Andreea Vulpe a absolvit regia în 1989, la Bucureşti, la clasa profesorului Valeriu Moisescu. Îşi împarte munca între crearea de spectacole şi predarea artei actorului la U.N.A.T.C. O parte din sufletul său pare dăruită sprijinirii tinerilor, studenţi şi actori. O altă parte, spectacolelor sale. Dacă îi vedeţi doar unul dintre ele, veţi înţelege. Eu mă gândesc acum la „Yonkers”…

Cei care au văzut mai multe spectacole create de tine, nu pot să nu remarce modul extraordinar în care lucrezi cu spațiul. Care este procesul prin care ajungi la acest rezultat? Cum construiești și cum folosești apoi spațiul de joc?

Andreea Vulpe: Mă gândesc că e locul în care va trebui să mă confrunt, timp de câteva săptămâni de repetiții, cu tot ceea ce mă doare mai mult în momentul respectiv. Apoi mă gândesc la toate lucrurile frumoase cu care sufletul meu împachetează durerea într-un ambalaj amăgitor. Când le găsesc, știu că, trăind în mijlocul lor, toate dificultățile confruntării, și eu, și personajele, și spectatorii, vom ieși de acolo schimbați.

Ce gen de spațiu te inspiră sau te susține cel mai mult în crearea unui spectacol?

Andreea Vulpe: Știu ce nu mă inspiră. Spațiul-cutie. Orice text spune povestea unor oameni captivi conflictelor ce-i țin legați unii de alții, supuși determinărilor exterioare sau propriilor neputințe interioare, prizonierat căruia spațiul-cutie i se potrivește. În realitate, însă, tot ceea ce îi înconjoară, de la renașterea perpetuă a naturii și până la infinitudinea universului, se împotrivește captivității. Ceea ce m-a interesat mereu a fost tocmai această împotrivire, căile prin care chiar cei mai incapacitați dintre oameni caută să se smulgă limitărilor, tensiunea care apare la granița dintre finitudinea umană și nebănuitele ei putințe, dând naștere unui univers interior care generează exterioritate. Proiecția lui, descrisă de Andrei Pleșu (în cartea sa Despre îngeri) ca un „interior ce devine exterior”, „o realitate sufletească” care „învelește lumea exterioară”, se regăsește în mai toate spectacolele mele – de la nesfârșita cameră a Copilului din „Livada de vișini” (scenografia Iuliana Vâlsan), la orizontul albastru de nisip, ape și nori al lui „Platonov” (scenografia Dan Titza) și marea de prăjituri a lumii Bellei, din „Yonkers” (scenografia Cristina Milea) -, pentru că eu însămi mă regăsesc pe puntea îngustă dintre lumea sensibilă și cea supra-sensibilă.

Mi se pare că există foarte multă emoție, chiar duioșie, căldură în spectacolele tale. Iar în „Yonkers” asta se vede, se simte foarte puternic. Cauți această emoție în textele pe care alegi să le montezi, în lucrul cu actorii?

Andreea Vulpe: Caut cruzimea. Pentru că aș vrea să descopăr toate căile prin care fragilitatea o poate învinge. Fără să se oțelească. Cred că e deja prea mult timp de când, în istoria noastră, fierul iese mereu biruitor. Când întâlnesc personaje care își asumă vulnerabilitatea, cu riscul ridicolului, nu pot să-mi reprim admirația și emoția. Rezistența lor în lumea celor tari e o formă de eroism rar întâlnită. Tot ce îmi doresc, din acel moment, este să exist, pentru o vreme, în compania lor și a unor actori care le seamănă.

Conjunctura a fost de așa natură încât ai ajuns să lucrezi gratis la „Yonkers”. Dar a ieșit un spectacol minunat. Ce poate motiva un regizor cu experiența ta să accepte o astfel de situație?

