„Sunt necesare schimbări și cred că dramaturgia românească are nevoie de mai multe contexte în care să se dezvolteˮ

Interviu cu Elise Wilk

Crede în nevoia specific umană de a asculta și de a spune povești și își imaginează textul dramatic ca un proiect artitectural sau ca o partitură, în care fiecare personaj are propria voce.

Elise Wilk și-a câștigat un loc binemeritat în peisajul dramaturgiei europene contemporane prin numeroasele puneri în scenă ale textelor ei, în România dar și în străinătate ( Germania, Austria, Franța, Elveția, Italia, Grecia, Bulgaria, Ungaria, Cipru, Georgia, Rusia) și prin premiile obținute. S-a născut la Brașov și a absolvit Facultatea de Jurnalism (Universitatea Babeş-Bolyai Cluj). Din 2020 este doctor în teatru al Universității de Arte din Târgu Mureș, unde în prezent predă scrierea dramatică.

 În 2008, primul ei text dramatic, S-a întâmplat într-o joi, s-a aflat printre laureații DramAcum5. De atunci, piesele sale au fost traduse în 13 limbi și au câștigat premii atât în România cât și în afara țării, cel mai important fiind Premiul Aurora pentru dramaturgie est-europeană acordat în 2022 în Polonia pentru piesa Dispariții.

Anda Ionaș: Teatrul Național din Timișoara a deschis stagiunea din această toamnă cu un spectacol în premieră: Union Place, o coproducție Austria -Luxemburg-România. Textul care stă la baza spectacolului a fost scris de tine special pentru această întâlnire între teatre. Ți s-a cerut ca subiectul să se lege de ideea capitalei culturale, sau ai avut libertate de a alege?

Elise Wilk: Proiectul mi-a fost propus de către teatrul Schauspielhaus Salzburg din Austria. Ei apoi au căutat, prin rețeaua European Theatre Convention (ETC), parteneri în Europa pentru acest proiect. Pe lângă Luxemburg, și-au dorit neapărat o co-producție cu România și s-au decis asupra Teatrului Național din Timișoara.

Am știut încă de la început că va trebui să scriu un text în trei limbi (română, germană, engleză) a cărui acțiune să se petreacă în cele trei țări europene care fac parte din proiect. Titlul Union Place a fost inițial un titlu de lucru propus de Robert Pienz, directorul teatrului din Salzburg, care a pornit de la ideea că în aproape fiecare oraș mare european există o Piață a Unirii.

Așadar, „tema” pe care am primit-o a fost să scriu trei povești care să se petreacă în părți diferite ale Europei și să mă gândesc la ideea de unitate în diversitate. Interesant a fost că acum un an pe vremea aceasta, când încă textul nu era scris, știam deja distribuția, respectiv mi s-au arătat fotografiile actorilor care urmau să facă parte din proiect. Am scris textul gândindu-mă la roluri potrivite pentru ei și astfel încât în cele trei părți să nu joace actori din aceeași țară. M-am gândit că jucând alături de un coleg/o colegă din altă țară vor avea mult mai multe de învățat din acest proiect.

Dar aveai deja în minte povestea?

Elise Wilk: Nu. Distribuția a fost făcută dinainte pentru că era nevoie de actori disponibili să călătorească și să petreacă mult timp la repetiții și spectacole în afara țării. Așadar, am scris pentru acești actori. Doar că până la începerea repetițiilor, o parte din distribuție s-a schimbat pentru că anumiți actori n-au mai fost disponibili pentru proiect din motive de sănătate. Unii dintre ei nu se mai potriveau, ca vârstă, cu rolurile. Mai întâi am fost îngrijorată, dar apoi mi-am dat seama că tocmai în asta constă frumusețea unor proiecte de genul acesta: să te adaptezi la imprevizibil.

E foarte interesant că acest gen de constrângeri uneori te determină să fii mai creativ, pentru că nu e ușor, îmi imaginez, să ai deja o distribuție făcută și să gândești poveștile strict pentru acei actori. 

Elise Wilk: Mereu când am știut de dinainte distribuția mi-a fost ușor să scriu. Eu sunt convinsă că dacă distribuția de acum mi-ar fost dată acum un an, aș fi scris cu totul alt text.

Cum ai început să scrii și de ce ai ales teatrul? Având în vedere faptul că piesele tale au foarte mult lirism, personajele folosesc mult monologul pentru a împărtăși experiențe personale profunde, cred că ai fi putut la fel de bine să te îndrepți spre proză, spre narațiunea la persoana I.

