nu se simtă prezența mea printr-un decupaj, ci să-l las pe el să se desfășoare, pentru că așa cred că e mai natural, și să punctez cu niște mișcări de aparat, anumite momente.
Am observat mișcarea camerei în momentul în care George (Bogdan Dumitrache) și Alina (Maria Dinulescu) iau trenul spre mare.
Catrinel Dănăiață: Acele secvențe în care apare Alina sunt filmate diferit de restul filmului. Spre exemplu, în club intrăm într-un slow motion. Eu am vrut de fiecare dată să fiu în concordanță cu starea lui, cu mintea lui, și de-asta „în discotecă“, cum zice el, când o vede pe Alina, fiind fumat, totul se transformă. De asemenea, am folosit doar două unghiuri subiective, pe plajă, când se trezește și o vede pe ea, dar în rest, fiecare cadru e cu el. În film apar doar două mișcări de travelling: prima la început, când plouă și camera se apropie de el, înainte de titlul filmului, și a doua, în casa verișoarei, când iese prima oară în grădină. Acolo mi s-a părut un moment foarte important de punctat, pentru că el practic traversează dintr-o lume într-alta: iese din casă, în acel spațiu nemărginit în care se regăsește, în care se joacă ca un copil cu mingea, în care adoarme (el având insomnie, acela e singurul loc în care poate să doarmă).
Credit foto: Gabriela Cuzepan
Legat de această idee, am remarcat secvența finală, foarte frumoasă, care prezintă în prim-plan rama ferestrei iar în planul îndepărtat― pe el, copilul verișoarei și cireșul. Poate fi o trimitere la acea vorbă din înțelepciunea populară, care spune că un om în viață trebuie să construiască o casă, să facă un copil și să planteze un pom? Ar putea fi acolo sensul pe care George îl caută?
Catrinel Dănăiață: Așa este, pe de o parte. Pe de altă parte, cireșul ăla este ușor ofilit, și nu întâmplător. Practic sunt două secvențe complementare. În prima, era verde-verde, dar în a doua am vrut să fie ușor ofilit pentru că, așa cum ai observat și tu, o parte din el s-a reconstruit dar o parte din el s-a și pierdut, că așa e în viață: mai pierzi, mai câștigi… Probabil mai urmează încă o etapă în care se vor întâmpla alte lucruri în viața lui…
Viața verișoarei e diferită de a lui, ea având familie și copii. Mi s-a părut că filmul juxtapune două posibile variante de a alege în viață, cu plusurile și cu minusurile fiecăreia. Verișoara se bucură de copii, dar se și plânge că sunt greu de crescut, că are forte puțin timp pentru ea…
Catrinel Dănăiață: Da, nici ea nu e chiar o fericită, pentru că absența soțului nu e chiar întâmplătoare. Eu am gândit personajul acela ca un personaj care a fost cândva ca el și care la un moment dar a decis. Nu are serviciu, stă acasă, soțul e foarte mult timp plecat în delegații. Ea pe balansoar îi și spune lui George: „Știu cum e când nu vrei să vorbești despre ceva“… În fiecare personaj există mai multe nuanțe. Nu cred că viața unui om este bună sau rea de la un capăt la altul. Cred că fericirea se atinge în puncte.
