de Raluca Stratulat
Muzica-mi vorbește. Nu prin cuvinte, sentimente sau imagini, ci prin simțuri. Îmi intră-n vene și-mi înlocuiește oxigenul din circulație cu sunet pur, care rezonează și-și găsește ecou în minte și în inimă. Când privesc partitura, semnele prind viață și se desprind rând pe rând, iar decodificarea se face deja la nivel de interiorizare și flux subconștient. Cifrele se transformă în sunete, iar literele ce alcătuiesc cuvintele, devin paletă de culori. O singură privire dezgolește totul, una singură, dar adâncă. Apoi te dai ei, te lași cuprins și modelat de sublimul ei și dintr-o dată te trezești respirând în afara timpului.
N-a fost așa de la început. La început au fost doar sunete scârțâite cu greu pe o vioară mult prea mică, ce nu părea nici măcar adevărată. Și poziții chinuite și nefirești. Mult mai târziu au apărut imaginile şi, odată cu ele, povestea. Povestea muzicii generează imaginile, iar acestea odată apărute, vor constitui o permanenţă atât în ce priveşte producerea muzicii în sine, prin instrumentul său, cât și ascultatul ei. Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Pentru că sunt adevărate, cu atât mai mult cu cât sunt de fapt un soi de metafore. Metafora e unul dintre cele mai frumoase lucruri inventate vreodată. Iar cel care stăpânește înţelesul tainic al cuvintelor ce o alcătuiesc, e marele maestru al înțelegerii fără cuvinte.
Totul e o poveste când e vorba de muzică. Nu tehnică, note, schimburi de poziții, sau alte componente mecanico-artificiale de neînțeles. Doar povești. Și imagini. Și dor. Pentru că muzica e dor. E dorul acela care te mistuie constant, ca o sete de nepotolit și pe care nu-l poți domoli decât cântând. Și câteodată nici așa. Că dacă ar fi să-l stingi de tot, ar însemna să nu te mai oprești din cântat niciodată. Și asta n-ar fi rău de fapt, doar că nu o poți face decât după – după viață. Să intri în starea ta, cea din care ai fost născut, în transa fără timp și spațiu, acolo unde respiri doar muzică. Marea dragoste sau adevărata ta natură.
Am început să înțeleg cu adevărat ce-i cu muzica, abia la ceva vreme după ce am terminat facultatea. Până atunci toți încercau să te facă să crezi că e ceva complicat și de neatins, așa cam ca o legendă. O legendă e perfecţiunea spre care tinzi și nu oricine poate deveni una. Când am încetat să văd lucrurile în felul acesta, am reușit să văd cu adevărat muzica. Să faci muzică e cel mai natural lucru din lume, la fel de firesc precum respiratul şi la fel de organic precum oftatul. Restul e muncă, muncă și iar muncă, cum ziceau ceilalți, dar muzica în sine, nu e altceva decât dragoste și pasiune pură. Iar ca s-o poți cânta, nu trebuie să faci altceva decât s-o simți.
Muzica e singura stare în care poți fi cu totul. Când o cânți, atunci ești tu nealterat, iese sinele, dezbrăcat de realitate. Cam asta simte un interpret atunci când cântă, când atunci e el cu adevărat. Un adevărat pasionat al muzicii se dedă cu totul muzicii sale, fie că este vorba de compus, cântat sau ascultat muzică. Pentru a putea fi înțeleasă și a putea beneficia la maxim de ea, muzica trebuie trăită, iar în felul acesta, poți trăi și ce nu ai trăit încă. Fără s-o trăiești, muzica nu înseamnă mare lucru. Înseamnă mult prea puțin. Un artist adevărat arde pentru fiecare sunet care iese din el. Muzica îl face să înțeleagă și să accepte că așa este el construit și asta îi dă curaj să fie cine este sau să devină cine este. Fără să-ți dai seama, muzica îți dă cel mai frumos lucru: libertatea. Care este în tine, doar că n-o conștientizezi tot timpul. Și dragostea de muzică. Iubirea aceea care-i doar a ta.
Şi totuşi, începutul nu există. Nici în viață, nici în muzică. Așa cum visarea e de fapt continuă. Când e vorba de muzică, nu poți face altceva decât să te lași. Să te lași purtat. Te duce ea. Încerc să-mi găsesc cuvintele pentru a reuși să exprim exact ce simt când cânt. Îmi pare dificil, pentru că atunci când cânt nu folosesc cuvinte. Aș putea spune că muzica e poezie pură. Dar pentru mine nu e chiar așa, ci mai degrabă invers. Muzica e vis, muzica e libertate, plutire, nesfârșire. Delimitările unui început sau final par inutile și inexistente atâta vreme cât ești în ea, pentru că de fapt nu sunt reale.
