Realizat de Diana Nechit

Traducere: Diana Nechit

Emma Dante se află la FITS 2026 într-un moment cu dublă semnificație: ca autoare și regizoare a spectacolului Îngerul casei / L’angelo del focolare, prezentat pe 26 și 27 iunie la Sala Mare TNRS, și ca artistă omagiată pe Aleea Celebrităților și în cadrul Galei Celebrităților. Prezența sa la Sibiu devine astfel nu doar întâlnirea cu un spectacol recent, ci și prilejul unei priviri mai ample asupra unei opere teatrale de o intensitate aparte.

Universul Emmei Dante se construiește din tensiuni profunde: familia ca spațiu al iubirii și al violenței, corpul ca purtător de memorie, marginalitatea ca formă de adevăr scenic, dialectul ca energie vie, iar basmul ca teritoriu neliniștitor, lipsit de orice îndulcire. În spectacolele sale, realul nu este reprodus, ci condensat, transformat în imagine, ritm, muzicalitate și confruntare.

Reprezentația cu Îngerul casei deschide o discuție dificilă despre violența domestică, despre repetiția abuzului și despre imposibilitatea de a ieși dintr-un cerc care pare să se reconstituie la nesfârșit. Este un spectacol în care rutina, moartea și tăcerea devin mecanisme ale unei lumi închise, iar teatrul capătă forța unei revelații incomode.

Interviul pornește, așadar, de la această întâlnire cu Emma Dante nu doar ca nume major al scenei contemporane, ci ca artistă care transformă fragilitatea, cruzimea și memoria în limbaj teatral. Miza dialogului este de a înțelege cum se naște această lume scenică și ce întrebări despre prezent, despre corp, familie și violență poate încă să formuleze teatrul.

Diana Nechit: La FITS 2026, sunteți prezentă simultan cu Îngerul casei își ca personalitate onorată pe Aleea Celebrităților și în cadrul Galei Celebrităților. În contextul în care festivalul vă celebrează printr-un spectacol care transformă violența domestică și feminicidul într-un mecanism scenic al repetiției, cum se reașază, pentru dumneavoastră, raportul dintre consacrare și risc artistic? Care a fost prima imagine concretă din care s-a născut această producție?

Emma Dante: În primul rând, sunt foarte onorată să fiu prezentă la Festival cu cel mai recent spectacol al meu și sunt și mai onorată să fiu omagiată ca personalitate pe Aleea Celebrităților. Înainte de toate, le mulțumesc tuturor pentru această recunoaștere enormă și minunată și îmi pare foarte rău că nu pot fi prezentă fizic. În ceea ce privește parcursul meu de artistă, simt că pot spune că, prin practica mea teatrală, am crezut întotdeauna în răsturnarea regulilor, în imperfecțiune mai degrabă decât în virtute. Am crezut mereu că o poveste adusă pe scenă trebuie să aibă legătură cu revoluția. Pentru mine, a face teatru înseamnă a te răzvrăti împotriva sistemului, înseamnă a rescrie reguli noi. Și nu mi-e teamă de eșec. Niciodată. Eșecul face parte din joc; dacă apare, înseamnă că era nevoie să ne asumăm acest risc.

Cred că teatrul este încă o voce importantă în combaterea principiilor prea extreme, a interdicțiilor severe și a prejudecăților care generează cenzură, închidere și acea gândire de dreapta care domină tot mai mult Europa și în care nu m-am regăsit niciodată. Teatrul este un loc al sărbătorii și al rugăciunii laice, în care sărbătoarea nu înseamnă doar divertisment, ci și prilej de reflecție și de împărtășire a durerii și suferinței celorlalți, mai ales a celor mai vulnerabili, a celor năpăstuiți, care nu pot sărbători împreună cu noi. Îngerul casei nu tratează doar o temă. Vorbește despre un feminicid, dar și despre o familie disfuncțională, în care există un dezechilibru de putere și o puternică dominație masculină. În această casă se exercită o formă de putere între bărbatul care își antrenează propriul ego și femeia frustrată, constrânsă să suporte în tăcere abuzurile și poruncile soțului. Este o familie alcătuită din roluri: soția, soțul, fiul, soacra, tocmai pentru a descrie, într-o manieră simbolică, o stare de fapt care generează continuu conflict și suferință.

