(Minodora Sălcudean în) dialog cu Valeriu Nicolae
Lecția învățată de la copiii care trăiesc în sărăcie și pericol: “nu știi niciodată care sunt soluțiile și trebuie să le găsești.”
Când sărăcia, drogurile și violența fac parte din viața de zi cu zi, lumea obișnuită, cea în care oamenii merg la serviciu, cumpără de mâncare și plătesc rate, pare un lux de neatins. De peste un deceniu ajută copiii din Ferentari să aibă o viață mai bună. Se luptă cu inerția și fricile din ghetou, cu sistemul și mentalitățile din afara lui, dar și cu el însuși și cu propriile prejudecăți. A făcut Casa bună, unde aduce weekend de weekend copii să învețe. Activist, publicist, trainer, Valeriu a primit, anul trecut, în noiembrie, premiul Comunicatorul anului, în aplauzele unei săli întregi, la Gala Romanian PR Award. Simt disconfort în glasul lui, atunci când trebuie să vorbească despre el.
E frica asta a mea continuă să nu mă iau prea în serios, să nu uit să râd, să nu cumva să cred că faptul că am ajuns să am ceva vizibilitate asta mă face fie mai bun, fie mai deștept. E foarte greu să accepți că ești prost, iar eu sunt prost în fiecare zi. Cea mai bună lecție pe care am învățat-o de la copiii care trăiesc în pericol și sărăcie extremă e că nu știi niciodată care sunt soluțiile și că trebuie să le găsești. Ceea ce am făcut o dată și a funcționat nu înseamnă că va funcționa și data următoare.
“Atât timp cât în jurul copiilor e foarte mult rău, binele devine un exercițiu constant.”
Recunoașterea lui Valeriu Nicolae a crescut exponențial în ultimii ani, de când a început să vorbească public despre ce face. Așa a adunat voluntari, așa poate ajuta copiii mai mult decât o făcea înainte. Născut din mamă țigancă, „o minunăție de femeie”, cum scrie undeva, și tată român, afectat de problemele cu alcoolul și agresiv, Valeriu scrie, în Dilema veche, texte savuroase despre parcursul lui, cu bune și rele. Dintre cele rele: sărăcie, umilințe, discriminare, presiune socială. Binele în care crede Valeriu Nicolae e cel care se face pe termen lung:
Făcutul de bine e ca despăducherea. Trebuie să fie făcut continuu. Niciodată nu poți fi sigur că ai scăpat de păduchi, în condițiile în care în jurul tău e multă mizerie. Atât timp cât în jurul copiilor e foarte mult rău, binele devine un exercițiu constant. De exemplu, vine cu copil nou, vede o tabletă și o fură, prima reacție a celorlalți ar fi să-l bată pe făptaș, iar noi le explicăm că și ei ar fi făcut același lucru acu’ trei-patru ani; trebuie să avem răbdare cu copilul nou venit, să-i arătăm că a greșit fără să-l pedepsim.
Vorbind despre ghetou, Valeriu folosește imagini tari din care nu lipsesc șobolani, izuri pestilențiale, brațe cu seringi înfipte-n venă, o bolgie reală care îmi amintește de romanul Mamé, a lui Nicolae Avram, despre orfelinii care au trăit un infern în comunismul românesc. Deși literatură, din fiecare rând transpare substanța unor adevăruri atroce, aceeași despre care vorbește și Valeriu, doar că altfel, și de care cei mai mulți dintre noi suntem străini. Sărăcia e, de fapt, un cerc vicios din care, de cele mai multe ori, oamenii, mai ales copiii, nu pot ieși singuri. Îmi explică, bunăoară, de ce mamele din Ferentari nu-și lasă copiii să meargă la școală:
În majoritatea cazurilor, femeile se tem că dacă vine controlul la școală și le găsește copiilor păduchi, se va lăsa cu inspecție socială la ei acasă, care nu e o casă, e o cocioabă plină de ploșnițe și de gândaci; și o să le ia copiii, o să-i ducă la centru de plasament, iar acolo o să fie violați. E gândul că trebuie să-și protejeze cu orice preț copilul. De ce nu sună mamele la poliție când sunt abuzate? Ele știu că degeaba sună: dacă vine poliția, le dă amendă bărbaților care le iau, apoi, la bătaie… n-au unde să se ducă, nu pot să doarmă-n stradă, n-au nici bani ca femeile care-și pot permite să meargă la hotel sau la rude. Tot ele plătesc și amenda, pentru că ei, bărbații, cel mai posibil, sunt fie pe droguri, fie pe alcool. Dacă nu plătesc amenda, soții ajung în pușcărie, iar asta implică alte probleme majore pentru familia aceea.
