În cea de-a doua zi a festivalului, am nimerit la filmele care explorează ipostaze ale femeii în anumite perioade și contexte socio-economice.
Film pentru Sama
Waad al-Kateab surprinde cu un curaj și o forță uimitoare masacrele din timpul războiului civil sirian într-un documentar-jurnal extrem de personal și năucitor, adresat fiicei ei Sama, unde micile bucurii ale vieții sunt întrerupte de câteva ori pe zi de sunetele asurzitoare ale bombardamentelor. Timp de o oră jumătate, Waad al-Kateab ne servește deopotrivă o felie de realitate și de umanitate pe care credeam că o cunoaștem, că o înțelegem cel puțin rațional, arătându-ne brutal dar neintenționat viața unor oameni care nu au altă variantă decât să trăiască în prezent, în prezentul fiecărei zilei. Adulți răniți, adulți morți. Copii răniți, copii morți. Bebeluși răniți, bebeluși morți, bebeluși salvați. În Aleppo oamenii devin ruine, asemenea maldărelor de pietre care au fost cândva locuințe și pereți protectivi și înăuntrul cărora viața se desfășura de cele mai multe ori cu veselie și fără frică. Un film despre prietenie, iubire, curaj și empatie în vremuri în care ororile și mizeria umană sunt atât de palpabile, oricâtă toleranță am fi dobândit noi, cei care stăm confortabil în scaunul din sala de cinema, îmbrățișând tulburați o realitate pe care credem acum că am înțeles-o mai bine.
O mie de fete ca mine
Cu greu ți-ai putea imaginea o soartă mai complicată decât cea a unei femei care pe tot parcursul vieții sale a fost victima unui tată abuziv și acum e obligată să păstreze ultimul copil rezultat în urma violurilor ca posibilă dovadă în sala de judecată. În O mie de fete ca mine, regizat de Sahra Mosawi-Mani, aceasta este situația Khaterei, o tânără de 23 de ani din Afganistan care în 2014 a avut curajul nepământean să apară la o televiziune publică și să condamne toate crimele tatălui său (bătăi, viol, sechestrare) împreună cu tot sistemul care a permis ca aceste lucruri să se întâmple.
Nu există mijloace prin care să cunoaștem cu adevărat greutățile unui astfel de demers într-o lume în care totul este organizat în așa fel încât să n-ai nicio șansă să fii auzită, ascultată, crezută. Din mâinile malefice ale unui tată criminal răul s-a ramificat în familia și frații care au consimțit tot ce se întâmpla, în vecinii care erau perfect conștienți de soarta Khaterei, în rudele apropiate care au amenințat-o și bătut-o să accepte lucrurile așa cum sunt, în poliția care ani la rând n-a făcut nimic, în sistemul de justiție în care o femeie este dinainte vinovată, oricare ar fi adevărul și nu în ultimul rând, în religia care deși condamnă incestul, îl acceptă tacit fără nicio remușcare.
Rămâne doar mica bucurie de la final, când afli că după ani de fugă și amenințări cu moartea, Khatera și copiii ei (care probabil încă nu știu cum să-i spună exact, soră sau mamă), au ajuns în Occident și poate vor duce o viață ok.
Imaginea mafiei
Unul dintre cele trei filme din categoria Mari Maeștri din acest an, Imaginea mafiei de Kim Longinotto e o adevărată tesătură de imagini de arhivă, scene din filme-cult italienești și interviuri centrate pe viața fotografei Letizia Battaglia. Construit în principal ca film biografic, Imaginea mafiei reușește totodată să redea foarte viu atmosfera și tumultul ultimelor decenii ale secolului trecut din Palermo.
Vorbind direct camerei sau discutând cu foști amanți, având mereu o țigară aprinsă în mână, Letizia Battaglia ne plimbă prin amintirile vieții sale considerată de-a dreptul scandaloasă în societatea siciliană. După ce a divorțat de primul bărbat care a cerut-o în căsătorie la 16 ani, a descoperit fotojurnalismul la cotidianul L’Ora, pe când avea 40 de ani, iar de acolo a început drumul ei către libertate, independență și descoperirea propriei feminități. Cu o sinceritate dezarmantă, poveștile sale oscilează între bucuria de a fi în viață și oroarea cotidiană într-un Palermo ținut sub teroare de Cosa Nostra, lucru pe deplin explorat în fotografiile ei, care includ scene de crimă sau lideri mafioți. “Mă uit la fotografiile mele, au numai sânge, sânge, sânge”, ne spune Letizia, mărturisind totodată că s-a gândit de nenumărate ori să-și ardă peliculele atunci când cineva le-a considerat frumoase.
Partea socială a filmului se concentrează pe protestele civile împotriva autorităților corupte care permiteau mafiei să controleze toate sferele activităților din oraș, inclusiv dreptul la viață. Sunt momentele pe care Letizia le-a trăit din plin, dar pe care adesea n-a fost în stare să le fotografieze, ca atunci când judecătorii Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, apropiați ai Letitziei, au fost uciși de mafie. Într-un fel foarte straniu, acest film atât de plin de violență reusește să fie de multe ori chiar plăcut și să celebreze în moduri neașteptate viața.
de Alexandra Coroi
cover foto- Khatera din filmul „O mie de fete ca mine”
sursa foto: www.aljazeera.com