Există încă familii, nu doar în Sicilia, marcate de această predominanță patriarhală. Familii în care, poate doar în aparență, patriarhul a dispărut, dar în care atitudinea patriarhală continuă să existe în mod real, iar toți membrii familiei sunt prinși în acest mecanism și devin complici. Poziția femeilor în Italia continuă să fie vulnerabilă. Se înregistrează multe feminicide pe parcursul unui an și nu pare deloc că numărul lor scade. Acest lucru se întâmplă din cauza unei probleme culturale și vorbește despre o lipsă de educație afectivă și sexuală în familie și în școală, iar, ca urmare, în societate. Punctul de plecare al proiectului Îngerul casei a fost lectura unei știri despre încă un feminicid întâmplat de curând.

Diana Nechit: În interviurile dumneavoastră, impulsul inițial al unei creații poate veni dintr-o experiență intimă, din observarea unui corp, dintr-o imagine surprinsă pe neașteptate sau din muzica ce începe, aproape singură, să producă scene. Cum recunoașteți astăzi acel nucleu care merită urmat? După ce criterii decideți că o intuiție trebuie dusă până la forma finală a unui spectacol?

Emma Dante: Metoda creativă a teatrului meu, construită prin estetica corpului, nu este niciodată străină de realitatea vieții și de actualitate: actrițele și actorii, înzestrați prin natura lor cu spirit de observație, învață să-și întipărească în memorie tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, pentru a putea alege și evidenția detaliul pe care, de obicei, o privire neatentă nu îl surprinde. Obiectivul este întotdeauna acela de a stimula acest tip de atenție și de disponibilitate pentru ascultare, pentru a construi o interpretare proprie și autentică a adevărului adus pe scenă prin coduri aluzive. Ceea ce mă interesează cel mai mult este dimensiunea autorală a actorului și a actriței, care caută în ei înșiși o voce autentică și unică. Această voce are legătură cu gestualitatea și cu mișcarea. Corpul și cuvântul sunt întotdeauna contopite.

În cazul spectacolului Îngerul casei, am încercat să aducem pe scenă interpretarea unor gesturi și posturi violente într-un context obișnuit, precum cel domestic, în care ritualul firesc al unei zile oarecare se transformă în ritualul extraordinar al morții unei femei ucise de un bărbat. În această familie, violența obișnuită exercitată de soț asupra soției se transformă într-un feminicid. Bărbatul o ucide, zdrobindu-i capul cu un fier de călcat. Femeia zace la pământ, moartă, dar moartea ei nu este suficientă: nimeni nu o crede. Astfel, femeia, asemenea „îngerului casei” în a cărui imagine grotescă se trezește captivă, este constrânsă să se ridice și să reintre în aceeași rutină: curăță casa, se ocupă de treburile domestice, pregătește mâncare pentru fiu și pentru soț, o îngrijește pe soacra vârstnică.

În fiecare dimineață, membrii familiei o găsesc moartă și nu o cred. În fiecare dimineață, ea se ridică din nou, deschide cafetiera moka, face cafeaua, iar ziua o ia de la capăt; și ea reîncepe să îndure violența soțului, depresia fiului, neputința soacrei care, în loc să-și condamne fiul despotic, îl compătimește. În fiecare seară, soția moare, ca într-un cerc al Infernului în care pedeapsa nu se sfârșește niciodată. Toate acestea sunt paradoxale și, într-un anumit sens, chiar grotești. În spectacol se râde, dar este un râs amar. Se râde de un bărbat care, cu o acadea în gură, își transformă propriul penis într-un exercițiu de forță, învățându-și fiul că femeile se cuceresc cu mușchii. Se râde de el tocmai pentru că este ridiculizat; se râde de fiul care se simte complet inadecvat; se râde atunci când soția îl definește pe soț drept un troglodit cu inima agramată. Dar, repet, sunt râsete amare, care dor.

Diana Nechit: Ați vorbit despre operă ca despre o pasiune care vă cucerește și, în același timp, ca despre un teritoriu plin de constrângeri; ați spus, de asemenea, că muzica unei mari opere poate sugera deja regia. Când intrați într-un titlu liric, ce păstrați cu încăpățânare din libertatea teatrului dumneavoastră și ce acceptați să transformați pentru a asculta partitura? Ce vă spune muzica înainte ca libretul să formuleze sensul?

