de Luana Pleșea
Coregrafa germană Sasha Waltz este unul dintre cei șase artiști extraordinari care, anul acesta, a primit o stea pe Aleea Celebrităților din Sibiu. Compania Sasha Waltz & Guests a revenit la FITS în 2022 cu „Kreatur”, după ce, în 2013, a fost invitată cu spectacolul „Continu”, în care a evoluat și dansatorul român Sergiu Matiș, iar în 2020, în ediția specială #online a FITS, a putut fi vizionată producția „Körper”. În „Kreatur“, Sasha Waltz, împreună cu cei 14 dansatori ai săi, examinează fenomene ale existenței pe fundalul unei societăți perturbate: puterea și lipsa puterii, dominația și slăbiciunea, libertatea și controlul, comunitatea și izolarea. Premiată în 2008 cu Premiul Europa -„Noi realități teatrale” pentru creația ei, Sasha Waltz vorbește despre limbajul universal al dansului, care ne face pe toți egali, dar și despre căutările în crearea spectacolului „Kreatur“.

Luana Pleșea: “La danse est une langue universelle; ambassadrice pour un monde en paix, pour l’égalité, la tolérance et la compassion”. Acest citat, care îți aparține, este scris în franceză, în partea de sus a site-ului companiei. De ce ai ales să-l scrii în franceză? Și care este povestea acestui citat?
Sasha Waltz: Oh, Doamne! nu știu exact. Mi s-a cerut pentru un eveniment, sinceră să fiu nu îmi amintesc exact despre ce eveniment era vorba. Cred că probabil a fost ceva în Franța, așa că a trebuit să scriu în franceză și apoi a rămas așa. De obicei, limba de lucru este engleza, nu franceza, dar uneori, atunci când jucăm în Franța, schimbăm limba. Poate a fost chiar ceva pentru Ziua Dansului sau ceva de genul ăsta. Sinceră să fiu, nu-mi amintesc. Este un citat destul de vechi.
Dar, presupun că are o semnificație pentru tine. Care este, dacă există, semnificația acestor cuvinte în viața ta?
Sasha Waltz: Da, sigur. Lucrez în domeniul dansului încă de când eram copil. Și cumva, odată ce te întorci la acea perioadă, înțelegi din ce în ce mai mult că de fapt cunoașterea unui copil în ceea ce privește mișcarea, este poate cea mai bogată formă de cunoaștere pe care o poți atinge. Pentru mine, limbajul dansului depășește toate cuvintele. Pentru că putem comunica atât de profund prin atingere, prin gesturi, prin mimică, prin postură și asta este ceea ce ne face pe noi, oamenii, egali. Deci, în acest sens, îl numesc limba universală. Cunoașterea pe care ne-o dă nașterea noastră, ca oameni, este o cunoaștere profundă. Și apoi, poate o înțelegem greșit de-a lungul anilor și, ca dansatori și poate și ca și creatori, trebuie să încercăm să o reinventăm, să o păstrăm în viață, să păstrăm vii curiozitatea și spiritul copilăresc înăuntrul nostru, care poate comunica dincolo de orice granițe. Să vă dau un exemplu. Am fost atât de mult în turnee cu copiii noștri, încât au călătorit mereu prin diferite țări. Și s-au întâlnit cu copii care nu vorbesc limba lor și s-au jucat mereu împreună. Și au făcut asta fără teamă, găsind o cale de comunicare. Cumva asta îmi vine în minte când vorbesc despre acest limbaj universal. În prezent învăț o nouă tehnică, care seamănă cu tehnica israeliană, care o încorporează de fapt pe aceasta în studiul mișcării, așa că pentru mine această tehnică este foarte prezentă și foarte puternică acum, în sens de imagine.
Deci există, încă în inima ta, copilul care ai fost?
Sasha Waltz: Poate că este important să fim mereu în legătură. Îmbătrânim și trebuie să ne trăim viața, trebuie să facem ceea ce trebuie să facem, cu responsabilități care ne sunt date, cu identitatea națională și cu țara căreia îi aparții, etc. Dar la urma urmei, există întotdeauna ființa interioară. Și cred că ființa interioară este aproape fără vârstă. O percep mai degrabă ca pe o voce. Aproape fără corp. Și apoi, există varii fizionomii. Poate ochi din diferite etape ale vieții tale. Uneori poate copilul este cel care vorbește, iar uneori o versiune puțin mai în vârstă a acestuia. Și îți amintești de tine însuți. Ai acest tip de sincronicitate a timpurilor diferite care există concomitent în ființa ta.