“Avem tendința să ne vedem mult mai buni decât suntem.”
Vorbesc cu Valeriu despre prejudecăți. Îi reamintesc că, invitat fiind recent la Pro Tv și povestind despre condițiile precare în care trăiesc oamenii din Ferentari, i-a fost adresată întrebarea “vor să muncească?”. Acest enunț, aparent banal, trădează o întreagă mentalitate stigmatizantă, din păcate, atât de răspândită încă în România. Foarte mulți semeni pun semnul egal între sărăcie și lene, între ignoranță și dezinteres sau între etnie și infracționalitate. De ce gândim așa?
Pentru că e în tendința fiecăruia dintre noi să simplificăm lucrurile. E mai ușor să crezi că englezii au umor și că nemții nu au. Și cu cât ți se confirmă ideile, cu atât ești mai satisfăcut. Chestia asta nu prea are legătură cu logica, nu ne-apucăm să verificăm, noi căutăm continuu să avem dreptate. Apoi, oamenii sunt și aroganți și gândesc: dacă eu am avut succes și ceilalți ar putea, dar clar că au fost mai dezinteresați sau dacă eu mi-am învățat copiii să fie disciplinați, toți copiii ar trebui să facă același lucru; nu suntem deloc empatici…
Cred că e important ca periodic, dacă nu zilnic, să ne reevaluăm ceea ce credem despre noi, dar și despre ceilalți. Să ne întrebăm bunăoară cum un primar de secol 21, un lider de comunitate, deci, poate să-și pună problema controlului demografic selectiv și să vină cu propuneri scoase din pubelele ideologiilor totalitare. Sau, tot de dată recentă, cum putem privi cu frică, ură sau dispreț oameni cu o altă culoare a pielii, veniți de departe în căutarea unei vieți mai bune. (vezi cazul Ditrău) Îl întreb pe Valeriu dacă el crede că empatia, toleranța și bunătatea se educă?
Absolut. Nu cred că noi natural suntem buni. Asta facem noi la Casa Bună, practic creăm rutine și ne ajutăm unul pe celălalt să fim mai buni. La noi, se irosesc o sumedenie de ore în procesul educațional total aiurea, când ar trebui să facem lucruri legate de înțelegerea faptului că suntem diferiți, că nu întotdeauna valorile noastre sunt valorile tuturor. Avem tendința să ne vedem mult mai buni decât suntem. Noi ne construim identitatea în comparație cu alții. Pentru ca eu să pot să fiu deștept, frumos și bogat, automat, într-o raportare extrem de simplistă, ceilalți sunt leneși, săraci, proști. Sistemul nostru educațional nu ne construiește să avem o minte deschisă, să putem să aceptăm că identitatea e o chestiune extrem de complicată. Să fim serioși câți dintre oamenii educați din jurul nostru citesc cărți pe subiecte identitare?
Îi judecăm aspru pe alții, dar “nu ne uităm la lenea noastră, la cinismul nostru, la ipocrizia noastră.”
În discuția noastră, Valeriu i-a pomenit, en passant, pe Aristotel, pe Hobbes, dar și autori contemporani precum Saeed Jones, Amin Maalouf care problematizează (și în virtutea experiențelor personale) binomul identitate-alteritate. Dacă am citi sau am discuta mai mult pe tema asta, i-am înțelege poate mai bine pe Ceilalți, diferiți de noi, indiferent de apartenența etnică sau religioasă, de orientarea sexuală sau de culoarea pielii și poate n-am mai avea pretenția și infatuarea că noi putem defini „normalitatea”. Despre dublul standard al judecății, atunci când vine vorba despre noi și Ceilalți, Valeriu îmi spune:
Pe mine mă frământă foarte tare că noi la nivel individual toți aplicăm o etică de supraviețuire, pe când la nivel de grup pretindem comportamente bazate pe moralitate și, de multe ori, pe cea religioasă. Tradusă, chestia asta ar suna așa: cel mai important pentru mine e să supraviețuiesc și n-o să am nicio problemă să mint ca să-mi păstrez serviciu, să-mi mint partenerul ca să-mi salvez relația etc, în timp ce de la ceilalți avem pretenția să nu mintă, să nu fie leneși, să nu fie ipocriți. Nu ne uităm la lenea noastră, la cinismul nostru, la ipocrizia noastră. Aristotel credea că noi suntem ceea ce facem, prin urmare excelența nu e înnăscută în noi, ci e o rutină. Trebuie să învățăm să fim buni.
de Minodora Sălcudean
foto: Arhiva facebook/ Valeriu Nicolae
*articol apărut în Capital Cultural nr. 21
