Se liniștesc aplauzele cu așteptare și nerăbdare. N-au apucat bine să se așeze cuminți pe brațe când deodată intră tulburătoare, năucitoare – o vioară și un Mi minor. Solistul își joacă o parte din suflet pe strune, așa cum a scris Mendelssohn acest joc. Vioara revarsă emoția mai departe spre orchestră, care răspunde, acceptă un dialog tot mai viu, când visător și calm, când ritmic și deosebit de vioi…
Am decupat cu grijă această intensă trăire muzicală și revin cu acalmie la seara de joi, la concertul simfonic care numai obișnuit nu putea fi. ”Dacă-i Alexandru Tomescu pe afiș, cum să nu fie sala arhiplină?!” – zice un domn cărunt la intrarea în Sala Thalia. Și-mi pare firească irezistibila atracție muzicală – Alexandru Tomescu și vioara sa. Cum să fie altfel când pentru artist – ”a cânta pentru oameni” este o vocație?! Bucuria de a-și trăi menirea prin muzică se simte, este contagioasă.
”Am vrut să văd unde pot ajunge cântând cu o astfel de vioară”
Alexandru Tomescu a debutat la 9 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanţa. Muzica i-a venit prin gene, iar vioara i-a fost jucăria preferată în copilărie. Poate de aceea, muzicianul obișnuiește să amintească ori de câte ori are ocazia că un artist ar trebui ”să se joace” mai mult cu muzica lui:
”Mai devreme sau mai târziu cred că tot m-aș fi apucat de vioară, căci mama este profesoară de vioară și tot timpul era înconjurată de elevi. Chiar înainte să mă apuc să cânt la vioară, mergeam cu părinții mei la concursuri, la festivaluri naționale și pentru mine vioara a fost o jucărie și sper că și-a păstrat în continuare acest caracter ludic.”
A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), Southern Methodist University, Dallas, SUA (2000) şi École Supérieure de Musique, Sion, Elveţia (2001), concertând sub bagheta unor maeştri precum Valery Gergiev, Christoph Eschenbach sau Kurt Masur. În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la vioara Stradivarius „Elder-Voicu 1702“ pentru o perioadă de cinci ani, iniţiind în 2008 Turneul Naţional Stradivarius.
Violonistul a abordat cele trei mari Integrale ale repertoriului pentru vioară solo – cele 24 de Capricii de Niccolò Paganini, cele Şase Sonate de Eugène Ysaÿe şi cele Şase Sonate şi Partite de Johann Sebastian Bach. În 2013 câștigă pentru a doua oară dreptul de a cânta la vioara Stradivarius „Elder-Voicu 1702“, fapt care l-a provocat să-și exploreze în continuare talentul muzical, dar totodată, să pună în aplicare idei inovatoare prin care să apropie publicul larg de muzica clasică. Astfel, seria de concerte neconvenționale: Stradivarius-Capricii (2011), Stradivarius-Obsesii (2012) şi Stradivarius-Pasiuni (2013) a combinat muzică şi film, teatru nonverbal, respectiv lighting design.
”A venit momentul în care și artiștii să facă ceva în plus”
”Nu am urmărit în mod explicit neconvenționalul, am urmărit sinceritatea și am păstrat întotdeauna substanța muzicală pe care o comunic publicului, iar aceasta a rămas nealternată indiferent de hainele de scenă sau de mesajele pe care le-am transmis publicului. Toate au fost făcute cu rolul de a facilita și a îmbogăți această conlucrare dintre artist și public. Nicăieri în lume, muzica clasică nu o duce prea grozav, chiar și în țări cu tradiții uriașe, vechi de secole, sunt probleme. Cred că a venit momentul în care și artiștii să facă ceva în plus față de pregătirea muzicală a unui concert. Nu că n-ar fi destul, dar în zilele noastre este o revenire, dacă vreți, la genul acela de artist al Renașterii, un mare exponent al nostru fiind George Enescu, un om care se dedica pasiunii sale în absolut toate direcțiile muzicii. La fel, cred că în ziua de astăzi ar trebui să ne preocupăm de acest fenomen al comunicării muzicii în toate formele sale pentru a putea să o facem cât mai bine”, îmi împărtășește Alexandru Tomescu.
Întrebat fiind cât de mult a influențat parcursul său vioara cu amprenta măiestriei lui Stradivarius, Alexandru Tomescu îmi spune: ”Mai spectaculoasă a fost apariția în viața mea a viorii sfert sau optime (nici nu mai știu), pe care mi-a dat-o mama la 6 ani, decât apariția viorii Stradivarius, pentru întregul destin al meu. Sigur vioara Stradivarius este un vârf, o culme, adică ceva mai mult de atât nu există. Nu am vrut să mă opresc acolo, la acea vioară. Am vrut să văd unde pot ajunge cântând cu o astfel de vioară, ce fel de sunete pot scoate și ce fel de echipă putem forma. Am simțit încă din prima clipă acea răspundere, acea autenticitate a viorii. Mi-am dorit să le-o pot aduce în fața tuturor celor care sunt deja proprietarii acestei viori – cetățenii României, măcar o dată de-a lungul perioadei în care o voi avea în folosință.”
