Mă întreb de ani buni care este, în fapt, motivul crizei majore din țara care mă locuiește de atâția ani. Și a trebuit o vară cumplită, precum aceasta, în care copile au murit/dispărut pentru a înțelege ceea ce intuiam. Cea mai gravă dramă a României a devenit lipsa vocației.

Oamenii au fost îndemnați, de ani buni, să descopere cariere, să practice meserii ori să asume funcții, să construiască vise și vedenii. Ne-am crescut tinerimea pentru emigrare, chibițând centre universitare care au multiplicat diplome fără acoperirea în aurul vocației. Am transformat catedrele universitare în teribile flașnete ale mediocrizării actului cultural al învățării. Ne-am educat ca să mimăm cultura specifică fiecărei profesii, deprofesionalizând în fapt vocațiile. Am crescut, val după val, poporul studențesc migrator, înverșunat împotriva creșterii în propria țară dar care, cumulând cele trăite și învățate aici, a dezvoltat o corectă pliere pe tot ce înseamnă dincolo. Am scos din uz noțiunile legate de algoritmul vocației: charismă, maximalism educațional, exigențe, cordialitate culturală. Și am concrescut truismele unui demers academic injust, în care România investește și tot ea e înjurată. Am creat un învățământ descrescut în incongruențe vocaționale.

Nu mai știm, de multișor, care sunt vocațiile care emerg în profesiuni și în ce mod profesiunile pot fi contorizate în plan social. Sigur, ca să nu uit de ce scriu, dacă mă axez pe o analiză consumistă în care o profesie valorează doar cât produce la PIB sunt extrem de multe care trebuie excluse. Preoția mereu e în pericol să fie exclusă. Aud mereu o serie de acuze asupra profesionalizării prin cultura teologică, atacuri la cunoașterea lumii prin „ochiul metafizic” fără de care, reamintesc, cunoașterea nu este integrală. Știu, din istoria vieții unui eminent părinte ce a redat strălucire Filocaliei, Părintele Sofronie de la Essex, greutățile prin care trecea, împreună cu grupul de ucenici ce-l formase în Franța în încercarea de a obține viza pentru Imperiul Britanic. Serviciul guvernamental întreba, mereu și pe fiecare, care anume este aportul la economia britanică, la plus produsul social. Și așteptau neliniștiți un răspuns de valoare managerială. Până când unul dintre membri, unii spun chiar că ar fi fost membru al Casei Regale i-a întrebat pe funcționarii guvernamentali dacă, anchetând pe Hristos și Apostoli, ar aplica același registru care este singurul Apostol ce ar fi adus financiar plusul ce-l cereau ei. Și răspunsul era trist: Iuda. Părintele Sofronie ceruse, în virtutea vocației sale, un punct, un singur punct pe teritoriul britanic, pe care să i se îngăduie să slujească Liturghia. Azi, când Essexul a devenit paradigmă paideică pentru întregul creștinism prin mărturia Mănăstirii de acolo, Marea Britanie nu poate spune că a primat vocația Părintelui în detrimentul priorității economice impuse de funcționarii Majestății Sale.

Poate e momentul să restabilim criteriile vocaționale ale meseriilor către care ne îndemnăm generațiile tinere să aspire. Un soi de terapie de șoc la vremea șocantă a trădărilor de sens. Am acceptat prea mult ca note la materii să ofere forța înfruntării unor profesii cu risc sporit de nemurire. Nu. Nu reușim să învățăm suficient de solemn tinerii cu echilibrul sufletesc ori rigoarea profesiilor care au nevoie de jertfă mai mult decât de comoditate. Nici nu avem cursuri în care să-i obișnuim cu miasmele morții care cuprind viețile unor oameni încă din timpul vieții. Nu. Nu avem cursuri care să-i facă medici jertfelnici și nici preoți destoinici. Nici nu avem cum nota în registrele culturii profesionale rugul de har ce aprinde inima unor învățătoare ori profesori. Nici măcar atunci când îi titularizăm nu putem să știm dacă sunt acolo din vocație ori din nevoia unei pâini. Avem mii de absolvenți în ramuri ale culturii universitare neasumate vocațional. Știm asta și nu facem, în fapt, nimic. Pentru că ne sunt încă mai dragi normele academice decât cultivarea reală a unor vocații tămăduitoare de mediocritatea vremii de acum. Continuăm investiții în himere ridicate la rang de științe ori claustrate în nișe de căutare care nu duc nicăieri. Nici măcar nu pot spori prestigiul științei din care pretind că folosesc cele mai luminate minți.