Emma Dante: Ca prim impuls, cred cu tărie că muzica și cântul îi ajută pe oameni să depășească momentul tragic al trecerii de la viață la moarte. Muzica ajută sufletele să se înalțe la cer. Cred că o operă frumoasă și necesară este atemporală. Este o operă poetică, ce vorbește despre aroganța umană, despre înșelăciune, invazie și independență. O operă necesară conține deja ceea ce s-a întâmplat în trecut, ceea ce se întâmplă astăzi și toate conflictele aflate între aceste momente. Nu îmi place să pun în scenă o operă într-un stil documentaristic. Conflictele actuale sunt, cu siguranță, prea complexe pentru a fi reprezentate într-o operă. Ele își schimbă foarte repede formele, pierzând actualitatea momentului. Poezia, în schimb, durează. Ea vorbește inimii și minții. Cel mai important pentru mine este ca oamenii care privesc și ascultă o operă să se identifice cu suferința și cu durerea pe care oroarea lumii le provoacă și să simtă, la final, un puternic sentiment de responsabilitate.

Diana Nechit: În teatrul dumneavoastră, corpul nu ilustrează sensul, ci îl produce, iar dialectul nu funcționează ca simplă culoare locală, ci ca formă de tensiune și ca intrare violentă în lumea spectacolului. Cum construiți, în repetiții, această gramatică în care corpul, vocea, zgomotul și dialectul lucrează împreună fără să devină procedeu? Ce poate spune corpul actorului sau al cântărețului acolo unde textul nu mai ajunge?

Emma Dante: Pornesc de la o frază a Pinei Bausch, care spune: „Să dansăm, să dansăm, altfel suntem pierduți.” Dansul Pinei Bausch, care nu are nimic de-a face cu simpla coregrafie, a fost asemenea dansului vieții. Cred foarte mult în această afirmație, cred în forța gândului care pune corpul în mișcare, cred în călătorie, în deplasare, cred că a crește înseamnă, mai presus de toate, a vizita alte locuri, a întâlni alte obiceiuri și tradiții. Teatrul m-a învățat această călătorie minunată în dansul vieții, unde nimic nu este de la sine înțeles și unde, la fiecare pas, te poți împiedica. Dansul nostru este mereu în pericol: din cauza războaielor, a urâțeniilor lumii, a discriminării, a violenței. Dar eu continui să cred în rolul artei ca medicament.

Punctul de plecare al antrenamentului nostru este întotdeauna mersul. Mișcarea. Mișcându-ne împreună în aceeași direcție, ne întărim, devenim solidari unii cu alții. Mersul a fost întotdeauna prima disciplină a felului meu de a face teatru împreună cu ceilalți. Cu compania mea am mers mereu, mult, ore întregi, după-amiezi întregi… Exercițiul nostru principal a fost, înainte de toate, să ne mișcăm în linie dreaptă, înainte și înapoi, aliniați, în același ritm, cu aceeași respirație. Acest exercițiu, pe care l-am învățat de la maestrul meu Gabriele Vacis, se numește „schiera” — formație, aliniere. „Schiera” are o semnificație politică și socială: este un mod de a merge cu toții în aceeași direcție, de a împărtăși un gând, o acțiune. Formația creează familie, creează comunitate, creează morală, etică, poziție politică.

Diana Nechit: În multe dintre creațiile dumneavoastră, de la Cenușereasa și Rusalkapână la spectacole traversate de ecouri de basm sau shakespeariene, basmul nu îndulcește realul, ci îl face mai neliniștitor și mai crud. Ce vă oferă astăzi filonul fabulos pentru a vorbi despre violență, alteritate, condiția feminină și fragilitate în moduri pe care realismul pur nu le-ar atinge cu aceeași forță? Unde se termină basmul și unde începe documentul în teatrul dumneavoastră?

Emma Dante: Am găsit întotdeauna în basme ceva real și contemporan, ceva care ne aparține. În basme îmi place adevărul. Învățătura și morala sunt două elemente extrem de importante în funcția pe care trebuie să o aibă un spectacol, iar basmul conține aceste elemente. Basmul învață, îi pedepsește pe cei răi, rescrie legile urmând principii etice, crede într-o morală. Întotdeauna, în fiecare gest creativ al meu, există nevoia unei narațiuni. Chiar și în operă, nu îmi este suficient să spun povestea libretului; îmi doresc mereu, cu putere, să povestesc prezentul meu, ceea ce văd și ceea ce trăiesc în fiecare zi. Numai prin dramaturgia contemporaneității este posibil să interpretăm basmele și să ne întoarcem la originile noastre, la fetițele și băieții care, cu o răbdare enormă, au rămas să aștepte înăuntrul nostru.