Cătălin Manole nu și-a propus să devină jurnalist. Își dorea să fie scriitor, să ”recompună universuri” din realitatea pe care ar fi absorbit-o ca un burete. A studiat filosofie și jurnalism la București, apoi a căutat să-și aprofundeze cunoștințele în afară – a trecut pe la Sorbona, a urmat stagii de pregătire la Liberation și RFI, a colaborat cu BBC. În țară lucrează ca reporter la Dilema și Plai cu Boi, iar din 2005 se alătură echipei de reporteri de la Formula As.

În timp, și-a dat seama că nu are rost să inventeze el lumi și oameni când oricum, realitatea este atât de bogată. A descoperit ”vocația renunțării la sine pentru aproapele tău”, adică împlinirea de a fi jurnalist.

 Ne poţi povesti pe scurt cum ai devenit jurnalist?

Cătălin Manole: M-am trezit ca Natasha Rostova din Război și Pace la operă, întrebându-se la ce bun să inventezi personaje pe scenă, când sunt o copie atât de palidă și nenuanțată a vieții de lângă tine. Așa că am renunțat la ideea de a scrie roman de ficțiune și m-am adâncit în această aventură a reportajului, care este de fapt un soi de ”trezvie”, o trăire foarte conștientă și foarte concretă a tot ceea ce înseamnă viață, până în ultima ei vibrație mistică. În plus, reportajul înseamnă libertatea scriiturii, stilistic vorbind. Reportajul poate să fie și poezie și antropologie și memorialistică și monografie sau voiaj etc., nu există constrângeri de formă. Din cauza asta eu nu mă consider neapărat jurnalist, poate mai degrabă un jurnalist-scriitor.

Dacă ar fi să mai poți alege o dată, ai opta pentru aceeași profesie?

Cătălin Manole: Cu siguranță. Cel puțin pentru mine reportajul a însemnat șansa de a trăi o mie de vieți într-una singură, pentru că a trebuit să empatizez și să înțeleg personajele despre care am scris. Din punctul ăsta de vedere reporterul seamănă foarte mult cu un actor ce trebuie să intre în pielea personajului. În plus, mi s-a întâmplat să simt câteodată că reportajul în sine este de fapt ceva secundar, este doar un efect al încercării de a vedea și înțelege lumea, sau, dacă vrei, un pretext pentru a o redescoperi. Dacă la început a fost Cuvântul și apoi a fost desăvârșită Creația, reporterul are câteodată complicata misiune de a repune în cuvinte Creația, devenind un soi de Sisif al cuvintelor, pe care le tot rostogolește. Așa că dacă ar fi să aleg încă o dată, nu aș rata o asemenea deschidere asupra vieții.

A fost important să văd că nimic nu se face pe genunchi, totul era documentat în amănunt, cu bugete importante.

Ai fost colaborator al trustului BBC, o instituţie etalon în domeniul mass-media. Ce a presupus această colaborare, de unde a început şi ce a însemnat această experiență pentru tine?

Cătălin Manole: Cu BBC am colaborat pentru filmul documentar ”Ceaușescu și cultul personalității”, care a și luat în anul acela premiul pentru cel mai bun film documentar istoric în Anglia. Am avut norocul să îi fiu recomandat lui Alexandru Solomon, care coordona echipa de jurnaliști de la BBC, și așa m-am trezit în acest proiect. A fost un noroc, mai ales că în anii aceia presa liberă era încă la început și o asemenea experiență era foarte importantă. Am avut ocazia atunci să văd cum se lucrează profesionist, să văd care este etalonul. Eu, ca documentarist, trebuia să găsesc cazurile concrete în care oamenii susținuseră cultul personalității lui Ceaușescu transformând România într-o uriașă recuzită. Așa că am umblat prin țară și am descoperit cum într-un loc au fost vopsiți pomii în verde ca să nu pară uscați la vizita ”conducătorului iubit”, sau la o fabrică de zahăr care nu era gata la vizita oficială cineva stătea cu sacii de zahăr și turna pe bandă să vadă Ceaușescu ”realizărili”, alții mutau vacile frumoase dintr-un județ în altul pentru aceleași vizite oficiale etc. Pentru experiența mea profesională a fost important să văd că nimic nu se face pe genunchi, totul era documentat în amănunt, cu bugete importante. Chiar și astăzi cred că sunt puține instituții media care să lucreze la standardele de documentare pe teren de atunci. Abia mai târziu, când am plecat în Franța și am colaborat cu jurnaliști de la Liberation sau Le Monde am înțeles ca o documentare de 3-6 luni pe un subiect este ceva obișnuit și nu o excepție. În România anilor 90 era de negândit așa ceva și chiar și acum cred ca este o raritate.

