de Anda Ionaș
Anul 2024 este unul bogat în producții autohtone. Alice Cora Mihalache se află în distribuția a două dintre acestea, abia intrate în cinematografele din România: Anul Nou care n-a fost (r: Bogdan Mureșanu) și Unde merg elefanții (r: Gabi Virginia Sarga, Gabi Sarga și Catalin Rotaru). De asemenea, ea poate fi văzută în filme străine, precum Dampyr (r: Riccardo Chemello), The Watcher (r: Ishana Night Shyamalan) sau The Shell, (r: Hakan Unal și Hamed Soleimanzadeh), pentru care tocmai s-a încheiat editarea la Berlin.
Anda Ionaș: UNATC este a doua facultate pe care tu ai absolvit-o, Alice, după Facultatea de Limbi Străine. Ce te-a determinat să pornești pe acest drum, după ce aveai deja o diplomă?
Alice Cora Mihalache: M-am mai gândit anterior și cu alte ocazii la întrebarea asta. Aș crede că de mică căutam porți ce aveau să-mi deschidă alte lumi. De pildă, interesul meu pentru limbile străine mi-a oferit posibilitatea să iau contact cu civilizația, istoria și cultura altor țări. Apoi actoria mi-a oferit deschiderea unei lumi precum cinema-ul și cu ajutorul ei mi-am îmbogațit propriul univers interior, propria viziune. Primul gând legat de ce-mi doresc să fac în viață a fost să fiu actriță. Aveam șapte ani, văzusem „Twin Peaks”, celebrul serial al lui David Lynch și mi-a plăcut atât de tare lumea creată de Lynch, care în anii 1990 arăta nefamiliar cu ce mai văzusem până atunci pe TV, încât mi-am dorit să mă transpun acolo. Am spus asta celor din familie, dar nu m-au încurajat. Mi-au zis că mă pricep la limbile străine și acolo m-am și dus la facultate. La catedră nu am rămas, după ce am terminat facultatea, pentru că aveam să împlinesc ceea ce-mi propusesem de prima dată: să devin actriță. Acum nu mai am niciun dubiu. Ăsta a fost traseul meu.
Care este cel mai prețios lucru pe care ți-l oferă profesia de actor?
Alice Cora Mihalache: Libertate. O libertate de expresie interioară, dar una care are legătură mai degrabă cu lumescul, cu oamenii, deși aleg sa cred ceea ce Nicolae Steinhardt a spus: că nu este exclus ca prin intermediul culturii să-l cunoști pe Dumnezeu. Fiind în acest mediu am acces mai rapid la cultură, preocuparea mea fiind una îndreptată către film, teatru, dar și către alte arte.
Faci parte din distribuția a două lungmetraje românești, cu succes în țară și în afară: „Anul Nou care n-a fostˮ, (regia Bogdan Mureșanu) și „Unde merg elefanțiiˮ (regia Gabi Șarga și Cătălin Rotaru). Ai un rol secundar în primul, și principal în al doilea. În primul interpretezi o actriță dintr-un teatru, în timpul regimului comunist, nemulțumită că alte colege primesc roluri mai importante. Ce știai despre acea perioadă, despre cum era să fii actor atunci?
Alice Cora Mihalache: Aveam șapte ani fără câteva luni când s-a dat lovitură de stat în România. Am declarat din greșeală nouă ani în alt interviu. Nu mi-au ieșit calculele (râde). Mă aflam în vacanța de iarnă din clasa I în Constanța, unde m-am născut și am crescut. Eram într-o vizită cu mătușa mea la câteva blocuri depărtare de casă și îmi amintesc că adulții din jur se îngrijorau cum ne vom întoarce acasă pentru că se zvonea că au început să tragă pe străzi. Îmi era teamă că am putea să nu mai ajungem acasă. În rest, din acea zi, nu-mi mai amintesc decât că am ajuns cu bine. Aveam frica de mitraliere și de puști ca orice copil. Puști văzusem doar când am vizitat pe cineva în armată sau la militarii de serviciu din posturile de pază care stăteau la un cap sau la celălat al unui pod, posturi care acum nu mai există. Treceam cu bunicii cu mașina pe podul de la Cernavodă înspre București și acei soldați care stăteau la posturi, mi se păreau un punct de atracție de pe fereastra mașinii. Bunica pregătea pachețele de-acasă pentru drum și bunicul oprea și le ofeream sandwich-uri și sucuri. În vremea comunismului mestecam gumă adusă din voiaj de bunicul, cu diverse arome. Purtam blugi și aveam dulceață de ananas și mango în dulapurile din bucătăria bunicii. Nu toți copiii aveau așa ceva, și de aceea, împărțeam cu ei. Bunicul, fiind navigator de meserie, primea diurnă în voiajele lungi pe care le făcea în țări exotice și pentru că familia era pe primul loc, el nu mânca, și tot ce primea aducea acasă. Fructele s-ar fi stricat pe termen lung așa că le făcea dulcețuri. Țin minte că m-am dus și eu o dată să stau la coadă la banane doar ca să văd cum este și am văzut cum oamenii se împingeau și deveneau aproape scandaloși la rând pentru a obține câteva banane verzi. Cea mai mare dezamăgire pe care am trăit-o