„Ai auzit că o să vină Viorica Cortez la Sibiu, nu? Cu siguranță o să fie plină sala Thalia, să prindem și noi bilete, nu trebuie s-o ratăm. E cea mai longevivă mezzosoprană, împlineşte în curând 80 de ani și încă are o voce incredibilă”. Am dat aprobator din cap și m-am grăbit să schimb subiectul.
Peste o jumătate de oră citeam tot ce găseam pe internet despre „franțuzoaica de la Iași” sau „Carmen a secolului XX”, despre faimoasa româncă ce a cucerit toate scenele lumii. Despre Viorica Cortez care avea să cânte la Sibiu, în cadrul celei de-a XV-a ediții a Sibiu Opera Festival. Mă întrebam, cum oare au reușit organizatorii să o aducă? Cât de greu o fi fost? Oare publicul sibian știe cât e de renumită, ce carieră a avut, ce parteneri de scenă, ce regizori și ce viață muzicală a trăit!? E primul recital la care m-am dus cu admirație și cu o părere de rău că nu m-am bucurat mai devreme de prospețimea și forța muzicii ei.
Dincolo de scena de la Sibiu, mi-o imaginam în rolul Dalilei, Carmen, Principesa de Bouillon, Dulcineea sau prințesa Eboli, cum o fi fost la Covent Garden, Liège, Chicago sau Viena. Câte amintiri să aibă oare? Câte de povestit și câte pentru suflet? Oamenii din sala Thalia o aplaudau după fiecare cuvânt. Ce sinceră a fost cu publicul și cu câtă ușurință s-a apropiat de noi. Simțeam că o cunoaștem dintotdeauna, că e a noastră , că-i știm și momentele de fericire, dar și pe cele de suferință.
După recital am stat mai bine de o oră în foaier și am ascultat mărturisirile spectatorilor. M-am așezat în spatele mesei unde se dădeau autografe și notam într-un carnețel. Un bărbat se uita suspect la mine, îi adusese apă doamnei Cortez și avea grijă să se păstreze rândul. Multe doamne, mulți domni care vin de obicei la Filarmonică, așteptau cu cartea în mână pentru autograf. Își spuneau numele ca la școală, apoi urmau felicitările sincere de admirație. Un domn a venit cu două compoziții proprii pe care i le-a dat mezzosopranei. Fuseseră colegi în tinerețe, l-a recunoscut imediat. A întrebat-o de familie, de surori, de viața ei de acum. Frumoasă revedere, aici, la Sibiu. Ascultam și îmi notam în carnețel (pe care însă, l-am rătăcit, acum când scriu materialul). Lângă mine aveam cartea „Cortez” scrisă de Marius Constantinescu, prezent și el la recital și la sesiunea de autografe. O noapte întreagă apoi, am visat cum se va derula interviul meu cu marea doamnă.
La 7 dimineața, deja terminasem cartea lui Marius despre cariera internațională a Vioricăi Cortez, despre orașele unde a locuit, despre primele spectacole de la Scala, despre casa ei din Paris, despre rolurile care i-au plăcut, despre fotografii, despre dirijorii cu care a lucrat, despre tot. Ce aș putea eu s-o mai întreb, îmi zic. Peste o oră trebuia să ajung la hotel, unde era programat interviul. M-am întâlnit cu Daniela cu 10 minute înainte, ea lucrase la Operele din Iași şi Bucureşti și o cunoștea pe Viorica Cortez de mulţi ani. A început să mă pună în temă cu viața doamnei Cortez, apoi ni s-a alăturat și Marius Constantinescu, autorul cărții despre care vorbeam. Îi mărturiseam cum am rămas fără întrebari, după ce i-am citit cartea și am găsit acolo multe răspunsuri. Care să fie prima întrebare pe care să i-o adresez doamnei Cortez? Ar trebui să fie una inspirată, sau una de încălzire, să ne obișnuim una cu cealaltă. Astea sunt grijile când vrei să iasă totul bine și să reușești să aduci ceva nou cu materialul tău. Ceva ce nu s-a mai scris. Cât de firesc a fost totul, acum pot să spun. Aproape o oră am povestit cu marea mezzosoprană Viorica Cortez despre omul Viorica Cortez. Am povestit despre familie, despre surori, despre suferință, despre Cătălina, despre viață și moarte.
