Ultima carte a scriitorului Nicolae Avram a fost lansată, de curând, la Sibiu. Mi-am propus să scriu despre ea, la cald, mai degrabă în termenii unei confesiuni post-lectură, decât ai unei recenzii clasice. De ce?

Pentru că Mamé nu este o carte obișnuită, deși, după toate aparențele, are toți parametrii tangibili ai oricărui volum tipărit. Ba chiar are și un paratext care se vrea lămuritor și care, pe pagina de titlu, indexează volumul  la categoria “roman”, în timp ce pe verso-ul aceleiași pagini cititorului i se precizează, convențional, că are  de-a face cu personaje și întâmplări fictive. Uzanțe și păcăleli livrești.

Mamé nu e o carte de citit. E mai mult decât atât. E o experiență de lectură pe care n-o poți avea de prea multe ori într-o viață. E o scriere-tatuaj care ți se imprimă pe cortex, pentru totdeauna. E un brânci cultural care-ți poate scurtcircuita sinapsele. E genul de carte la care nu te mai întorci a doua oară. Nici nu mai poți, dar nici nu mai e nevoie. Odată consumată lectura, ea te trăiește, te bântuie, te amprentează definitiv. E ca o sagnă pe coapsa sufletului. Are un efect ființial seismic, de aceea în loc de un paratext liniștitor, ar fi fost dezirabil un avertisment. Eventual, ceva de tipul: “Lectură cu puternice și perene efecte secundare. Nerecomandată celor cu inimi slabe, moraliștilor, pudibonzilor, asanatorilor culturali și altor persoane vulnerabile.”

Mamé e o descindere în iad. Cu fiecare pagină am simțit că mă scufund în magma bestialității umane, până la sufocare. O lectură-șoc care generează reacții viscerale, dintre cele mai crude: fiori pe scalp, greață, vertij.  Nu cred că există un iad mai real și mai palpabil decât suferința grea, agonizantă, letală, în cele din urmă, a copiilor, iar Nicolae Avram a trăit, în timpul regimului comunist,  infernul copiilor instituționalizați. Pentru cine nu știe, Casele de Copii din România lui Ceaușescu au fost lăgăre de exterminare, dacă nu întotdeauna fizică, atunci, incontestabil, psihică. Locuri în care abuzul, atrocitatea și dezumanizarea și-au găsit cea mai demonică și mai vie expresie.

“Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu suntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Sîntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, rîioși, labagii, poponari, cimpălaci.”

M-am întrebat cum poți reuși ca scriitor – literalmente, dar mai ales literarmente – să transgresezi o biografie  atât de neagră și să o convertești în artă.  Cum poți evita ispita (legitimă, până la urmă!) a  confesiunii document, a spovedaniei nude, a mărturiei revanșarde. Cum poți sublima într-atât Răul cel mai rău, încât să-l exfoliezi de învelișul autenticității și, totuși, să-i amplifici exponențial urletul asurzitor.

Pentru asta, Nicolae Avram a găsit, (nu doar) în Mamé, o formulă inteligentă și convingătoare: aceea de a da glas și libertate necenzurată poetului-copil, copilului-poet, depinde a cui e vocea dominantă în discurs, o ființă amfibie, când băiat, când fată, care, trăind în iad, poartă cu sine permanent nu doar nostalgia, ci și intuiția raiului. Acest personaj-martor trăiește, observă, înregistrează și redă  experiențe atât de dure și de traumatizante, încât s-ar putea crede că nu s-a inventat încă limbajul potrivit pentru a le exprima. Vocea copilului-poet și, deopotrivă, a poetului-copil este ambivalentă, exact ca ființa sa discursiv-narativă: pe de o parte, de o simplitate topică și semantică proprie copiilor, pe alocuri cu imprecizii ligvistice, impregnată de argou, cu imprecații și expresii triviale specifice periferiilor celor mai periferice; pe de altă parte, însă, e o voce ingenuu creativă, de un lirism copleșitor, din care tragicul răzbate numinous, irizând, când și când, bolgia terorii (precum o ludică și copilărească incantație “Cărămidă lucitoare, Doamne dă să fie soare!”).  Din această pendulare imperceptibilă între registre lexicale se naște literatura însăși. Într-un discurs aparent narativ, pulsează secvențe de poezie pură, precum acesta:

“…înainte de a adormi mi-a spus o poveste despre o ceată de maimuțe de pe malul mării care s-au înecat într-un munte de spumă albă ca zăpada. La plecare mi-a zis: În dragoste totul e permis, nu există păcat. Am răspuns: Mi s-au dezlegat șireturile de la pantofi.”