Tema ediției din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este Frumusețea. Dacă ai vorbi despre frumusețe în coregrafiile tale, în dansul tău, despre ce ai vorbi?
Sasha Waltz: Frumusețea este foarte relativă pentru mine. Dacă trăiești într-o anume eră, ai anumite idealuri de frumusețe sau un fel de stereotipuri care devin proeminente, dar pentru mine, frumusețea depășește aceste idealuri care sunt generate de societate sau modă. După părerea mea, într-un anume sens, poți crea frumusețe în orice moment și cu orice formă. Chiar și ceea ce este considerat gunoi sau lipsit de valoare poate deveni foarte frumos, dacă îi dai suficientă atenție. Poate dansezi cu acel obiect, știi? Și dacă îl transformi, poate deveni frumos. Este doar o chestiune de cum privești ceva. Și acesta este, să spunem, începutul artei moderne. Devine obiect de artă sau devine artă pentru că îi acorzi atenție. Pentru că spui că este artă. Pentru că o creezi cu mintea ta, cu conștientizarea ta, și asta pentru mine este foarte asemănător cu frumusețea. Tu decizi ce este frumusețea. Și atât de des, în munca mea, și aș spune și în „Kreatur”, sunt scene care poate nu sunt la primul nivel de frumusețe. E o frumusețe mai de grabă conflictuală și înspăimântătoare, dar este și o frumusețe care intră în conflict cu alte aspecte. Dar o consider a fi totuși frumusețe. Aș putea vorbi mult despre asta. Este o întrebare complexă, să știi…

Anul acesta, compania ta este pentru a treia oară, cred, la Sibiu, la Festival. Vii cu „Kreatur” și vreau să ne spui câte ceva despre frumusețea acestui spectacol special pe care l-ai creat acum cinci ani, înainte de pandemie și înainte de război.
Sasha Waltz: Este o piesă oarecum dificilă. În primul rând din cauza conținutului. Lucrăm pe teme ca puterea și oprimarea. Cineva comite anume fapte și altcineva este victima. Am făcut cercetări într-o fostă închisoare Stasi, din fosta RDG. Și există anumite imagini care sunt foarte legate de acea clădire și de ceea ce s-a întâmplat acolo. Apoi la scară mai mare se află semnificațiile și apoi la un alt nivel avem frica. Poate și frica colectivă și modul în care reacționăm ca societate la anumite situații. Și astfel conținutul a fost destul de provocator. Să spunem că… atunci când dai formă unui ceva, care nu este legat de tema frumuseții… Nu este o piesă în care vorbesc despre natură, culori, desen și frumos în sensul tradițional al termenului. Este vorba despre ceva mai conflictual. Cred că am găsit totuși o modalitate de a-i da o formă în care să putem digera cele prezentate, să le putem prelucra. Și aș numi și asta frumusețe. Dar este ca o frumusețe unică, care poate nu a fost percepută înainte. Pentru că am impresia că așa suntem noi, oamenii – mai ales în modă este așa – există mereu un anume ideal. Știi, în sensul de stereotipuri. Și apoi toată lumea le copiază pentru că știu că aceste stereotipuri există și pentru că știu și că acest lucru este considerat frumos. Dar cred că în artă, cel puțin eu, ca artist, caut alte lucruri. Încerc să privesc către nevăzut, către neperceput. Către ceea ce există și trebuie dezvăluit. Și pentru mine acest lucru este frumos. Este o nouă creație. Nu a mai existat înainte. Așa că eu cred că există câteva imagini care sunt frumoase, în sensul că sunt emoționale, poate provocatoare. Deci nu știu dacă le-ai considera pur și simplu frumoase.