Elise Wilk: Am început devreme, cam pe la opt ani, în special poezii și proză. Dacă mă întreba cineva ce vreau să fiu când voi fi mare, spuneam că scriitoare. Mai târziu, în liceu, fiindcă jucam într-o trupă de teatru, am descoperit dramaturgia. M-am îndrăgostit de piesele lui Dürrenmatt și Ionesco, pe care noi le puneam în scenă, și am scris și eu prima mea piesă de teatru- aveam 15 ani- evident inspirată mult din autorii amintiți mai sus.

Atunci am știut că în direcția asta vreau să merg. Mi-ar plăcea să scriu cândva un roman, dar sunt conștientă că îmi trebuie mai mult timp și răgaz pentru asta. E o ocupație mult mai solitară decât scrisul pentru teatru și cred că necesită mai multă izolare. Nu cred că un roman poate fi scris „pe bucățele”, azi o pagină, peste două săptămâni altă pagină. Sau cel puțin eu nu funcționez așa. Și când am de scris o piesă, încerc să scriu constant, aproape în fiecare zi. Dacă mă întrerup mereu, nu are cum să iasă ceva bun. Romanul va veni cândva, sper că în următorii 3-4 ani.

La teatru îmi place faptul că ai feed-back direct de la public. Eu mi-am dat seama că învăț foarte multe atunci când asist la spectacole după textele mele. Atunci, prin reacțiile publicului, îmi dau seama ce funcționează bine și ce nu. Când scrii proză nu prea ai cum să-ți vezi cititorii cum pun cartea de-o parte pentru că se plictisesc. Sau, dimpotrivă, cum stau o noapte întreagă citind pentru că li se pare atât de palpitant.

Majoritatea textelor tale vorbesc despre adolescență. De ce? Ai rezonat mai mult cu această vârstă?

Elise Wilk: Cred că textele despre adolescență reprezintă doar o treime din ce am scris până acum.  De fapt primele mele texte scrise în 2008-2010 (care, surprinzător, se mai joacă și acum) nu au fost despre adolescenți. După ce am scris Pisica verde, care absolut întâmplător a fost un text despre adolescenți (trebuia să scriu pentru niște actori foarte tineri), și am văzut ce impact are, mi-am dat seama câtă nevoie are publicul de spectacole despre tineri și am continuat, timp de câțiva ani, în această direcție, care m-a preocupat mult.

A fost o etapă care s-a încheiat acum 3 ani cu lucrarea mea de doctorat despre teatrul pentru publicul tânăr în România. În ceea ce privește dramaturgia, zonele mele de interes nu se mai află acolo de vreo 5 ani. Sper că am deschis un drum altor dramaturgi, mai tineri, să scrie despre adolescenți.  Eu deocamdată simt că nu mai am ce să spun în această zonă, acum interesele mele sunt altele și vreau să vorbesc despre alte lucruri.

Ai în minte un anumit tip de spectator atunci când scrii? Te gândești, de exemplu, în cazul textelor pentru adolescenți, în ce fel s-ar regăsi ei în poveste?

Elise Wilk: Eu niciodată nu am scris „pentru adolescenți”. Chiar și când era vorba despre adolescenți, publicul spectacolelor a fost cam de toate vârstele, pentru că mi se pare că pot rezona cu aceste subiecte părinți, cadre didactice, oameni care își amintesc de anii de liceu. N-am în minte un spectator ideal, pentru că anumite lucruri pot rezona diferit în oameni diferiți. Mai degrabă mă gândesc că eu sunt spectatorul și scriu lucruri pe care eu aș vrea să le văd la teatru.

Ca dramaturg, tu scrii o piesă de teatru, îți imaginezi o lume a persoanajelor și acea lume este apoi recreată de către un regizor. Ai trăit frustrarea de a nu fi văzut surprinse în punerea în scenă anumite elemente esențiale? Sau poate, din contră, s-a întâmplat să consideri că spectacolul vine cu noi accente, care îți potențează creația?

Elise Wilk: Cel mai mult la scrisul pentru teatru îmi place elementul de surpriză — atunci când regizorul vede în textul tău niște lucruri la care nici măcar nu te-ai gândit și așază noi straturi peste ceea ce ai creat tu. Evident, există și surprize neplăcute. Mi s-a întâmplat ca regizorul să nu înțeleagă de fapt textul, mi s-a întâmplat chiar și să modifice structura, să scoată din context anumite replici care atunci se văd pe scenă complet altfel decât le-am scris, sau să renunțe complet la umor. 

