Când istoria recentă e documentată prin medii vizuale, evenimentele pot ajunge foarte ușor să fie constrânse de modul prin care sunt redate. Vineri, la sala Thalia, ziua a fost dedicată revoluțiilor din ’89.
Videogramele unei revoluții
Un film despre care îmi vine foarte greu să scriu, pentru că pe lângă încărcătura emoțională din materialele prezentate, filmul lui Harun Farouki și al lui Andrei Ujică te pune într-o dificultate de relaționare cu evenimentele din 1989 prin accentul pus pe materialitatea videogramelor colectate și pe conflictul dintre imagine și istorie. Într-adevăr, poate mai mult ca orice, imaginea este subiectul filmului, însă aici vorbim de imaginea capturată printr-un anumit mediu și redată prin mijloace specifice, anume camere de filmat, fie ale amatorilor, fie ale profesioniștilor.
Mediul poate că este mesajul, iar în cazul Revoluției acest lucru s-a simțit din plin în lupta pentru controlul Televiziunii, unde s-a transmis live timp de peste 120 de ore într-o atmosferă de euforie, frică și paranoia. Dar mai mult decât ideea Televiziunii Române care are în acel moment șansa să devină (poate pentru singurele momente) cu adevărat publică, videogramele vorbesc și despre diseminarea accesului către mijloacele de înregistrare video din ultimul deceniu de dinaintea revoluției și sugerează (deloc subtil) rolul pe care această forță subliminată l-a jucat în răsturnarea puterii. Iar acestea sunt idei pe care abia în secolul XXI am ajuns să ni le asumăm ceva mai mult ca cetățeni și să înțelegem că privirea activă de supraveghere a forțelor statului pot fi întoarse împotriva sa prin ceva așa simplu ca îndreptarea unei camere foto, video (sau mai degrabă al unui smartphone) către putere.
Înspre finalul filmului avem o scenă cu o încăpere plină de camere de filmat, toate întreptate către un televizor, pentru a surprinde – după cum spune naratorul în acele momente, imaginile de la o singură cameră de filmat, ultima care mai are acces la ceea ce se întâmplă. Aceasta este imaginea istoriei și totodată istoria imaginii în care tehnologia a făcut posibile vizualizări de neconceput (Napoleon pe un cal, Lenin călătorind cu trenul) și a creat evenimente, precum videograma Revoluției.
Rebeli cu o cauză
În decembrie 1989, Dobrivoie Kerpenisan își vizitează bunicii în Sânpetru Mare, un sat de lângă Timișoara. Student la artă în Germania, tânărul fotograf surprinde atât protestele, revoltele și violențele din Timișoara, precum și mișcarea revoluționară din satul său natal. 30 de ani mai târziu, Dobrivoiee în căutarea persoanelor pe care le-a fotografiat pe care îi pune față în față cu momentele emoționante de atunci. Întretăiate prin imaginea developării unei fotografii, filmul prezintă interviuri cu sătenii revoluționari. Aceștia trăiesc cu emoție momentele de atunci și resimt din plin toată speranța pe care o aveau într-un viitor mai bun și nevoia de libertate care în acel moment erau mai puternice decât teama de muri.
Forța și efervescența cu care acești oameni își apărau viitorul și familiile în ’89 contrastează puternic cu resemnarea din prezent a multora dintre ei a căror viață nu este astăzi cu mult mai bună decât în comunism. Sau mai bine zis, despre care cred că ar fi fost mai bună într-un sistem comunist mai bun. Fără a fi nostalgici după epoca la a cărei prăbușire au contribuit, acești oameni simpli, care pe atunci erau tineri, adolescenți sau chiar copii, care au strigat Jos comunismul și au ars în stradă portretele lui Ceaușescu au o privire sceptică (pe deplin justificată) legată de corupția care ne-a dominat perioada de tranziție.
de Alexandra Coroi
foto: AFP