Andreea Vulpe: Poate că am vrut să-mi asum această vulnerabilitate ca să cad în propria-mi admirație? Glumesc. În momentul în care a venit bugetul, repetam deja de câteva săptămâni. Ne-am întâlnit, întreaga echipă, ca să anunț că nu mai sunt bani pentru proiectul nostru. A fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit în viața mea de regizor. Toată lumea a vrut să continuăm, în orice condiții. Inclusiv scenografa noastră, Cristina Milea, care a propus să finanțeze din buzunarul ei producția acestei povești de epocă – pe care nici eu, nici ea nu doream să o actualizăm pentru a micșora cheltuielile – și să execute cu mâna ei decorul și costumele. Propunerea ne-a paralizat. Era inacceptabilă. Dar Cristina a rămas atât de fermă pe poziție încât ne-a tăiat dreptul la replică. Primul care s-a dumirit a fost Vlad Bălan, care a vorbit imediat cu tatăl lui să ne sponsorizeze, prin fabrica de textile pe care o conducea, cu parte din materialele necesare. Mi-am amintit de spectacolul meu de absolvență, Regele Lear, pentru repetițiile căruia Constantin Cotimanis făcea naveta, noaptea, de la Sfântu Gheorghe, Claudiu Istodor – de la Piatra Neamț, iar Maia Morgenstern venea să repete între două generale la Teatrul Evreiesc. Niciodată, de atunci, nu m-am mai simțit atât de motivată să duc la bun sfârșit un spectacol, în orice condiții. În cele din urmă i-am spus Marinelei Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, că vrem să continuăm și a făcut tot posibilul să aloce 5000 de euro spectacolului.

Ești foarte implicată în sprijinirea tinerilor actori/ viitori actori. Predai actoria la UNATC – și înțeleg că te cunosc chiar și studenții care nu ți-au trecut prin mână – și lucrezi mult cu actori tineri. Care sunt provocările în lucrul (ca profesoară și ca regizoare) cu noile generații, atât de diferite datorită vitezei cu care evoluează știința și noile tehnologii?

Andreea Vulpe: Viteza. Chiar ea. E cea mai mare provocare. Viteza lor de gândire, rapiditatea cu care discern, mișcarea năucitoare a preocupărilor, neobosita lor curiozitate, nerăbdarea de a sări etape – cognitive și afective -, toate mă fac să mă simt prinsă într-un vârtej amețitor, care mă obligă să mă upgradez continuu.

Ce e prioritar atunci când vrei să începi un nou proiect? Textul, echipa de actori cu care vei lucra, căutarea sau nevoia de ceva nou, ceva „altfel”…? De la ce obișnuiești să pornești?

© Madalina Mihai/ spectacolul Yonkers

Andreea Vulpe: N-am reușit încă să abordez proiectele ca un profesionist. Orice nou spectacol e, pentru mine, o nouă etapă a vieții spre care mă îndrept, așa că mi-e foarte greu să fac primul pas. Nu-mi place să trăncănesc, deci prefer să tac câtă vreme nu am nimic de spus. Iar când deschid gura, am nevoie de dialog ca să descopăr răspunsul la toate întrebările care nu-mi dau pace. Uneori dialogul începe cu un text, dar de multe ori mă provoacă un actor.

Lucrezi în multe teatre și spații din București. Dincolo de munca la crearea unui spectacol, care sunt acele aspecte care ar putea funcționa altfel? Există ceva ce te nemulțumește? Mă gândesc, de exemplu, la faptul că unele spectacole foarte bune, cu succes la public, „mor” foarte repede.

Andreea Vulpe: Teatrul bucureștean e un iureș, toată lumea aleargă în toate părțile. Spectacolele se programează cu mare greutate, rar, și se deteriorează foarte ușor. Uneori mor, în plină vigoare, pentru că managementul teatrelor nu face față eforturilor de a le programa – cum s-a întâmplat cu Kimberly sau Loochy și Moochy -, alteori pentru că, pur și simplu, se schimbă directorul – ca în cazul Barajului, de la ARCUB. În ultimul an mi-au „murit” 4 spectacole care încă erau foarte cerute de public. Și, contrar aparențelor, nu lucrez atât de mult încât să umplu golul pe care mi l-a lăsat în suflet pierderea lor. Aș vrea s-o fac, dar nu prea îmi iese.

Autor: Luana Pleșa/ jurnalist Radio România Cultural

*articol apărut în Capital Cultural nr. 21