„Amintirile cele mai frumoase din viața mea sunt de la Iași, din casa părintească. Acolo unde mama și tata au știut să ne facă să credem că eram fericiți. Și eram. Eram fericiți cu nimic. După ce i-au luat tatei și pământul și pensia, a rămas doar casa, o adevărată oază în dealul ăla. Părinții noștri ne-au crescut cu muzică și muncă. Mama a fost ca o sfântă, a muncit foarte mult. Ne-a făcut să nu simțim că ne lipsește ceva.”
Din casa de pe Dealul Cetățuii, Viorica Cortez a ajuns artista lumii, celebra mezzosoprană, „diva absolută” sau „Carmen a secolului XX”. A întors lumea pe dos de atâtea ori, a cântat pe marile scene, a fost adulată și iubită de public, însă când vine vorba de orașul de suflet, tot Iașul i-a rămas cel mai drag. N-ar face alte diferențe între orașele pe care le-a străbătut pentru că s-a simțit bine peste tot unde a întâlnit oameni care iubesc muzica. Pe lângă Iași, o legătură specială are și cu orașul Cluj, pentru că, acum 50 de ani, pe scena de la Cluj a debutat în operă. „Cu 51 de ani în urmă, am câștigat marele premiul de la Toulouse, la fel şi Ludovic Spiess. A fost pentru prima dată când câștigătorii au obținut și un contract, pe lângă premiul concursului. Nouă ne-a fost înmânat un contract pentru un an de zile pentru „Samson şi Dalila”. Era pentru prima dată când se proceda aşa. Cum în țară atunci era foarte greu să debutezi, clujenii au fost singurii care ne-au pus la dispoziție opera, deci debutul meu în operă a fost la Cluj și nu o să uit niciodată acest lucru.” Așa a început cariera de succes a Vioricăi, după care a urmat rolul Carmen, din opera lui Bizet, întâlniri cu mari dirijori, regizori și muzicieni. De 47 de ani locuiește în Paris și vine în România cât de des poate. Îmi spune că a mai cântat o dată la Sibiu, nu-și mai aduce aminte anul, dar oașul îi e drag, pentru că mulți ani la rând trecea pe aici ca să ajungă în Tălmaciu, de unde era ultimul soț. Veneau mereu să aprindă o lumânare în cimitir și de fiecare dată îl găseau gol. Toți sașii plecaseră în Germania, rar mai vedeai luminițe la morminte, aprinse de cei veniți din alțe țări. Discuția noastră se oprește brusc. Sună telefonul. Îmi spune că trebuie să răspundă neapărat. E sora ei și vrea să știe la ce oră pleacă la drum. „Așa ne-am obișnuit noi. Când plecăm la drum, ne sunăm între noi, iar când ajungem unde trebuie, facem la fel. Ca sa fie liniștiți că am ajuns cu bine. Ne rugăm unii pentru alții, așa ne-a crescut mama.” Începem apoi un dialog despre moarte, despre spiritualitate, despre Cătălina.
Cum e să simțiți bucurie și tristețe în același timp?
