Rătăcim adesea, în peregrinările noastre cotidiene, prin locuri cu nume şi trecut. Au străzile biografia lor? În ce măsură vorbeşte aceasta despre noi? Ce istorii poartă denumirile pe care le memorăm mecanic? Ca membri ai unei comunităţi, ar trebui să reflectăm mai mult asupra simbolisticii spaţiilor? Dar să contribuim la denumirea lor? Iată câteva dileme care au dat direcţia interviului cu Mihai S. Rusu, doctor în Sociologie şi cercetător preocupat de sociologia morţii, a doliului şi a memoriei, dar şi de politicile (re)denumirii străzilor, ca parte a transformărilor socio-culturale petrecute în România ultimelor decenii.
Într-un studiu recent, încerci să afli cum privesc locuitorii Sibiului redenumirea unor străzi, şcoli sau instituţii culturale. Îmi vine în minte numele Guşterland, votat de sibieni pentru noua zonă de agrement din dealurile Guşteriţei şi constat că practica administraţiilor locale de a consulta cetăţenii cu privire la denumirea unor locuri-simbol este de dată relativ recentă, la noi. De ce e important ca oamenii să fie implicaţi în astfel de decizii?
Aşa cum ştim, la votul online pentru atribuirea denumirii zonei de agrement şi ecoturism de pe dealurile Guşteriţei, au participat peste 3.000 de sibieni, cei mai mulţi optând pentru denumirea „Guşterland”. Această largă consultare publică organizată de primărie poate fi considerată un experiment de „democraţie toponimică”, dar şi ca un exerciţiu de implicare civică. Este important ca cetăţenii să fie consultaţi cu privire la aceste chestiuni, pentru că denumirile de locuri sunt bunuri publice cu caracter simbolic: ele aparţin comunităţii, iar membrii acesteia vor trăi în peisajul lingvistic şi spaţiul memorial creat şi prin aceste denumiri. În mod tradiţional, atribuirea şi schimbarea denumirilor de locuri a constituit prerogativa exclusivă a puterii centrale, iar mai apoi a autorităţii publice locale. În spiritul democraţiei participative, este important ca vocea cetăţenilor să fie auzită şi chiar să existe proceduri administrative precum consultări publice de tipul votului sau sondajului pentru ca cetăţenii să fie implicaţi în procesul de luare a deciziei. Pe de altă parte, nu trebuie să cădem nici în extrema populistă de tipul vox populi, vox dei. Provocarea este de a imagina modalităţi şi de a dezvolta proceduri care să implice publicul, păstrând în acelaşi timp controlul administrativ în vederea prevenirii unor excese populare.
Cel mai adesea, folosim numele străzilor strict pragmatic şi orientativ, fără să ne gândim la personalitatea sau la încărcătura simbolică şi mentalitară a denominaţiei respective. Ce poveşti ne spun, de fapt, plăcuţele stradale?
Cel puţin două mari poveşti se ascund în spatele plăcuţelor stradale: prima este cea a raţionalizării spaţiului urban începută în secolul al XVIII-lea şi continuată în cel de-al XIX-lea, prin care autorităţile au sistematizat denumirile străzilor, au atribuit numere clădirilor şi au cartografiat cadastral teritoriul. Toate aceste măsuri au făcut parte dintr-un proiect mai amplu de modernizare, care urmărea să dezvolte un sistem precis de localizare spaţială utilizat în scopuri administrative şi fiscale (cum ar fi o colectare mai eficientă a taxelor). Aceasta este partea tehnică, dar care după cum vedeţi a fost motivată de un proiect politic. Aşa se face că astăzi cu toţii avem o adresă trecută în buletin, ceea ce face ca numele străzii pe care locuim să fie o parte integrantă a identităţii noastre personale. În acelaşi timp, denumirile stradale relatează o altă poveste, explicit ideologică: numele afişate pe faţadele clădirilor sunt „locuri ale memoriei”, artefacte textuale în care este codificată memoria colectivă, valorile politice şi panteonul de eroi celebraţi în cadrul unei comunităţi. Nu este deloc întâmplător că străzi numite după Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul există practic în toate oraşele din România. Cele două personalităţi sunt vectori ai identităţii naţionale şi axele centrale ale memoriei istorice româneşti şi de aceea au devenit şi puncte de reper în configuraţiile stradale.
Am detectat în rezultatele studiului tău anumite idiosincrazii ale respondenţilor cu privire la numele de străzi care au legătură cu comunismul, de exemplu: D. Th. Neculuţă, Dr. Şt. Stâncă, N. D. Cocea. Este curios că atunci când vine vorba de cuvinte amprentate de aceeaşi ideologie (Solidarităţii, Egalităţii, Nicovalei etc.), oamenii nu mai par atât de deranjaţi. De ce?
