Muzeul Luvru a postat în 2021 toată colecţia de artă online. 482.000 de lucrări pot fi văzute gratuit pe o platformă care reuneşte pentru prima dată toate operele de artă ale muzeului. O hartă interactivă le permite vizitatorilor care intră pe site-ul collections.louvre.fr să exploreze comorile din Luvru, în funcţie de sala în care sînt expuse. „Uimitoarea moştenire culturală a Luvrului este acum la doar un click distanţă. Sînt sigur că acest conţinut digital va inspira în continuare oamenii să vină la Luvru pentru a descoperi colecţiile în persoană”, spune Jean-Luc Martinez, directorul Muzeului Luvru.
Platformele au fost lansate în urma impactului pandemiei, care a adus peste 21 de milioane de vizite virtuale în anul 2020. Cu un an înainte, Luvrul a fost cel mai vizitat muzeu din lume, cu peste 9,6 milioane de vizitatori. În 2020, cifra a scăzut pînă la 2,6 milioane de bilete vîndute. Măsuri similare au fost luate de majoritatea marilor muzee din Europa.
Într-adevăr, este o veste grozavă că te poţi uita la Mona Lisa sau la Victoria din Samothrace de la tine din fotoliu. E unul dintre exemplele care ne demonstrează că tehnologia are avantaje şi că poate fi utilizată în folosul nostru. Cel puţin pînă cînd ne vom putea întoarce total la vechile noastre obiceiuri şi la contactul nemijlocit cu arta. Căci nu e chiar totuna să fii în faţa unui ecran sau umăr la umăr cu ceilalţi oameni care stau la coadă şi vor să vadă cea mai celebră pînză din lume. Ori la baza scării din Luvru de unde se deschide perspectiva extraordinarei statui greceşti înaripate. E ca la teatru, la cinematograf sau în sala de concerte: fiorul şi emoţia sînt cu atît mai intense cu cît mai multe perechi de ochi şi de urechi se bucură în acelaşi timp împreună cu tine.
La începutul lunii octombrie, în Germania, la Bonn, s-a cîntat Simfonia nr. 10 de Beethoven. Sau ceva ce ne-am putea închipui că ar fi fost Simfonia a zecea. Din această lucrare nu exista decît un început de schiţă şi mai mulţi oameni din zona muzicii împreună cu informaticieni au încercat să o creeze cu ajutorul inteligenţei artificiale. Probabil că, din punct de vedere al alăturării sunetelor pe baza creaţiei pe care ne-a lăsat-o Beethoven, acest experiment este unul corect. Însă dacă e să privim lucrurile din punct de vedere estetic, rezultatul nu are cum să fie sută la sută satisfăcător. Nu avem de unde să ştim cu precizie cum s-ar fi manifestat geniul lui Beethoven scriind următoarea lui simfonie. Lipsind din ecuaţie tocmai elementul creator uman, cel mai imprevizibil dintre toate, ceea ce poate anticipa tehnologia este aproape sigur lipsit de emoţie. O fi algoritmul bun, dar e insuficient.
Algoritmul nu îi este de mare folos nici lui Theodore, care se îndrăgosteşte de o voce. În fapt, o inteligenţă artificială, capabilă de intuiţie şi predictibilitate. O cheamă Samantha şi pare a fi femeia perfectă pentru el. E atentă, amuzantă, afectuoasă şi tandră. O duce cu el peste tot, sub forma unei căşti în ureche, ies chiar împreună la un picnic alături de un alt cuplu. Samantha este antidotul ideal împotriva singurătăţii. Dar – şi aici e necesar un DAR scris cu majuscule – întrebarea este cîtă autenticitate poate îngloba o entitate virtuală? Poate suplini cineva sau ceva care nu există cu adevărat, căldura unei atingeri umane? Şi cîtă suferinţă te încearcă atunci cînd descoperi că ceea ce tu credeai a fi doar al tău este de fapt multiplicat de cîteva mii de ori, iar aşa-zisa „unicitate” a acestui cvasi-partener este o iluzie? Acum câţiva ani, cînd am văzut filmul Her (2013, r. Spike Jonze, cu un Joaquin Phoenix senzaţional în rolul lui Theodore) mi s-a părut cumplit de trist. M-a urmărit multă vreme imaginea mulţimilor de oameni din film care umblă toţi ca nişte zombie, vorbind cu ceva ce doar ei aud. Cam la fel sîntem şi noi atunci cînd stăm fiecare butonîndu-şi telefonul, în loc să vorbim cu oamenii reali din jur. În Her, singurătatea extremă a personajului, recent despărţit de soţie, este copleşitoare. E angajat al unei companii care întocmeşte scrisori redactate de mînă în numele unor expeditori prea ocupaţi ca să mai scrie ei înşişi mesaje pentru cei dragi. Povestea e plasată într-un viitor indefinit ce seamănă a science fiction, însă care probabil că nu e chiar aşa de îndepărtat sau utopic. Sîntem fiecare din ce în ce mai însinguraţi, comunicăm şi interacţionăm tot mai mult în felul acesta, impersonal, şi tot mai puţin faţă în faţă.
Mi-am amintit de Her zilele trecute, cînd am citit că Facebook angajează 10.000 de oameni pentru dezvoltarea unui proiect numit „metavers”. Wikipedia defineşte acest concept de metavers sau meta-univers, folosit deja în jocurile video, ca fiind un spaţiu cibernetic care este paralel cu realitatea fizică şi în care oamenii interacţionează sub formă de avataruri. În loc să folosim un computer sau un smartphone, în metavers vom putea folosi o cască pentru a intra într-o lume virtuală care conectează tot felul de medii digitale. Spre deosebire de realitatea virtuală din prezent, acest nou spaţiu virtual ar putea fi utilizat practic pentru orice, de la muncă, joacă, concerte sau excursii pînă la banala socializare. Dintotdeauna tehnologia a dus la progres şi poate că acesta este viitorul către care ne îndreptăm. Dar mi-ar plăcea foarte tare să cred că „minunata lume nouă”, nu cea imaginată de Aldous Huxley, ci aceea pe care o vom trăi noi, va fi una din care nu vor dispărea emoţia şi autenticitatea.
*Articol publicat în Capital Cultural nr. 29.