Este destul de dureros, pentru că atunci pe scenă nu mai e piesa ta, e doar un spectacol în care textul e folosit ca pretext pentru a servi așa-zisei „viziuni regizorale”. Tocmai din teama că textele lor sunt prezentate cu totul altfel decât și-au imaginat, există dramaturgi care și le regizează singuri. Eu n-aș vrea să fac asta. Nu am studii de regie și nici nu mă interesează – tocmai din motivul acesta scriu teatru, pentru surpriză, pentru a vedea cum transformă altcineva în realitate ceea ce mi-am imaginat eu.

În plus, îmi place că un text poate fi montat în foarte multe feluri. Mi s-a întâmplat să văd niște montări extrem de diferite pe același text al meu, dar care, cu toate că erau diferite, respectau textul. Unele scoteau în evidență umorul, altele poezia, altele erau o combinație dintre cele două.

Cum îți creezi personajele? Te lași inspirată de oamenii pe care îi cunoști?

Elise Wilk: Cred că fiecare personaj împrumută niște lucruri de la oamenii pe care-i cunosc, pe care i-am văzut, dar și de la mine. Nu e niciodată 100% cineva pe care-l știu, dar poate împrumuta mai mult sau mai puțin anumite trăsături sau anumite caracteristici. Dar da, cred că dacă scrii pentru teatru trebuie să fii foarte atent la ce se întâmplă în jur, să fii un bun observator. Asta le spun și studenților mei. Îi întreb: „Voi când mergeți cu autobuzul sau cu trenul vă uitați la oamenii din jur și să vă imaginați care e povestea lor?ˮ Dacă da, atunci au potențial pentru a fi dramaturgi. Cred că dacă privești cu curiozitate în jur, poți vedea multe lucruri care te pot inspira.

Personajele tale sunt foarte fragile, sensibile, au ceva aparte… Și vorbesc cu multă sinceritate despre propriile emoții și traume… Obișnuiești să faci research pe teme de psihologie înainte de a scrie?

Elise Wilk: Nu am prea citit cărți de psihologie, dar într-adevăr, chiar la spectacolul Union Place, un critic din Austria a observat anumite lucruri la care eu nici măcar nu m-am gandit: anume niște traume din copilărie ale unor personaje și niște moduri în care se purtau părinții, care apoi s-au răsfrânt asupra copiilor, dar n-a fost intenționat. Cred că e folositor să citești cărți de psihologie, dar nu cred că trebuie să aduci asta pe scenă. Am văzut spectacole în care personajele vorbeau ca în tratatele de psihologie, iar eu nu cred că un spectacol trebuie să fie o lecție de psihologie.

În general regizorii te invită să vezi spectacolul în timp ce lucrează la el? Poți să intervii?

Elise Wilk: Dacă este un text comisionat aflat la prima montare, de obicei încerc să ajung la primele lecturi. Cred că e folositor mai ales pentru actorii care au întrebări sau nelămuriri în legătură cu personajele pe care urmează să le interpreteze. Dacă e un text la a doua sau a treia montare, de obicei nu prea mai merg. Adică merg să văd spectacolul, dar nu mai vine propunerea de a dicuta în cursul repetițiilor.

De exemplu, la Union Place am vorbit mult cu regizorul Alexandru Weinberger Bara chiar în timp ce scriam, iar apoi am mers în Austria la primele lecturi. Acolo au fost niște întrebări din partea actorilor, pentru că deși distanța în kilometri între cele două țări nu e mare, există niște diferențe culturale. Anumite lucruri care pentru actorii din Romania erau absolut evidente trebuiau să fie explicate celor din Austria sau Luxemburg. Și atunci a fost nevoie să fiu acolo la început.

Pe mine m-a impresionat foarte mult povestea Marianei și a lui Rudi, cetățean român, dar etnic german, care fuge în Germania înainte de Revoluția din 1989.

Elise Wilk: Pentru mine era din start clar că va exista o parte care se întâmplă în Austria, o alta în Luxemburg și o a treia în România, mai exact la Timișoara. Iar pentru episodul Timișoara mi s-a părut foarte potrivit să scriu o poveste care să fie chiar de acolo— povestea unei treceri a frontierei înainte de 1989. În text apare amănuntul că Rudi, care a fugit în Occident în 1986, i-a scris iubitei lui din lagărul Padinska Skela. La premiera din Salzburg, în sală era un bărbat care avea 17 ani când a fugit din țară în 1986, adică exact de aceeași vârstă cu personajul, și care mi-a spus că a stat o vreme la Padinska Skela. Cred că e o poveste în care s-au regăsit mulți timișoreni.

Tu însăți vii dintr-o familie mixtă, română-germană. În ce măsură crezi că acest fapt a impactat creația ta artistică?