în regimul comunist, fiind copil, a fost că îmi dădeam seama că primesc desene animate cu porția. De la 19:50, în fiecare seară. Porția era de zece minute până la telejurnal care mă plictisea, evident. Cu alte cuvinte, exact când mi-era lumea mai dragă intra telejurnalul. Îmi amintesc cum m-am dus în bucătărie la bunici. Găteau cu geamul deschis, care dădea într-un luminator mare, cu alte ferestre de bucătărie, și am strigat că-l urăsc pe Ceaușescu și toți au zis în șoaptă să tac că mă aude. Nu m-am lămurit decât mai târziu cum ar fi putut Ceaușescu să mă audă, dacă el era la București. Solange, personajul pe care-l interpretez în „Anul Nou care n-a fostˮ, este bine îmbrăcat. Sub haina de joc are o helancă. La teatru nu era tot timpul cald în vremea comunismului. Repetițiile se desfășurau și în condiții de frig. Am discutat asupra acestor aspecte cu regizorul Bogdan Mureșanu, dar eu îmi aduc aminte frigul de-atunci și cum mă trezeam înaintea răsăritului să merg la școală și bunica era deja trează. Se trezea să-mi încălzească bucătăria la focul de la butelie. Solange nu ajunge la TVR în programul emisiunii de revelion. Nedumirirea ei este că Florina, colega ei, într-un timp foarte scurt, ajunge să fie trimisă de directorul teatrului la emisiunea „Plugusorul patriotic” și asta lui Solange nu-i convine. În vremurile de azi actrițele nu se mai luptă să ajungă la televiziune. Nu se mai luptă pentru un singur post de televiziune, pentru că există mult mai multe.
Filmul a primit câteva premii importante la Festivalul de Film de la Veneția și tu ai însoțit delegația română. Ce te-a impresionat mai mult?
Alice Cora Mihalache: Abia așteptam să intru într-un cinema cu o sală precum Darsena, unde a fost proiectat Anul Nou care n-a fost. Îmi doream mult să văd filmul într-o sală în care mă așteptam ca standardele în privința calității proiecției să fie unele dintre cele mai bune și așa a și fost. Este o senzație copleșitoare să fii într-o sală de cinema care-ți transformă filmul într-un adevărat spectacol. Apoi am mai fost impresionată de un lucru. Îi spuneam unei colege la ieșire că m-au surprins emoțiile oamenilor, unii dintre ei plângeau și se apropiau cu telefoanele să filmeze cu niște expresii atât de personale că aveam senzația că erau români. Dar nu erau. Nu vorbeau românește. Am intuit încă din sală că filmul va fi foarte frumos receptat de public. Ce mi s-a mai părut impresionant este cum publicul străin a putut primi cu atâta apreciere un film despre un subiect ce ține de istoria unei țări mai puțin importante din Europa.
În filmul „Unde merg elefanțiiˮ interpretezi o mamă singură, care are o fetiță bolnavă de cancer. Cum te-ai pregătit sufletește pentru acest rol?
Alice Cora Mihalache: Există o doză de curaj și de masochism în meseria de actor, doar că încerc să aleg partea pozitivă a lucrurilor. Pentru rolul Magdei am făcut cercetare la Spitalul Clinic Fundeni, pe secția Pediatrie Oncologică. Acolo am întâlnit-o pe Ștefania și pe mama ei Ramona, un caz similar cu povestea Magdei și a lui Leni din film și am mai cunoscut niște cadre medicale ființe remarcabile, care mi-au făcut posibilă cercetarea. Nu am stat prea mult pe gânduri, pentru că aveam foarte puțin timp la dispoziție și porțile la Spitalul Fundeni a trebuit să le deschid singură, ulterior cu ajutorul unei asociații și în calitate de voluntară. Eu încă nu am acest exercițiu, de a mă detașa de lucru efectiv, ca fiind ceva ce ține doar de lucru, așa că implicarea m-a costat emoțional.
În ciuda temei apăsătoare filmul este unul destul de luminos, pentru că are multă sensibilitate, umor și o dimensiune metatexuală. Cum ai reușit să împaci în crearea personajului cele două dimensiuni de întuneric și de lumină, de durere și de speranță?
Alice Cora Mihalache: Cu ajutorul regizorilor. Cred că lucrul ăsta a fost cel mai dificil de realizat în personaj cu excepția unui alt lucru, legat de set și de filmare, care a ținut mai mult de o parte tehnică. Magda nu este doar o mamă aflată într-o situație de viață ajunsă în pragul disperării, ci este femeie și vrea să-și umple golul singurătății din viața ei.
Filmul are o dimensiune autoreferențială, care, inevitabil, duce cu gândul la ideea de transcendență. Din când în când privitorilor li se atrage atenția asupra faptului că Magda, Leni și Marcel sunt personaje create de un autor necunoscut și misterios, că sunt „vegheateˮ permanent de acesta. Cum vezi tu această dimensiune a filmului? Dar a vieții? Mă refer la raportul dintre destin și liberul arbitru.
