Nu mai țin minte câți ani aveam când am învățat să merg pe bicicletă. Știu însă sigur că s-a întâmplat în curtea bunicilor de la țară, pe o bicicletă de copii cu cauciucuri pline, pe care probabil mai toți dintre verișorii mei și-au luat, de asemenea, pentru prima dată „zborul”. Uitându-mă înapoi la vremurile acelea, mi-e tot mai clar că nu o anume vârstă era condiția pentru ca acel moment, încă atât de viu în memoria mea, să vină. Condiția era să cresc destul de mare, încât să pot ajunge la pedalele singurei biciclete de copii disponibile atunci. Atât.
Am fost curios să aflu dacă există într-adevăr o vârstă recomandată sau un reper de care se poate ține cont în deprinderea mersului pe bicicletă.
Algoritmii Google m-au trimis către aproximativ aceeași întrebare, pusă de un utilizator de 16 ani, pe un forum de ciclism. „Care e vârsta potrivită pentru a te apuca de ciclism?“ – „Orice vârstă la care vrei să începi să mergi cu bicicleta este vârsta perfectă la care să faci asta. 16 ani este o vârstă care se încadrează cu siguranță în această cerință. De notat însă că vârstele prenatale și postmortem nu sunt adecvate mersului pe bicicletă”, a venit prompt răspunsul. E drept, direcția întrebării era mai degrabă spre ciclismul de performanță/de competiție, răspunsul însă mi se pare cât se poate de valid și nostim.
Un detaliu demn de menționat este că răspunsul acesta nu putea proveni de la un biciclist român. Datorită legislației rutiere în vigoare, acesta ar fi trebuit să adauge încă o categorie de persoane în enumerația sa: copiii de până la 14 ani. După numeroase schimbări ale Codului Rutier, în urma cărora de obicei s-au înăsprit regulile de circulație pentru bicicliști pe drumurile publice, s-a ajuns ca la ultima modificare a Codului, intrată în vigoare la începutul anului, să se omită complet această categorie de vârstă. Acum legislația mai specifică doar că mersul cu bicicleta pe drumurile publice, deci inclusiv pistele de biciclete, este permis doar persoanelor peste 14 ani. Se mai menționează că cei cu vârsta până în 7 ani pot fi transportați pe bicicletă doar de către un adult, numai dacă vehiculul este prevăzut din construcție cu un suport special sau dacă are montat un dispozitiv omologat.
Mersul copiilor pe bicicletă la școală, de exemplu, nu doar că nu este încurajat, este interzis de-a dreptul. Paradoxal, această vinovată interdicție prin nereglementare afectează ambele extreme ale spectrului social românesc. Atât pe copilul captiv al mașinii cu care trebuie șofat zilnic de la vila din suburbie la școala de top din centru, la lecții și la mall cât și pe copilul din mediul rural care merge câțiva kilometri pe jos până la singura școală din zonă, în satul următor. Atât lor, cât și tuturor aflați între ei, li s-a răpit opțiunea. Din pix, în anul 2017.
Pornind de la această aparent nesemnificativă modificare, nu cred că e greșit să constat că legiferarea, la noi, deservește tot mai mult niște concepte abstracte, pe care le-am scăpat de sub control de mult oricum, precum „traficul” sau „economia” și se îndepărtează treptat de factorul central, cel uman. Cât de des nu auzim în ultimul timp despre „necesitatea desfășurării traficului în condiții de siguranță” sau „fluidizarea traficului” și exemplele pot continua. Nu ar fi mai benefice nişte soluții la problemele lumii de azi, să luăm siguranța copiilor în trafic ca exemplu, prin includerea și protejarea acestora mai degrabă, decât prin eliminarea lor din ecuație. Danezii, eternii campioni ai topurilor țărilor celor mai fericite și prospere din lume, s-au concentrat în ultimele decenii să-și transforme orașele în unele sigure în primul rând pentru copiii lor. Punctual, au pus accent foarte mult pe crearea unei infrastructuri care să le ofere celor mici mobilitate și independență, încă de la o vârstă fragedă. Întrebarea centrală de la care ar trebui să se plece când se contruiesc piste de biciclete este: „Ți-ai lăsa copiii să meargă cu bicicleta pe aceasta pistă? Dacă nu, e un mediu nesigur pentru bicicliști.” Copiii n-o s-o folosească, și nici majoritatea adulților, spune Klaus Bondam, directorul Federației Bicicliștilor din Danemarca. Ce-i bun pentru copiii noștri, e foarte bun pentru noi!