Viorica Cortez: Să știi că se poate așa ceva. Aşa cum sunt eu acum, cânt, vorbesc cu publicul, mă bucur. Puteți crede că sunt cea mai fericită din lume. Dar Cătălina mea a plecat nu demult și mi-a lăsat un gol imens. Muzica m-a salvat din toate. Așa au murit și mama, si tata, și soțul. Toate au venit una după alta, iar muzica mi-a întins o mână. Eu le-am luat pe amândouă. Cătălina, înainte de a pleca, a acceptat boala și mi-a spus: „ Mamă, jură-mi că ai să continui să dai lecții, să cânți și să încânți oamenii, pentru că numai așa o să fiu eu acolo liniştită.” Asta e terapia mea. Cu fiecare durere te spiritualizezi și mergi pe o altă treaptă. Însă Cătălina e lângă mine tot timpul. Mai și vorbesc cu ea, am fotografii, acum toată perioada asta ea m-a ajutat, că n-aș fi fost în stare. De câte ori am un recital, unul din cântece i-l dedic fiicei mele, „Noapte bună, Cătălina”, însă când trebuie să spun ultimul cuvânt, mă înec și nu mai pot continua. Așa cum a fost și aseară. Și îl întreb pe Dumnezeu, oare când voi putea să duc cântecul până la capăt?”
Cum vă împăcați cu bătrânețea?
Viorica Cortez: Nu o trăiesc cu frică. Nu-mi pun întrebari și nu mi-am pus niciodată. Viața curge, așa a fost mereu. Ce-i viața? Sau ce-i moartea? Aveam o prietena de vreo 38 de ani care se temea că o să vină bătrânețea și o să moară. Oricum vine, chiar dacă ne gândim sau nu ne gândim la ea. Dar cum ii spuneam surorii mele, noi suntem pregătite. Am citit mult și ne-am pregătit din punct de vedere spiritual. Și Cătălina ne-a dat o lecție de viață și de moarte extraordinară, când a hotărât care să fie biserica pentru slujbă și preotul. Se derula totul ca și când povestea despre înmormântarea altei persoane, nu a ei. Și-mi spunea să nu mai plâng. Dar nu pot.
Trăiţi vreo zi fără muzică?
Viorica Cortez: Nu. Tot timpul sunt ocupată. Am și momente de pauză, și atunci deschid partiturile, mă așez la pian și citesc. În momentul acela eu mă relaxez, mă odihnesc muncind. Adevărul e că în ultima vreme nici nu las spiritul să umble aiurea fara să-l controlez, pentru că e foarte greu, îl hrănesc tot timpul. Aceasta este terapia mea, să fiu ocupată tot timpul. Însă, când vine noaptea e cel mai greu, pentru că dau frâu liber gândirii.
Singurătatea cum e?
Viorica Cortez: Eu o iubesc, dar o iubesc pe cea pe care mi-o creez eu. Nu pentru că mă simt singură pe lume, ci pentru că am nevoie de liniște, am nevoie să fiu cu mine și cu gândurile mele. Eu nu știu ce înseamnă plictiseala. Nu-mi ajunge timpul pentru câte am încă de făcut și câte mai visez să fac.
Cum vedeți cariera dumneavoastră, acum?
Viorica Cortez: Nu mă uit înapoi. Cariera mea continuă încă. S-a întâmplat, ca un fenomen al naturii, să am o tehnică extraordinară, aceasta este baza, în afară de pregătire. Tehnica vocală. E păcat să nu cânt dacă Dumnezeu m-a înzestrat cu acest har. Și o să continui atâta vreme cât simt încredere în vocea mea. Când o să simt că nu mai pot să duc, nu mai cânt. Colegi de-ai mei nu mai cântă de mai bine de 30 de ani, sunt alții care se încăpățânează și merg mai departe chiar dacă nu-i mai ajută vocea. E nevoie ca noi, artiștii, să avem un self-control. Cât încă mă ajută vocea, o să le mai cânt oamenilor. Vreau să le împărtășesc tinerilor tot ce știu, de aceea țin și masterclass-urile.
Și studenților ce le spuneți?