Trebuie spus, mai întâi, că după schimbarea de regim din 1989, denumirile de străzi cu conotaţii explicit comuniste au fost schimbate (de exemplu: Str. V. I. Lenin a revenit la denumirea Str. Andrei Şaguna, Piaţa 6 Martie şi-a recăpătat vechiul nume – Piaţa Mică etc.). Au supravieţuit acestui proces de epurare toponimică două categorii de denumiri: cele trei străzi numite după personalităţi secundare asociate cu mişcarea muncitorească, dar şi cu Partidul Comunist Român în cazul publicistului Nicolae D. Cocea, respectiv o întreagă colecţie de străzi din cartierul Lazaret, care sunt numite după valori sociale şi politice asociate ideologiei comuniste (solidaritate, egalitate, muncă etc.). Într-adevăr, în cercetarea sociologică pe care am întreprins-o, rezultatele arată că sibienii ar agrea ideea redenumirii străzilor numite după cele trei personalităţi, dar mai puţin cele după valori sociale şi politice. Explicaţia ţine, cred, de trei factori, unul principial, altul cantitativ şi celălalt practic: în primul rând, valori precum solidaritatea, egalitatea şi munca, chiar dacă au fost revendicate ideologic de comunism, nu sunt intrinsec comuniste. Ele rămân valori transideologice care merită cultivate şi după prăbuşirea regimului comunist. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cele trei personalităţi. În al doilea rând, vorbim de o diferenţă numerică: trei străzi pe de o parte şi zeci de străzi pe de altă parte. În fine, nu trebuie neglijat nici aspectul practic, nici amploarea consecinţelor generate de redenumirile străzilor: problemele provocate locuitorilor prin redenumirea celor trei străzi ar fi semnificativ mai reduse decât dacă zecile de străzi cu conotaţii asociate ideologiei comuniste din cartierul Lazaret ar fi schimbate.
Poate că în denumirile străzilor noastre (doar ale noastre?) se reflectă cel mai clar mentalitatea patriarhală. Cercetarea ta arată că, în Sibiu, din totalul de 239 de străzi cu denumiri eponime (adică după nume de persoane), 235 sunt nume de bărbaţi şi doar patru după nume de femei. Cum se raportează sibienii interogaţi de tine la acestă realitate? Dar tu, ca sociolog?
Câteva date comparative ne pot ajuta să înţelegem mai bine această problemă, atât la nivel naţional cât şi pe plan local: în România, dacă ne raportăm la nomenclatorul stradal al tuturor oraşelor din ţară, ponderea femeilor în denumirile străzilor este de 4%. În Bucureşti, procentul este de 6%. În Sibiu, este de două ori mai puţin decât media naţională şi de trei ori mai mic decât la nivelul capitalei: sub 2%. Aceste cifre ne indică faptul că trăim în oraşe sexiste, care au fost modelate de o cultură patriarhală, bazată pe dominaţia masculină. Cei mai mulţi sibienii care au completat chestionarul (în jur de 40%) ar fi de acord (parţial şi total) cu redenumirea unor străzi care acum comemorează bărbaţi pentru a echilibra această disproporţie flagrantă. Personal, cred că este de datoria municipalităţii ca, împreună cu comunitatea locală, să găsească o formulă prin care să contracareze această invizibilitate simbolică a femeilor în spaţiul public. Din considerente practice, nu cred că soluţia parităţii statistice este fezabilă. Sunt pur şi simplu prea multe străzi numite după bărbaţi şi mult prea puţine numite după femei. Însă o stradă numită după Simone de Beauvoir, de exemplu, în centrul Sibiului ar da un semnal extrem de puternic referitor la faptul că femeile nu (mai) sunt „al doilea sex” în acest oraş.
Există cu siguranţă o strânsă legătură între toponimie şi etnie, ca să folosesc o rimă. Sibiul, ştim cu toţii, este oraş cu origini germane, cu jumătate din populaţie de origine germană înainte de 1910, aşadar un spaţiu multietnic şi multicultural, în toată istoria sa. Deşi, în studiul tău, locuitorii actualei urbi admit influenţa benefică a convieţuirii cu etnicii germani, totuşi, în răspunsuri, constatăm o reticenţă majoră în a accepta revenirea la numele germane ale străzilor sau măcar fixarea de plăcuţe bilingve. Cum se explică această contradicţie?
Răspunsurile pe care le-am obţinut indică, într-adevăr, o situaţie paradoxală, dacă nu de-a dreptul contradictorie: pe de o parte, marea majoritate a respondenţilor (în jur de 80%) sunt de acord că moştenirea simbolică şi materială a saşilor este definitorie pentru identitatea Sibiului. Pe de altă parte, atunci când vine vorba despre revenirea unora dintre străzile istorice ale oraşului la vechile denumiri săseşti, dar şi în ceea ce priveşte afişarea denumirilor actuale în plăcuţe bilingve (română şi germană), cei mai mulţi se împotrivesc acestor măsuri. Aceasta deşi indicatoarele de la intrările şi ieşirile din oraş sunt inscripţionate bilingv, Sibiu/Hermannstadt. Contradicţia este adâncită şi mai tare de faptul că în ultimele decenii, Sibiul şi-a construit un brand de oraş în care îşi promovează, în scopuri turistice, identitatea saxonă. Într-o formulare deliberat paradoxală, la fel cum este şi realitatea la care se referă, aş spune că avem de-a face cu o „recunoaştere fără recunoaştere”: recunoaştem faptul că oraşul a fost modelat de saşi şi poartă o amprentă inconfundabilă a germanităţii sale, fără să fim dispuşi să recunoaştem acest fapt prin revenirea la denumiri săseşti şi nici măcar prin afişarea străzilor în plăcuţe bilingve.