În 2002, ai fost numit Reporterul Anului de către Clubul Roman de Presă. Este acest episod semnificativ pentru evoluţia ta ulterioară?

Cătălin Manole: N-aș zice că a fost semnificativ, pentru că viața mea nu s-a schimbat cu nimic după acest premiu, dar m-am bucurat foarte mult de el. În acea vreme, majoritatea jurnaliștilor tineri eram idealiști, lucram pe bani puțini, dar ni se părea că avem șansa să facem lumea mai bună și ne așteptam ca asta să se întâmple imediat, chiar de la următorul reportaj sau articol. Eu lucram în presă deja de șapte ani și începusem să fiu blazat, mi se părea că jurnalismul e un fel de donquijotism. Premiul a venit ca o recunoaștre a ceea ce făcusem și mi-a prins bine, dar nu am avut nicio așteptare în sensul ăsta. De altfel am depus doasarul pentru concurs fără să știe nimeni, nici cei de la Dilema, nici cei de la Plai cu Boi, unde lucram deja de trei ani, și apoi am plecat din țară.

Vocația renunțării la sine pentru aproapele tău este o necesitate ca jurnalist.

În prezent eşti redactor la formula As, ai anumite criterii de selecţie în alegerea subiectelor? În ce se măsoară mulţumirea ta?

Cătălin Manole: Tehnic vorbind, criteriile de bază ar fi relevanța, emoția și ineditul. Dar asta nu este o rețetă universală sau absolută. Ca reporter, niciodată nu am ținut seama să scriu de exemplu pe o anumită felie – social, politic, sănătate etc. Dacă am descoperit o poveste bună, ce merita spusă și altora, pentru că era emoținantă sau relevantă pentru o anumită categorie de oameni, sau inedită, am scris-o. Apoi contează foarte mult publicul, pe care trebuie să îl cunoști foarte bine, să știi cui te adresezi și în funcție de el să îți calibrezi criteriile și chiar scriitura. Dacă ții cont de toate astea, îți dai seama la sfârșitul unui text că să îți cauți mulțumirea personală într-un reportaj, este ca și cum ai merge cu șaitrocul la râu să cauți aur. Pentru că de fapt reportajul nu este despre reporter, este despre ”celălalt”. Vocația renunțării la sine pentru aproapele tău este o necesitate ca jurnalist și ea îți poate aduce, în timp, un sentiment al datoriei împlinite.

Am fost arestați și supuși mai multe ore la interogatorii succesive într-o bază militară…

 Care au fost cele mai dificile subiecte pe care le-ai abordat?

Cătălin Manole: Transnistria a fost unul din subiectele dificile. Împreună cu Julien Goldstein, foto-reporter francez, am lucrat o lună pe teren sub o presiune permanentă, din cauza contextului politic de acolo. Tot timpul am fost sub supravegherea serviciilor secrete transnistrene, am fost arestați și supuși mai multe ore la interogatorii succesive într-o bază militară, am fost amenințați cu plutonul de execuție și alte mizerii tipice dictaturii sovietice. Un alt subiect dificil a fost de exemplu povestea unui manuscris lăsat de călugărul franciscan Badurina, pe insula Rab, din Croația. Am avut doar patru zile la dispoziție să văd dacă manuscrisul a existat într-adevăr și apoi să îl găsesc, să îl traduc și să îl interpretez. Logistic este foarte greu să faci așa ceva când, deși depinzi de aprobări oficiale, ești contra-cronometru și îți trebuie și un buget pe măsură. Ești și șofer și documentarist și foto-reporter, ai nevoie să strângi repede în jurul tău oameni pricepuți, dar care să știe pe lângă limba croată și latină, istorie sau lingvistică. A fost o probă de anduranță, adaptabilitate și capacitate de a improviza. Cred că așa ceva, în România, doar în redacția revistei Formula As se poate face, unde există o echipă extraordinară și o vizionară precum Sânziana Pop. Ca să vă spun și finalul acestei aventuri, am demonstrat pe baza documentelor că prezența vlahilor și a strămoșilor noștri la marea Adriatică merge înapoi până prin secolul IV înainte de Hristos, cu două mii de ani mai devreme decât tot ce se știa în istorie până atunci. Și probabil cel mai dificil subiect a fost despre copiii români care se prostituau la Paris. A fost dificil nu doar pentru că timp de două săptămâni a trebuit să merg noapte de noapte în medii foarte violente și imprevizibile, cât din cauză că așa ceva te afectează emoțional oricât de tare ești. Cu acei copiii am stat noaptea pe străzi, am mers acasă la ei, am discutat cu ”clienții” lor și toată această experiență a fost foarte greu de dus sufletește multe luni după aceea. În urma reportajului, legislația din Franța s-a îmbunătățit în sensul că au fost pedepsiți mai aspru clienții, însă fenomenul a continuat să existe. Orice subiect poate avea dificultăți, cred că importantă este determinarea și adaptabilitatea jurnalistului.