Nicolae Avram recreează în Mamé o lume profund anti-umană, nu atât în sens moral, cât, mai ales, în sens ontic,  în care (prunc)uciderea, incestul, violul, pedofilia, canibalismul, autofagia, coprofagia sunt concatenări neomenești ale Răului. Și tot atâtea hypostazieri ale morții în lumea viilor. O lume zombificată (“Mama a făcut doi copii. Unul, adică eu, a murit la naștere.”, povestește copilul-poet captiv într-o lume a fințelor vii, născute moarte), o lume inversată al cărei axis simbolic e frica agonizantă, exprimată atât de plastic prin metafora-leitmotiv a titirezului amețitor, la fel ca teroarea, reprezentată iconic de păsărea turul, un personaj supraveghetor ubicuu și amenințător. O lume de un atavism înspăimântător, dar și de un primitivism  dual, când profund pervertit, când diafan în dimensiunea sa  magico-ritualică, în care unele personaje au nume-alegorice și, implicit, identități generice, întocmai ca în comunitățile atemporale: Soarele mic cu Părul Răvășit, Bătrânul cu Plete ca ale lui Christos, Slăbănogul cu Gaură Urâtă în Cap.

Pentru Nicolae Avram, timpul istorisirii e un prezent continuu, întocmai ca rostirea alertă, sacadată și ritmic repetitivă a unui copil care repovestește un basm sau un coșmar, reluând mereu cuvinte din enunțurile anterioare. Flash-urile memoriei  instaurează o instantaneitate brutală, insuportabilă, într-un  spațiu preoponderent mâzgos și pestilențial, cu rare fulgurații de umanitate senină. În concordanță cu timpul și spațiul, modul istorisirii e, la fel, arhaic-infantil, cu glisări imprevizibile dinspre verosimil spre absurd. Această ultimă dimensiune e similară visului, delirului, transei, hipnozei; discursului perfect plauzibil i se substituie incoerența structurală a discursului oniric. Orice urmă de real este suspendată, iar ficțiunea coșmarescă desenează un labirint de întâmplări extra-ordinare, cu personaje zoomorfe și simboluri mitico-magice. Iată o mostră, desigur, una dintre cele mai soft:

“Mă joc pe platoul instituției cu un cerc de fier. Cercul se rostogolește dacă îl lovesc cu un băț. Pe neașteptate mă lovesc de un zid de sticlă. Peretele de sticlă cade peste mine, se preface într-un ocean. (…) Ies cu greu la suprafața apei, după care trebuie să iau parte la o nuntă. (…) În fața altarului acoperit de alge, Miriam și cu mirele ei, delfinul. Miriam fuge cu mine de la propria-i nuntă. Urmăriți de armate de pești spadasini, caracatițe și draci-de-mare, ne aciuim pe un munte de corali. Spre noi înaintează covorul de crabi-violoniști, bătând din clești. Miriam se aruncă în prăpastie. Moare. Eu reușesc să scap printr-o trapă. Găsesc barca de care mi-a spus Călin Nebunul. Plutesc în derivă zile în șir. Mi-am mâncat antebrațele până la os. (…) În mijlocul apei, Mamé. Mă vede, îmi zâmbește, îmi face semn să mă apropii. (…) O cuprind în brațe, îi mângâi sânii. Și pielea mătăsoasă de copil. Mă strange tare la piept. Simt că mă dorește. Din măduva cursă pe nisip ies puzderie de pui de broaște-țestoase cu tâmple galbene care se grăbesc să se întoarcă în mare. O pasăre turul se rotește deasupra lagunei. Pasărea turul se avântă ca o săgeată după noi. Eu și Mamé călărim împreună un cal alb cu un corn în frunte. Mamé cade de pe cal. Eu mă salvez, arunc în urmă un pieptene de os. Din turnul castelului văd cum Mamé e țintuită de stânci și siluită de pasărea turul. Mamé naște o ploaie de foc.”

Mamé e și o carte document, atât timp cât istoria mentalităților, spre exemplu, vede în  literatura unei epoci o sursă prețioasă pentru reconstituirea atmosferei, a acelui inefabil Zeitgeist, pe care nicio istorie strict evenimențială nu-l va putea reda în toată complexitatea lui. E o carte document, – spuneam – pentru că vorbește despre ororile comunismului românesc, printr-o distopică repunere în scenă a captivității și a terorii, a umilințelor, a cuplului reproducător victimă-călău. Mamé este, finalmente, un poem negru despre banalitatea Răului, cum nu știu să se mai fi scris în literatura română până acum.

nicolae-avramNicolae Avram s-a născut pe 21 decembrie 1966, la Năsăud. A debutat editorial, în anul 2000, cu volumul Cîntece de sinucigaș (cartea I), care în 2008, a fost tipărit într-o a doua ediție. Alte volume publicate: Litanii pentru diavol (2006), Federeii (2010), All death jazz (2013). De la debut și până în 2014, Nicolae Avram a fost distins cu premii literare importante, din partea unor instituții culturale românești prestigioase. Scriitorul Nicolae Avram este și îngrijitorul volumului postum de poezie al lui Aurel Oprișor, Semnul la care te vei opri să bei apă (2013).

Cartea Mamé a apărut anul acesta  la Editura Polirom. 

de Minodora Sălcudean