Viorica Cortez: Să meargă la toate competițiile cu gîndul să le câștige, dar să și accepte faptul că pot fi muzicieni și mai buni decât ei. Am avut norocul să am cei mai mari dirijori, să lucrez cu cei mai mari cântăreți, cu cei mai mari regizori pentru că a fost acea perioadă de aur, după Callas. De aceea sunt fericită când am ocazia să țin masterclass-uri, să le dau elevilor tot ce pot eu, ce am primit la rândul meu cu dragoste și cu înțelepciune, pentru că sunt și colegi care sunt egoiști, care pleacă cu ce au. Toate persoanele care au avut contact cu mine, după un timp am aflat că au ajuns bine. Asta e răsplata pentru mine, ca ei să reușească. Și eu învăţ tot timpul de la tineri, să știti. Sunt o veşnică studentă. Am avut un repertoriu enorm de-a lungul timpului, iar când vin copiii la mine și îmi dau repertoriul, le spun că nu am nevoie. Îl știu pe tot, atât pe cel de barbați cât şi pe cel de femei. Le am în minte pe toate. A fost un dar de la Dumnezeu, cred. Așa cum și pentru transmiterea informațiilor către tineri, trebuie să ai un har. Pentru mine este o pasiune, aș lucra ore în șir fără să-mi dau seama, atât e de plăcut. Și nu sunt mulțumită dacă cumva rămâne ceva nefăcut.
V-ați gândit vreodată că publicul nu o să vă placă?
Viorica Cortez: Niciodată. Eu am învățat chiar de la început că nu poţi să placi tuturor, nu poți să ai tot și nu poți să faci tot, poţi doar să te apropii foarte mult de ideal. Niciodată nu mi-am pus astfel de probleme. Însă întotdeauna am fost perfecționistă, îmi plac lucrurile făcute bine. Așa am fost educată de părinții mei. Atât eu cât și surorile mele am facut muzică în familie de când ne-am născut. Erau ani grei, la noi însă, la casa părintească era o oază de lumină, de muzică și poezie. Acolo veneau scriitori și muzicieni din toată țara. De acolo izvora ca un râu inspirația.
Ce mai înseamnă azi casa părintească?
Viorica Cortez: Același lucru ca și înainte, poate mai mult. Pentru că tata a spus așa înainte de a a închide ochii: „Singurul lucru pe care îl mai am pentru voi, este să vă iubiți și să vă întâlniți o dată pe an”. Și de atunci, în jurul Paștilor, eu vin de la Paris, Mioara de la Montréal și ne întâlnim cu Ștefania care a rămas acasă. Ne reunim de fiecare dată la casa părintească.
A fost grea depărtarea de România în toți anii în care nu v-a fost dat voie să veniți?
Viorica Cortez: Întotdeauna. Era o vreme, imediat după revoluție, când lumea spunea că românii din străinătate au trăit cu caviar și șampanie. Dacă ar fi știut ei ce greu au dus-o românii care au plecat în alte țări… Profesori universitari, doctori, erau obligați să facă gărzi de noapte, să-și dea examenele din nou, să lucreze în tot felul de locuri ca să se poată descurca. Însă foarte mulți au reușit, până la urmă. Spiritul românesc este extraordinar. De ce românul nu s-a prăpădit în toți anii aștia? Pentru că, în afară de deșteptăciune, are acest har de la Dumnezeu, care este gluma. Și asta l-a ținut să reziste și în momentele cele mai grele. Și spiritual asta îl ajută și acum să meargă mai departe.
Muzica și spiritul de învingătoare au ajutat-o pe Viorica Cortez să-și urmeze drumul vieții. După revoluție a cântat mult și în România, pentru tineri, pentru generația care nu auzise de ea. Nu e doar artista României, nu e doar cetățean de onoare al orașelor Iași și Cluj, ci e artista lumii, e a tuturor. „Poți să cânți pe cele mai mari scene din lume, însă când vii acasă e cel mai greu să cânți, pentru că acasă te iubesc toți și te așteaptă să vadă dacă mai ești în stare și dacă mai poți să le aduci dragoste. Eu vă aduc dragoste cât pot în seara asta”, le-a spus Viorica Cortez, sibienilor, într-o seară târzie de septembrie.
foto: Ștefan Dragomir
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 1)