Ne plângem de lipsa zidurilor când nouă încep să ni se străvezească cu totul prezența sufletelor, a vocației lucrătoare. Cultivăm individualisme ieftine, premieri în cercuri pătrate și autodeterminate valoric în vreme ce umilim vocația ca forță regenerativă a socialului. Chiar credem mai mult în sponsori decât în oamenii cinstiți care să gestioneze fără greș banii strânși din colaborări. Iubim, altfel spus, termopanele mai mult decât aerul curat. Decât ferestrele prin care altădată măsuram în Cruce lumea. Cred, personal, că avem distrus în noi GPS-ul valorilor reale legate de vocațiile generațiilor ce parcurg România.

Tragedia „Caracal” cuprinde toată viața Țării. Pe toate nivelurile societății și în toate instituțiile. Prea multa politizare a valorilor profesionale a transformat liderii politici în stăpâni de sclavi și a contorsionat slujirea (diakonia) în slugărnicie. Ieftină în exprimare. Scumpă în plătirea demențelor de vocație în care ne-au aruncat. Amestecul politicului în valorizarea vocației a constrâns societatea la crearea unui palier al „vocațiilor” fără vocație. Oameni care, orice ar fi, nu se pot exprima decât prin funcția de partid. Pendulele unui orologiu programat să ucidă orice valorificare a valorii reale. Inconștiența abuzului de putere împotriva vocațiilor aici a fracturat Țara. În servilismul ridicat la rang de comportament fidel. Devotamentul de partid ori de grupuscul tribal a ucis orice formă de asumare a vocației jertfitoare. Tumoral planul de investiție în valori a fost metastaziat de dronele politruce. Avide de funcții fără cultura funcției. Docile în semnături. Alunecoase moral. Gata la furt organizat când partidul ori tribul de interese o cere. Dacă mai stăm atârnați de cer prin ceva stăm prin câteva vocații, inalienabile sistemelor care promovează căpătuiala și sindrofia cu prostia în forma ei cea mai periculoasă: prostia de partid. Lipsa de școală, dorită cu ardoare de vreme ce se falsifică diplome de licență, se obțin doctorate false ori de distribuie titluri pompoase pe gogoși desprinse parcă din „gastronomia” toxică prinsă în căușul scrisului de Orwell. Pe lângă realitatea crudă de azi 1984 pare desene animat. Un singur mod mai avem de restartare a condițiilor supraviețuirii la vremea crizei de acum. Cultivarea vocației nu doar în rândul tinerilor ori copiilor. Așezarea în fundamentul surpat al demnității universitare a acelor roques d’etre care nu, nu sunt simple pietre filosofale, nici nu sunt pietrele tombale ale unei culturi eșuate ci pietrele vii ale vocației. Fiecare după darul său integrat în restaurarea darului celui mare al existenței vocaționale.

Nu. Vocația unui om nu poate fi calculată numai în bani ori venituri impozabile. Nu. Nu cred că moartea unui actor ori regizor e mai puțin importantă decât moartea unui mare lider imobiliar. În Hristos nimeni nu moare ca anonim iar ieșirea din anonimat dinaintea lui Dumnezeu este dată de modul în care a răspuns unei chemări. Dese ori imperceptibilă auzului cotidian, zbuciumatului nostru cotidian. Pentru a împlini această restaurare avem de investit, enorm și imediat, în creșterea încrederii copiilor și tinerilor în chemările lor reale. În munca izbăvitoare de ifose și în evitarea copierii, fără argument, a unor sisteme așezate bine pe hârtie, dar rănite de suficient de multe ratări ca să nu fie perfecte. Vocația noastră ca oameni, oricât pare că nu este așa, este legată de sfințenie nu de genialitate. Ceea ce face diferența în planul cunoașterii, între oameni, nu e cantitatea de informație înghițită și nici soliditatea bugetului cheltuit pentru a fi în poziție cheie. Ci insistența smerită pe împlinirea vocației. Veți spune că e așa doar dacă vocația există. Iar eu vă voi spune că nu există om născut fără o vocație de împlinit în scurtul drum dinspre naștere spre moarte. Și că dese ori, când este cultivată cu demnitate și curaj, vocația ne însoțește și după moarte. Și se desăvârșește în lucrarea sfințitoare a salvării vocației celuilalt, celui care vine după tine, în linia genezei istorice, pentru a împlini propria vocație. Altfel fandăm în gol, vorba Domnului Pleșu, ratând vocația care ne face nemuritori. În orice profesie am fi. În orice perimetru de viață am activa. Când vocația nu umple de lumină diploma de absolvire a unei școli suntem în pragul dramei de acum. Un vânt de pustiu de vocație bate prin venele secate ale Țării. E momentul reconstruirii podurilor vocaționale. Semne ar fi. Dar ele trebuie să rodească în minuni.

Pr.Constantin Necula

*articol apărut în Capital Cultural nr. 19