Ai spus că ideea a apărut înainte de pandemie și înainte de război. Și cred că acum este prima dată când jucăm această piesă după pandemie și după începerea războiului. Mai cred și că și lectura piesei ar fi diferită și chiar mai puternică acum, pentru că este o piesă foarte ciudată. De exemplu, am jucat-o acum trei ani, cred. A fost cu puțin timp înainte de pandemie, la Festivalul de la Avignon, și un scriitor francez mi-a spus, pentru că există acest personaj care are țepe și când se mișcă deranjează întregul grup, și este foarte, foarte dificil pentru restul grupului – a spus că arată ca un virus. Și m-am gândit: „O, Doamne!”. Știi, asta a fost asociația lui. Pentru mine inspirația a fost frica. Am vrut să creez sentimentul de frică. Și seamănă puțin cu Coronavirusul, așa că eu cred că oamenii vor reacționa foarte diferit acum. Și pentru că distanțează societatea. Nu ai voie să atingi pe nimeni. În această piesă abia ne atingem. Adică există contact, dar într-o scenă i-am rugat să nu se apropie de acel personaj. Asta e legătura cu pandemia. De asemenea, există scene colective de mare amploare în cadrul cărora ne comportăm oarecum ca niște războinici. Chiar mă întreb cum va fi perceput lucrul ăsta acum, cu războiul care a început. Este ciudat să vezi toate aceste legături cu dansul contemporan și asta are, poate, de-a face cu prima ta întrebare, referitoare la dans ca limbaj universal. Dar chiar și sensul, cumva, se poate transforma în funcție de modul în care îl vezi și de ceea ce trebuie să experimentezi și de cadrul din care îl privești. Diferite opere de artă demonstrează că este așa. Ele sunt ceea ce proiectați în ele. Așa că sunt foarte curioasă acum ce simțim referitor la această piesă în prezent.

Cum a apărut de fapt ideea din spatele spectacolului Kreatur?
Sasha Waltz: De obicei proiectele mele pornesc de la un anume interes. Am vrut să vorbesc despre putere și aveam anumite imagini pe care voiam să lucrez, în principal această imagine a fricii. Aveam imaginea asta în cap, această figură cu țepi, și apoi am făcut cercetări în acel muzeu, care este o fostă închisoare, și de acolo au început diferite subiecte și am putut începe să construiesc scheletul spectacolului. Și mai erau și alte lucruri la care am vrut să lucrez, care sunt foarte relevante, atât pentru mine cât și pentru societate. Mai ales în ceea ce privește migrația și situația refugiaților. Ne confruntăm, în prezent, cu aceeași situație sau chiar cu mai multe situații de acest fel. Deci sunt anumite subiecte despre care am vrut să vorbesc. Apoi am cercetat. Cu dansatorii am improvizat, am discutat, apoi, puțin câte puțin, am început să selectez scene și apoi am aprofundat și la un moment dat am coregrafiat și asamblat întregul spectacol. Am început să colaborez și cu un designer de costume, Iris van Herpen. Ea face de asemenea materiale extraordinare. Aceasta a fost prima colaborare și am vrut oarecum să transform costumele în decor. Așa că am analizat posibilitățile oferite de anumite materiale pe care ea le-a propus, și pe care apoi le-am discutat în faza de pregătire a spectacolului. Trebuie să menționez că am început să lucrez cu ea cu aproape un an înainte să încep să lucrez cu dansatorii. Deci un alt nivel de informație în spectacol este reprezentat de costume sau de obiectele cu care lucrăm.
La un moment dat mi-am făcut o idee și despre cum doream să arate setul, așa că am început să mă axez și pe asta. Deci există o scenă întreagă dacă luăm în considerare și decorul. Apoi am făcut coregrafia. Am colaborat și cu Soundwalk Collective, un colectiv muzical care face, de asemenea, un fel de cercetare a sunetelor etnologice și sociologice. Ei înregistrează sunete, de exemplu, pe șantierele de construcții care au fost folosite în trecut iar acum sunt pustii sau doar o mașină mai este în funcțiune. Au înregistrat chiar și spațiile sau mașinile. De exemplu, în această piesă există un tren, în Ucraina, pe care l-au înregistrat. Asta era de fapt legat de cel de-al Doilea Război Mondial. Deci pot spune că ei lucrează într-o manieră foarte narativă, foarte științifică, colecționând arhive de sunete. Asta a fost foarte interesant pentru mine, iar apoi au dezvoltat totul în direcția ritmurilor și a sunetelor puternice din mediul înconjurător. În concluzie, acea colaborare a fost și pentru mine foarte interesantă în ceea ce privește conținutul, și a fost și prima mea colaborare.
