Draga mea,
Ți-am promis odată că-ți pun un concert în plic. M-am gândit îndelung cum acea textură emoțională a unei seri de joi la Thalia, familiară ție, poate fi împăturită într-un dreptunghi de hârtie îngust și subțire. Toate trăirile mele pot încăpea într-o sală cu muzică și toate notele muzicale aduc o liniște nuanțată. Dar cum să le duc către tine, încă proaspete, încă însuflețite?
Dacă aș fi putut, aș fi înghețat fiecare emoție din concertul de aseară. Imaginează-ți cum ar fi să deschizi plicul și pe lângă aceste rânduri, o simfonie animată de imagini, să te poarte exact pe urmele reflecțiilor mele. Am noroc cu un ochi de fotograf. Mi-a dat senzația că pot păstra în imagini aceleași emoții pe care le-aș fi cules pentru tine.
Aseară, albia liniștii noastre avea malurile între Mozart și Beethoven, în niște compoziții mai puțin cunoscute.
Am fost dirijați spre un mal sau altul de către maestrul Theo Wolters, care a deschis concertul cu o urvertură de W. A. Mozart. Cu mișcări energice, cu salturi repetate, acest dirijor talentat îmi dă de fiecare dată senzația că are muzică în vene. Are nevoie doar de câteva instrumente, câțiva artiști și o scenă ca să dea viață oricărei partituri.
Oare poți auzi și tu cornul lui Marcel Sobol? L-a adus la piept, ca pe un obiect de rară valoare.
Trilurile, acele sunete articulate rapid și în forță, puteau fi percepute ca o chemare spre introspecție. Marcel Sobol, prin Concertul nr. 4 pentru corn și orchestră, transmitea semnale clare pentru o vânătoare.
Fiecare își aleargă gândurile grele, le cerne prin notele de acalmie și le trage conștiincios în clipa prezentă. ”Marea Fugă” a fost săptămâna trecută, în seara aceasta, muzica cere prezență, apropiere, participare.
Așa-i că ți-am povestit despre puterea muzicii de a anula distanța dintre scenă, artiști și public? Uite granița invizibilă! Uite cum dispare cu o simfonie de Beethoven, Simfonia a VI-a – „Pastorala”, de data aceasta.
În clipele când publicul și orchestra împart aceleași trăiri, confund uneori artiștii cu oameni din sală. Deosebit de expresive sunt mai ales fețele copiilor. Pe undeva, niște ochi ageri ca ai unui mic Mozart. Sus, deasupra scenei, inocente și calde zâmbete. Aceste chipuri sunt parte din atmosferă, completând-o în mod armonios.
Seninătatea transmisă de compoziție se așterne pe unele fețe ale artiștilor. Această violonistă nu se mai află pe scenă. E acolo unde notele muzicii beethoveniene o duc – la țară, la un pârâu, acolo unde ia naștere acea profundă pace.
Dragă prietenă, așa a curs prin gândurile mele viața concertului de aseară. M-aș bucura să-mi spui cum ai găsit tu concertul și dacă am reușit să-ți dăruiesc amintirile mele încă înrourate.
Gânduri calde și armonioase,
Teia