Zilele trecute încercam să găsesc un scop al muzicii. N-am reușit. E ca și cum ai încerca să găsești o justificare pentru respiratul liber sau oftatul de prea plin. Sau pentru amețeala care te cuprinde când dansezi rotindu-te în mijlocul unui câmp de albastru ale cărui unduiri creează spațiu. Sau când asculți ploaia și, deși nu ești în mijlocul ei, simți răcoarea stropilor pe propria piele, iar răcoarea lor te face să te înfiori. Apoi apar imaginile. Întotdeauna din întunericul cald. Dar imagini e mult spus, pentru că de fapt culorile nu există acolo. Chiar și atunci când le vezi, sau când lumina, intensitatea și mișcarea lor te orbește, tot ai nevoie de întuneric.
Se spune că un interpret cântă pentru cineva, sau pentru alții. Asta ar fi adevărat doar la o primă vedere, în care observăm doar unul dintre aspecte. Un interpret cântă pentru el. Și dacă e să analizăm, inițial nici pentru el nu o face. Premiza de la care plecăm e că un interpret cântă. Apoi apare ce cântă, de ce, pentru cine și tot așa. Nu ai cum să cânți pentru alții, dacă nu o faci mai întâi pentru tine. Așa cum nu ai cum iubi până nu te iubești pe tine. Când faci muzică, ești tu cu tine, fie că e vorba de studiu cu ușile închise, sau de un concert cu public. Pentru un interpret, a cânta reprezintă o nevoie primară, de acolo pleacă însăși existența sa. Chiar dacă nu va avea programat un concert, el tot va cânta. Muzica e ca aerul, odată intrat în ea trebuie s-o respiri, căci fără ea vei simți că te sufoci. Atunci când cânți respiri muzică, o tragi în tine cu toate puterile, iar când o dai afară, o faci doar pentru a face mai încăpător sufletul. Nu poți renunța la asta, nu pentru că ar fi un drog, ci pentru că asta e starea ta naturală. Iar când ești acolo, nu mai contează nimic altceva. Doar respirația, căldura și răcoarea ei, care te înconjoară tiptil și până să-ți dai seama ești cuprins de dansul culorilor. Pe care le simți prin toți porii și te cufunzi în întunericul mătăsos și dulce prin miros. Apoi imaginile. Pe care nu le poți controla cu totul, pentru că muzica e cea care le dă glas. Nici nu e bine să le controlezi de fapt, pentru că nu tu ești regizorul. Și nici măcar personaj principal nu ești tot timpul. Așa că te lași purtat, pentru că, până să-ți dai seama, nu mai ești decât o altă culoare din compoziția ei, a muzicii. Structurile și formele se înalță deodată, ca și cum ar fi fost dintotdeauna acolo, doar că acum le vezi pentru că ai privit spre ele. Nu mai poți rezista invitației la dans, așa că iei mâna, care odată apucată, nu-ți mai dă drumul, ci te rotește în cercuri deschise de diferite mărimi ce, treptat, se deschid în alte forme printre culori, din care, într-un final, rămâne doar mișcarea. Minunata adiere a sunetelor, ce-ți provoacă fiecare câte o mică pată de culoare, ce împreună și în timp, generează forma simțirii. Fie că e nostalgie, visare, bucurie, tristețe, exaltare sau foc, toate sunt ale tale.
Așa simt eu muzica. Starea naturală prin care emoțiile prind formă și glas. Și când cânt și când o ascult. Nu poți avea putere asupra muzicii, nu o poți controla, forța sau modela cu totul. Până să realizezi, ești deja atins de ea și te transformi în pată de culoare. Ajungi să fii definit în toate felurile și chipurile tale. Care sunt atât de multe și mereu altele, încât te copleșesc. Atunci începe împlinirea ta, pentru că atunci începi să înțelegi că tu ești de fapt mereu altul și întotdeauna același. Când ești în muzică, începi să exiști cu totul. Fie că e vorba de focul pe care trebuie să-l scoți din tine pentru că deja te pârjolește de mult prea mult timp, sau de curgerea lină a ceva ce demult te sufocă. Trebuie s-o lași să iasă, pentru că drumul său se continuă în afara ta, întotdeauna. Fie c-o cânți sau o asculți, muzica e a ta, face parte din tine și contribuie de definirea ta continuă. Asemănătoare meandrelor privirii vii, ea nu poate fi conștientizată tot timpul. Dar știi că e a ta, pentru că o simți cu toată ființa. Iar asta e ceva ce nu poate fi negat, pentru că atunci când se întâmplă, înțelegi totul altfel.
Încerc să găsesc o încheiere cu rol de concluzie, dar mi se pare că din nou vreau prea mult. Am vrut să cuprind în cuvinte ce simt când fac muzică. Nu mi se pare că aș fi reușit nici pe departe, pentru că de câte ori mă cufund în starea ei, văd altfel și altele, iar pentru a putea povesti ce văd, trebuie să ies din ea și să intru în lumea cuvintelor. Lumea limitelor și a cuprinzătorului, care deși e făcută din aceeași substanţă, a artei şi a sinelui, e altfel. Muzica e dincolo de asta, dincolo de noi, în adâncul ființei existenței, acoperită doar de un văl transparent și inexistent. Iar pentru a o putea vedea și simți, nu trebuie decât să te apropii și să-l dai la o parte cu grijă, mereu și de fiecare dată altfel la fel.
Foto: Cornel Brad, Mihai Cucu și Iulia Manda