De-a lungul timpului, numele unora şi aceloraşi străzi, au fost schimbate şi de câteva ori în perioade succesive. Un exemplu: Meltz Gasse, devenită Iulia Haşdeu, apoi N. D. Cocea, un nume mult mai agreat de autorităţile comuniste. Sursa acestor schimbări pare să aibă legătură cu interesele şi capriciile autorităţilor din regimuri politice diferite. Mă înşel?
Deloc, intuiţia ta este cât se poate de corectă. Cu o singură nuanţă: nu le-aş numi capricii ale autorităţilor, pentru că aceste redenumiri au avut o miză socio-culturală importantă şi au fost învestite cu semnificaţii politice de către autorităţile care le-au hotărât. Tot acest tipar al redenumirii seriale a străzilor după fiecare schimbare de regim politic a fost inaugurată de Revoluţia Franceză din 1789, când vechiul sistem de denominaţie alcătuit din elemente creştine, aristocratice şi monarhice a fost înlocuit cu unul republican şi laic. După aceea, în decursul ultimelor două secole, redenumirea străzilor a devenit un „ritual al revoluţiei”, fiecare nou regim ştergând şi rescriind nomenclatoarele urbane cu propriile simboluri. Sibiul a făcut parte din multiple configuraţii statale, de la Imperiul Austro-Ungar la sfârşitul secolului al XIX-lea, la Regatul României în perioada interbelică, la regimul comunist şi până la cel postcomunist. Toate aceste regimuri au remodelat după chipul şi asemănarea lor toponimia oraşului, în vederea legitimării puterii prin aceste mijloace simbolice care sunt denumirile de străzi. În Sibiu, din totalul de 136 de străzi care alcătuiau reţeaua urbană a oraşului în 1875, doar 10 şi-au păstrat identitatea nominală în decursul timpului şi au fost cruţate de redenumiri. Este vorba despre străzile localizate în Oraşul de Jos (de exemplu: Str. Faurului, Str. Pielarilor, Str. Târgul Peştelui etc.).
Interesant mi se pare răspunsul la întrebarea legată de posibila numire a unei străzi Klaus Iohannis; fost primar al oraşului timp de 14 ani, actualmente preşedinte al ţării, adică un nume care ar avea cumva legitimitatea simbolică să stea pe o plăcuţă de stradă, în Sibiu. Totuşi, peste jumătate din respondenţi şi-au exprimat dezacordul total faţă de această posibilitate. Cum interpretezi „ca sociolog” un astfel de răspuns?
Şi în acest caz vorbim despre o posibilă contradicţie: sibienii l-au votat pe Klaus Iohannis în repetate rânduri, pentru funcţia de primar şi mai apoi de preşedinte ţării, în proporţii impresionante. Pe de altă parte, cei mai mulţi dintre sibienii care au completat chestionarul dezagreează ideea ca numele lui Klaus Iohannis să fie atribuit unei străzi din Sibiu. Trebuie spus, mai întâi, că există o tradiţie locală cu rădăcini în secolul al XIX-lea, ca oraşul să îşi onoreze notabilităţile publice şi liderii politici, în special pe foştii primari. În 1874, trei străzi nou înfiinţate au fost numite după foşti primari ai Sibiului: Hutterngasse (după Jakob Huttern, primar între 1766-1768), Waydagasse (după Johannes Wayda, primar între 1581-1585) şi Hecht Gasse (după Georg Hecht, primar în 1444). Această formă de comemorare a liderilor saşi ai oraşului a continuat şi în perioada interbelică, până când a fost oprită definitiv de către regimul comunist. Ceea ce cred că îi face pe oameni să fie inconfortabili faţă de ideea unei străzi dedicate lui Klaus Iohannis în Sibiu este faptul că persoana în cauză este încă în viaţă. În mod tradiţional, cutuma este ca străzile să fie numite doar după persoane decedate, ca formă de memorializare postumă. Cu toate acestea, legislaţia actuală aflată în vigoare nu interzice atribuirea unei denumiri după persoane aflate în viaţă. Există şi precedente în acest sens, cum este cazul Străzii Gabriela Szabó, în Bucureşti şi al străzii Leonard Doroftei, în Ploieşti.
Mihai S. Rusu este lector în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. A obţinut doctoratul în Sociologie în 2014 la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat două cărţi şi numeroase articole academice în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. În prezent pregăteşte spre publicare o carte despre politicile simbolice ale spaţiului public în Sibiu.
*Interviu publicat în Capital Cultural nr. 29.