Alice Cora Mihalache: Sper să-ți pot da un răspuns pe măsura complexității întrebării tale. Îmi place să regăsesc în filme și o altă dimensiune în care pot privi o poveste, nu doar cea intrinsecă. În realitate, tind să cred că niciodată nu suntem singuri. Cu toate că, uneori, simțim asta și dezvoltăm astfel de convigeri și în unele circumstanțe insuportabile cerem cu disperare răspuns și răspunsul e tăcere. În cazul Magdei, a personajului meu, există un moment, ca cel din lift, în care, liberul arbitru o conduce la resemnare și vrea să evadeze din poveste. Magda nu-și acceptă destinul, de aceea, se agață cu disperare de orice împrejurare pentru a nu-și pierde speranța, lucru care i-ar prevesti eșecul în salvarea lui Leni. Când am văzut acest film în care aparatul de filmat are o identitate proprie, m-am gândit și la relația mea cu camera atunci când joc. Camera e un personaj mut, care vede și aude tot și nu te lasă să minți, și cu atât mai mult, nu te lasă să te minți pe tine. În ceea ce privește interpretarea mea personală în viață legat de raportul dintre destin și liberul arbitru, cred că, pe acestea două, doar Dumnezeu le poate pune în echilibru.
Cum a fost munca în echipă? Cum au decurs filmările la filmul „Unde merg elefanțiiˮ?
Alice Cora Mihalache: Gabi Virginia Șarga, Gabi Suciu, Cătălin Rotaru, Adrian Pădurețu, Adriana Bumbeș sunt doar câteva dintre întâlnirile frumoase pe care le-am avut în colaborarea mea pentru acest film. Șansa de a lucra un rol complex, ca cel al Magdei, nu mă determină decât să-mi dau frâu imaginației mai departe și să-mi vizualizez următorul rol. Filmarea nu mi s-a părut mai dificilă decât cercetarea de la Spitalul Fundeni, Clinica Oncologie Pediatrică.
Cât de dificil este pentru o tânără actriță să se afirme în această lume, destul de mică, a filmului românesc? Să obțină un rol, să își demonstreze talentul…
Alice Cora Mihalache: Profesia de actor este o alegere de viață, o meserie ce implică riscuri și reprezintă un lucru constant cu sinele. La fel de important este cât te dedici, și aici dorința dozează forța lucrurilor, însă nu dorință oricum și cu orice preț. De cele mai multe ori rezultatele nu sunt imediate. Este o muncă ce necesită o constanță și strategie pe termen lung, dar imaginația este unul dintre instrumentele importante de lucru ale actorului. Este necesar în orice meserie să vizualizăm traseul pe care îl urmăm. În timp găsești și măsura lucrurilor, odată cu înțelegerea meseriei și cu experiența, dar căutările sunt continue. Când am văzut prima dată ,,Unde merg elefanțiiˮ în premieră la Vilnius, în Festivalul Kinopavasaris, m-am așezat în ultimul rând al sălii de cinema, unde puteam fi mai puțin remarcată, și mi-am spus că dacă nu-mi place cum am condus-o pe Magda va fi un moment cumplit din viața mea profesională. Mă bucur mult că în final nu am gândit așa.
În 2023 ai jucat și într-un film turcesc, „The Shell”, fiind singura actriță româncă din distribuție. Cum a fost această experiență?
Alice Cora Mihalache: „The Shell” este o coproducție turcă-română-iraniană. Scenariul este scris de Hakan Unal și regia este semnată de Hakan Unal și Hammed Soleimanzadeh. Este un film artistic pe care l-am filmat în limba turcă. M-am pregătit cu scenaristul Hakan Unal pe zoom cu foarte multă vreme înainte și am repetat scenariul în limba turcă. Nu cunosc limba turcă, dar am înțeles povestea și ce anume își dorea Hakan de la mine și după vreun an ne-am întâlnit pentru prima dată unde am și filmat acest film, în Eskisehir. Durata filmărilor s-a desfășurat de-a lungul unei săptămâni alături de o echipă iraniană și turcă.
Hakan Unal căuta o actriță în Turcia care să se potrivească cu Zeynep, personajul scris de el în The Shell și în perioada aia filmasem un scurtmetraj pentru platforma Tiff Unlimited, regizat de Bogdan Mureșanu și acel film l-a convins pe Hakan să lucreze cu mine rolul lui Zeynep. Am fost extrem de bucuroasă să descopăr pe set niște oameni foarte talentați, care cunoșteau multe lucruri despre cinema-ul românesc și vorbeau frumos, mult mai frumos decât o facem noi, românii. Toată experiența mea la filmare a fost una pur creativă. Am simțit cum am crescut pe set-ul de filmare cu ajutorul echipei și toată energia bună pe care mi-au dăruit-o m-a obligat să-mi împing performanțele actoricești atât cât am putut eu de mult.