Trebuie să te întreb despre impactul războiului asupra artei tale și asupra ta, desigur. Cum îți afectează războiul arta și cum te afectează pe tine?
Sasha Waltz: Ca individ sunt afectată, și cred că toți suntem, chiar dacă trăim în societăți diferite… În Occident cred că toți suntem foarte șocați și încercăm, de asemenea, într-un fel, să sprijinim numeroșii refugiați. De exemplu, acum locuiesc împreună cu un dansator ucrainean care a început să studieze la Berlin. Aceste lucruri se petrec la nivel general uman. Ca societate, cred că este o provocare destul de mare să avem pentru a doua oară un val atât de mare de refugiați, dar cred că acum lucrurile merg mult mai bine decât în 2015, așa că apreciez faptul că există un sprijin atât de puternic pentru acești oameni. Mi-aș fi dorit să-l fi avut și în 2015. Dar cred că, din diferite motive, sprijinul a fost mai puțin puternic atunci. Cred că are legătură cu faptul că ucrainenii sunt aproape vecini cu noi, nu sunt atât de străini de societatea noastră. Deci aceasta este o mare problemă. Dar aceasta este doar una din fațetele monedei. Apoi, cu siguranță, există și o anumită incertitudine și anxietate pe care le simt în societate. La început nu știam prea multe despre ce se întâmpla. Acum ne simțim cu toții destul de ciudat, așa cum se întâmplă întotdeauna. Evenimentele actuale ne afectează viața de zi cu zi și aproape ne-am obișnuit cu acest lucru. Este oribil să citești știrile, și îmi doresc foarte mult, încă din prima zi, să înceapă să aibă loc negocieri mai puternice pentru pace. Cred că pentru mine, cumva, ce se întâmplă până acum cu aceste negocieri nu este suficient. Și apoi mai sunt și toate consecințele economice foarte, foarte înfricoșătoare, referitoare la proviziile de hrană, cu repercusiuni până în Africa sau țările care au deja o situație foarte, foarte periculoasă și dificilă.
În consecință, cred că echilibrul în lume este pe cale să se schimbe și asta mi se pare foarte înspăimântător. În interiorul meu, atunci când a izbucnit războiul, eram preocupată doar cu o piesă pe care era pe cale să o prezint în premieră exact atunci. Impactul a fost foarte puternic pentru că spectacolul fusese creat acum doi ani, dar, când ne-am uitat la el, părea creat chiar acum. Deci asta a fost cumva… nu știu. Nu am schimbat nimic la acest spectacol, dar pentru că am trăit războiul și cumva totul s-a schimbat, ne-am uitat într-adevăr la ceea ce am creat cu alți ochi. Până atunci, nu creasem ceva nou. Urmam doar repertoriul, toate piesele. Deci, cred că în timp ce un eveniment se produce, este foarte greu să ai o reacție artistică instantanee. Simt nevoia să diger ceea ce se întâmplă. Simt că nu vreau să lucrez direct pe tema războiului, încă. Pentru mine, ultimul spectacol pe care l-am creat, SYM-PHONIE, este tot ce pot spune despre ceea ce putem trăi colectiv ca societate, despre temerile care vin odată cu conflictele mari între grupuri, și despre oportunitatea de a schimba lumea în care trăim. Cred deci că îmi place să lucrez puțin mai abstract, deoarece în pandemie am creat o piesă numită In C de Terry Riley, o piesă foarte, foarte colorată și foarte veselă care sărbătorește cu adevărat viața. Pentru că simt că ceea ce ne lipsește în prezent sunt speranța și înălțarea spirituală. Simt că face parte din responsabilitatea mea ca artist să ofer și un punct de susținere sufletească. Ca artist nu trebuie doar să fii critic și să oferi diferite subiecte de reflecție, ci și să oferi soluții, să oferi energie, și să demonstrezi că trupul și potențialul său, potențialul general uman, este mare și poate fi și pozitiv. Deci aceasta a fost mai de grabă intenția mea și cred că în momentul de față simt mai acut că trebuie să fac acest lucru.
credit foto: Sebastian Bolesch
traducere din engleză: Ana-Blanca Ciocoi-Pop
interviu realizat pentru Capital Cultural nr. 32, ediție specială FITS 2022