Un program memorabil
Seara de joi a început cu un parcurs muzical al unor coordonate atât de variate și bogate ale sufletului românesc. Bagheta tânărului dirijor Horváth Gábor (Ungaria) dă startul celor Trei dansuri românești pentru orchestră. Theodor Rogalski, dirijor şi compozitor român celebru în lumea muzicii clasice, dar puțin cunoscut publicului larg, a scris Trei dansuri româneşti pentru orchestră (1950) pe baza unor piese folclorice din trei zone diferite: Joc din Ardeal, cu punct de plecare în fondul melodic din regiunea intracarpatică; Gaida, cu un pronunţat caracter oriental (dans aromân din Pind); Hora din Muntenia, cu turnură lăutărească. Muzica orchestrei deșteaptă simțiri românești, ar fi rost de o horă, dar cele trei bucăți sunt prea scurte, atât cât să inducă o dispoziție veselă și săltăreață în sală și dorința de a gusta mai mult.
Așadar, programul concertului oferă mai mult – un moment de virtuozitate. Omul cu vioara în mână, care a zâmbit în semn de salut sălii, se metamorfozează în clipa când arcușul atinge coardele viorii. Emoția muzicii umple un chip, artistul este când în lumină, când în umbre, dar tot ce ajunge în sală este trăire vibrantă și proaspătă. Compoziția interpretată de Alexandru Tomescu – Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră în mi minor, op. 64, de Felix Mendelssohn-Bartholdy, pare atât de aproape de personalitatea lui, cu acele elemente inovatoare, care transced tradiția și încadrează lucrarea la granița dintre clasic și romantic (precum intrarea directă a solistului în prima parte și lipsa unor pauze între cele trei părți).
În partea a doua a serii, o altă lucrare faimoasă întregește un program memorabil – Simfonia a II-a în mi minor, op. 27, de Serghei Rahmaninov, o lucrare după asemănarea sufletului compozitorului rus, o pendulare continuă între tensiune și pace.
Artistul de după aplauze
”Acum e aici, acum e în altă parte. De data aceasta, ținea un masterclass aproape de Sibiu (n.a. la Moeciu). Foarte rapid a acceptat să vină pentru a susține acest concert”, îmi spune cineva din administrația Filarmonicii.
”Am venit în Sibiu de numeroase ori. Sibiul este un oraș pe care îl găsesc încă și mai frumos, încă și mai frumos. Ca muzician, mă bucur foarte mult că Filarmonica are această sală de teatru fantastică, la care alte filarmonici pot doar visa. Mă bucur foarte mult că s-a făcut această îmbunătățire sonoră a scenei care aduce un plus important de confort pentru artiști, dar sunt sigur că și pentru cei din sală. E un public cunoscător la Sibiu, foarte bine educat și cred că e un public pe care îl cunosc de mai bine de 20 de ani”, spune Tomescu.
”Când a ieșit la aplauze parcă era un altul. Mă gândeam că se va împiedica de ceva de pe scenă”, îmi spune o spectatoare, atingând un aspect care definește un crez artistic al violonistului.
”Există tot timpul un fel de trezire bruscă. Atunci când ești implicat în muzica pe care o cânți, te poți trezi că ești plecat în alte lumi și deci, de multe ori e o ruptură de continuitate a existenței între lumea muzicii și lumea reală. Și aplauzele sunt chiar necesare, au darul să te scuture, sunt ca un duș”, râde Alexandru Tomescu.
Deși cele două lumi se întrepătrund la un moment dat, e o linie clară care separă rolul de artist și celelalte roluri de viața lui Alexandru Tomescu. Calitatea de artist, de muzician nu-i acaparează toate sferele existenței într-un mod egoist, justificat de artă. Altfel spus, Alexandru Tomescu nu locuiește într-un turn de fildeș, ci este printre oameni, aproape de ei.
”Am făcut numeroase acțiuni civice, cea mai importantă dintre ele este cea curentă, la care lucrez acum -deschiderea în premieră în România a unei școli de arte, undeva unde nu exista nimic înainte, doar o ruină, ruina casei lui George Enescu de la Mihăileni. Deja un miracol s-a petrecut în urma succesului campaniei de strângere de fonduri pentru a salva această casă. Ea a fost deja în bună măsură restaurată, casa în sine, mobilierul care s-a păstrat în ea, iar acum urmează de fapt partea cea mai provocatoare și cea mai interesantă – a da viață acestui loc, căci e mai ușor să faci lucrurile exterioare, lucrurile fizice, dar trebuie să aduci viață.
Pentru o casă atât de legată de George Enescu, viața înseamnă muzică, înseamnă artă. Împreună cu Fundația Pro Patrimonio, ne-am propus să deschidem acolo, la Mihăileani, acest centru cultural internațional. Este un proiect care a stârnit deja foarte multe pasiuni în rândul arhitecților, mai mulți studenți au abordat această temă în cadrul lucrărilor de licență, am văzut deja tot felul de proiecte cu săli de 600, de 800 de locuri, care în România par desprinse dintr-un film de ficțiune, dar dacă țara ar fi fost Elveția și nu România, ar fi fost normal și nu ar mai fi fost nimic ieșit din comun. O astfel de normalitate culturală încercăm să aducem în România.”
Îmi amintesc de momentul când, în pauză, m-am amestecat cu emoții printre membrii orchestrei pe holul care ducea spre cabina lui Alexandru Tomescu. După un șir lung de strângeri de mână și felicitări, am ajuns în fața unui om, care deși părea obosit, ne-a întâmpinat energic. Alexandru Tomescu n-a refuzat dialogul cu presa, însă negocierea numărului întrebărilor pe care intenționam să i le pun a decis: 5. În capul meu, mii de întrebări se subțiau, se diluau, dar într-un final, îmi dau seama că tot a rămas ceva dincolo de cuvinte, ceva din esența gândirii și personalității lui, ceva din bucuria mea de a fi întâlnit un mare artist.
foto: Bogdan Dincă (fundal) și arhiva Filarmonicii de Stat Sibiu
