Melanjul de influențe face bine jazzului. Îl hrănește. Cu generozitate, în penultima seara a Sibiu Jazz Festival 2015, chitaristul și compozitorul israelian Amos Hoffman a ritmat sala de concerte Thalia cu proiectul său Brown Sugar, în care îi întâlnim și pe Ilan Salem la flaut, Aviv Cohen la tobe și Gilad Abro la bass.
Cei patru, de îndată ce au urcat pe scenă, și-au însuflețit instrumentele cu propriile trăiri. Flautul, calm, duios, ca o șoaptă a trecutului, a balansat intuitiv forța masculină a bassului intens, îndulcit de vibrațiile chitării visătoare. Toate aceste povești care vorbesc despre personalitatea artiștilor ce-și poartă instrumentele în interiorul lor, au fost legate compact, ca într-un dar oferit spectatorilor, de energia și neastâmpărul tobelor.
În larma de stări de bine prilejuită de Sibiu Jazz Festival, am reușit să rețin preț de câteva momente de introspecție, artistul-nucleu al acestui proiect, Amos Hoffman.
De ce ai ales, de fapt, să faci muzică?
Am început de tânăr. Tatăl meu este artist iar mama mea este profesoară așa că am urmat un drum artistic la rândul meu. Am zis că vreau să învăț să cânt la chitară și m-au susținut. Au plătit pentru cursurile mele, însă, la început nu am exersat foarte mult, din contră. La un moment dat, am cunoscut niște muzicieni buni în sensul autentic al cuvântului care m-au impulsionat. Sincer, mereu am fost atras de muzică și în special de chitară. De fiecare dată când mergeam la o nuntă, împreună cu părinții, mereu mă așezam în fața cântăreților pe care-i priveam toată seara fermecat. Și nu conta ce fel de muzicieni erau. Uneori nu dintre cei mai buni. Apoi, i-am spus mamei, în jurul vârstei de 12 ani că nu vreau să merg la școală pentru că vreau să devin muzician.
Un drum ales, deci, încă de mic, cu o luciditate demnă de maturitate.
Oricum, niciunul dintre părinți nu m-a mai susținut de data aceasta (râde). Dar am reușit să le îmbin.
De ce tocmai chitara este cea cu care ai interacționat atât de bine?
Este dificil să explic, să aduc argumente în favoarea chitarei față de alte instrumente. Efectiv îmi place sunetul, sunetele pe care le produce sau poate totul mi se trage de la acele nunți în care chitara electrică era foarte mult folosită. (râde)
Și de la chitară la jazz? Cât de lung a fost drumul?
Aceasta s-a întâmplat în timpul liceului când am intrat în contact cu adevărați profesioniști care m-au lăsat să le fur meseria, jazzul adică. Apoi am revenit la studiu intens, inclusiv alături de profesori în cursuri pariculare.
Cum a fost școala de muzică din Israel când ai studiat tu?
Foarte diferită. Azi găsim foarte mult jazz, dar și studierea profundă a muzicii tradiționale din diferite colțuri ale lumi. Muzică persană, grecească…arabă etc. Dar când eram mic, așa ceva nu exista. Cel mult muzică clasică în liceu. Dacă mergeai la liceu, trebuia să studiezi muzica clasică. Însă pe mine nu mă interesa segmentul acesta. Și, pot spune că sunt un norocos, întrucât sunt prima generație în care a fost introdus jazzul ca și curs în liceu. Dar era greu să găsești muzică. Totul costa. Acum accesul este mult mai facil și grație internetului unde poți accesa orice dorești. Îmi amintesc bucuria pe care am simțit-o când părinții mi-au dat bani să cumpăr un LP. Era foarte scump. Totuși, pentru a mă susține, îmi cumpărau unul o dată la trei săptămâni. Azi este o activitate intensă în acest domeniu, al muzicii, în Israel și cei mai mulți fac chiar o treabă foarte bună, recunoscută în întreaga lume.
Poate muzica să conecteze națiunile în contrast cu politica, de exemplu?
Sincer să fiu, sunt pesimist când vine vorba de încrederea în oameni. Din păcate, liderii conduc oamenii în direcția greșită, iar muzica nu are puterea necesară să redirecționeze cursul evenimentelor. Să redirecționeze mintea și inima oamenilor. Însă, facem tot ce putem. Susțin armonia în lume, pacea…dar nu sunt deloc optimist în privința asta.
Să avem o lume condusă de muzică, așadar…
O, da! Lumea ar arăta mult mai bine. Ar fi mult mai sigură. Neîncrâncenată.
De ce ai ales să trăiești în Statele Unite?
Inițial am locuit în New York, însă acum un an m-am mutat în Columbia, locul de unde este, de fapt, soția mea. Cât despre Israel, acum doi ani, mama mea a murit și am decis că este momentul să mă stabilesc undeva. Mai mult, Columbia oferă șansa unei vieți relaxată. Totul este mult mai ieftin aici față de New York și am avut parte de multe experiențe interesante în ultima vreme.
Lipsa granițelor când vine vorba de influențele pe care jazzul le poate absorbi este o caracteristică de care profitați din plin în muzica voastră…
Da, aceasta este frumusețea jazzului. Singura tradiție pe care o are este tocmai capacitatea de reînoire. Mereu forme noi în sunet. Jazzul este un stil viu. Pot cânta jazz clasic, dar și muzică tradițională arabă care îmi place, de altfel, foarte mult. Și mai ales, le pot combina, le pot adăuga una alteia și aceasta este măreția jazzului: toleranța sa.
Spontaneitate în jazz?
Da. Dar trebuie să fii bun în primul rând. Nu poți cânta jazz bazându-te pe spontaneitate pentru că aceasta nu vine dacă nu ești bun. Trebuie să fii bun, să ai cunoștiințe bine închegate. Apoi, da, te poți juca.
Pe scenă am observat o comunicare excelentă între voi. Cum se crează conexiunea aceasta? Partenerii de cânt se aleg?
Este vorba de parteneri de scenă alături de care am o poveste veche. Interacțiunea cu ei mă bucură de fiecare dată. Am cântat împreună de mulți ani, în diferite situații… Cât despre alegerea partenerilor pe scenă, aș spune că este vorba despre magie. Despre o conexiune care are loc la repetiții sau nu. Ca și într-o căsnicie. Dar fără declarații care să atingă veșnicia. Ca un fel de căsnicie deschisă. Cei trei pe care i-ați văzut pe scenă alături de mine, în proiectul Brown Sugar sunt ca o familie pentru mine.
Foto: Cristian Bîscă