Reportajul mi-a adus mari satisfacții… simt că m-am apropiat de Dumnezeu mai mult.

Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care ţi le-a adus meseria asta? Dar cele mai mari deziluzii?

Cătălin Manole: Înțeles așa, ca o mirare sau o curiozitate ingenuă perpetuă, în care ai libertatea să întrebi, ca un copil, și de o sută de ori Da’ de ce?, reportajul mi-a adus mari satisfacții. În primul rând, simt că m-am apropiat de Dumnezeu mai mult, mi-am cunoscut mai bine țara și tradițiile ei, am înțeles istoria acestor locuri mai bine. Reportajul m-a smerit și m-a făcut să îi iubesc pe oameni mai mult. Cât despre deziluzii… aș zice mai degrabă că sunt nemulțumiri acceptate. Cele mai mari pentru mine sunt în primul rând frecventa renunțare la nuanțe din lipsă de spațiu fizic, pentru că în două pagini trebuie să spui toată povestea. Și în al doilea rând faptul că, orice ai face, în presă trebuie să ții cont de publicul căruia i te adresezi. Uneori aceste lucruri dau o notă de superficialitate reportajului și justifică în parte privirea de sus a oamenilor de litere…

Dacă ar fi să rezumi printr-o sintagmă profesia de reporter, care ar fi aceasta?

Cătălin Manole: Viața e un reportaj.

Ai putea numi trei jurnaliști români în care crezi şi pe care îi consideri modele de urmat în breaslă? Ne poţi argumenta pe scurt alegerea făcută?

Cătălin Manole: Doamna Tia Șerbănescu pentru verticalitate și editorialele scrise excepțional, cu mult umor și mult simț critic, Bogdan Lupescu pentru că este un împătimit al reportajului, doamna Eugenia Vodă pentru știința de a scormoni în sufletele oamenilor… și mai sunt și alte nume… nu cred că ducem lipsă de modele, dar a le urma presupune de multe ori sacrificii personale greu de acceptat în lumea de azi.

Indiferent de suport, că este electronic sau pe hârtie, va rezista calitatea.

În epoca internetului presa tiparită mai are vreun viitor? Dar reportajul?

Cătălin Manole: Sunt sigur că da. Este loc pentru toată lumea. Indiferent de suport, că este electronic sau pe hârtie, va rezista calitatea. Ceea ce vedem acum este doar o diversificare și o reașezare a mediilor prin care informația se transmite. Și din fericire jurnalismul înseamnă mai mult decât informație. Dacă mâine ar apărea în România zece reviste foarte bine făcute, într-o rețea națională de distribuție corectă, ar exista cititori pentru ele, garantat. Televiziunea nu a însemnat nici sfârșitul cinematografiei și nici al teatrului. Cât despre reportaj, cred că va deveni literatura viitorului. Dacă literatura de astăzi încearcă să se apropie de realitate ca senzație, reportajul plonjează direct în puterea ei. Într-un prezent ficționalizat și virtualizat, reportajul poate veni cu un impact emoțional concret și necesar.

Cum ar suna un mesaj adresat studenţilor care studiază astăzi jurnalismul?

Cătălin Manole: Jurnalismul înseamnă în primul rând valorile în care credeți voi. Jurnaliștii sunt cei care caută adevărul și trezesc conștiințele, așa că trebuie să vă asumați o mare responsabilitate și față de voi, și față de ceilalți. Fiți pregătiți pentru ea, țineți-vă cu amândouă mâinile de coama acestui cal nebun, care e profesia de jurnalist și… la un moment dat este posibil să vă dea înapoi însutit.

autori: Opra Diana-Alexandra, Rus Daria-Roxana