Elise Wilk: Cred că dacă nu aș fi citit atât de multe cărți pentru copii primite de la unchiul meu din Germania și nu aș fi ascultat atâtea casete cu povești, nu mi-aș fi dorit să scriu, la rândul meu. De fapt, prima dată când am scris ficțiune, am scris în limba germană. Pe vremea aceea nu se găseau atâtea cărți pentru copii în limba română. Așa că în limba română citeam ce găseam. Țin minte că în timpul unei vacanțe la țară, când eram în clasa a doua, am citit Enigma Otiliei și mi-a plăcut mult.

Am avantajul de a trăi în ambele culturi și asta te îmbogățește. De obicei scriu în limba română pentru că trăiesc în România și scriu pentru teatrele de aici. În limba germană, piesele mele sunt traduse de obicei de altcineva. Dar colaborez și cu teatre din spațiul german. Părțile în limba germană din Union Place (adică aproximativ 60% din text) sunt scrise direct în germană și mi s-a părut extraordinar.

Care crezi că sunt marile provocări cu care trebuie să se confrunte în acest moment un dramaturg în România și de ce schimbări pozitive crezi că este nevoie în sectorul cultural pentru a încuraja tinerii care vor să scrie dramarurgie?

Elise Wilk: Să încep cu lucrurile bune. Acum 10 ani nu exista atât de mult interes pentru dramaturgia contemporană românească. Astăzi, teatrele de stat și multe festivaluri organizează workshop-uri de scriere dramatică, se fac tot mai multe spectacole-lectură cu texte noi românești, există proiecte de mentorat (autorii emergenți sunt însoțiți în procesul de creație de dramaturgi cu experiență), sunt din ce în ce mai mulți regizori interesați să lucreze cu dramaturgi autohtoni. Iar în repertoriile teatrelor de stat găsim tot mai multe texte noi românești.

Cu toate acestea, dramaturgul pare că nu este luat pe deplin în serios. Sunt încă puține teatre care invită mai întâi dramaturgul să scrie un text, iar apoi caută regizorul potrivit care să monteze acest text. De cele mai multe ori, cel invitat este regizorul, iar el recomandă la rândul lui un dramaturg cu care vrea să lucreze.

Cred că e nevoie de mai multă validare și recunoaștere. De exemplu, în spațiul german se investește enorm în dramaturgi. Există sute, poate chiar mii de rezidențe unde pot aplica pentru a scrie în liniște, primăriile orașelor oferă burse de creație, teatrele invită câte un autor al casei, timp de o stagiune asistă procesele de creație ale spectacolelor și scrie un text pentru teatrul respectiv și există mii de proiecte pentru încurajarea scrisului care încep încă de pe băncile școlii. Spațiul german ar putea fi un exemplu de urmat, însă anumite lucruri sunt greu de implementat aici.

De exemplu, la noi există foarte puține rezidențe. Dar dacă ar exista— nu știu câți dramaturgi ar avea posibilitatea să-și ia concediu trei luni ca să scrie într-o vilă la malul mării. Cei mai mulți dintre noi suntem și angajați (da, se poate trăi din scris, dar e mult prea riscant să fii freelancer în România). Eu acum 10 ani lucram ca PR într-o corporație și nici nu îndrăzneam să visez că aș putea asista la repetițiile unui spectacol, nici măcar la prima lectură. N-am fost lăsată nici măcar să merg la o premieră. Între timp lucrurile stau altfel și sunt mult mai flexibilă, dar pe vremea aceea mi-ar fi fost imposibil de exemplu să lucrez într-un proces colaborativ, la scenă. Și sunt convinsă că sunt mulți în situația asta.

Sunt necesare schimbări și cred că dramaturgia românească are nevoie de mai multe contexte în care să se dezvolte. De aceste contexte ar trebui să beneficieze tinerii încă de foarte devreme. Ele pot fi create de teatre în strânsă colaborare cu școlile. Cred că fără program consistent adresat publicului tânăr nu ai cum să atragi copiii și adolescenții spre scris. Un spectacol bun nu este suficient.

E nevoie ca teatrele să angajeze pedagogi teatrali, e nevoie de parteneriate serioase între școli și teatre (care să nu se rezume doar la a umple sălile cu elevi), de training-uri pentru profesori, astfel încât experiența din timpul spectacolului să fie aprofundată. Dacă unui copil îi place un spectacol și află că cineva a scris textul pentru acel spectacol și că e cool să scrii teatru, poate va încerca și el. Cum să-și dorească un tânăr să scrie teatru dacă n-a văzut niciodată un spectacol care să-l fascineze?

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Imagine principală: A. Bordeianu