Treizeci de ani s-au scurs de la Revoluția din 1989. Treizeci de ani de când românii au avut curajul să se ridice împotriva regimului comunist totalitar și să o pornească pe drumul sinuos al democrației. Pe 17 decembrie 1989, cu doar câteva ore înainte de închiderea granițelor, Dobrivoie Kerpenisan, tânăr student al Universității de Arte Folkwang din Germania, intra în țară cu gândul de a-și vizita bunicii din Sânpetru Mare, un sat cu populație preponderent sârbă din județul Timiș. Obiectivul aparatului său fotografic a surprins mișcările de stradă, înflăcărarea oamenilor care înfruntau gloanțele, trupurile neînsuflețite ale celor care au căzut uciși. Documentarul realizat de el treizeci de ani mai târziu pornește de la aceste imagini nepublicate până acum, strânse într-un album, cu care revine în satul natal, pentru a-i reîntâlni pe eroii acelor zile. Filmul Rebels with a cause/Rebeli cu o cauză a avut premiera internațională la Astra Film Festival 2019.

De ce ai așteptat 30 de ani până să faci publice aceste fotografii?

Dobrivoie Kerpenisan: Pentru că nu cunoșteam valoarea lor istorică. După acele zile cu multă încărcătură emoțională din preajma Crăciunului, am decis să rămân mai mult decât plănuisem în România, iar la finalul lunii ianuarie când am prezentat imaginile la facultate, profesorii mei au fost foarte surprinși. Ceilalți colegi au venit cu fotografii obișnuite, iar eu cu cadavre, război… M-au întrebat „Ce este asta?˝ „Sunt fotografiile mele˝, am spus eu. „Fotografiile tale?! Și cum de nu le-am văzut în Paris Match?˝ La vremea respectivă Paris Match era una dintre cele mai bune reviste foto din lume, dar cum aș fi putut eu să trimit imaginile la Paris, când un fax era un adevărat lux pe atunci? (râde)

Există în filmul tău o doamnă pe nume Adriana, foarte emoționată la vederea albumului și care ți-a spus că vreme de 30 de ani a așteptat să apară acea persoană care a făcut fotografii…

Dobrivoie Kerpenisan: Da, ea este mândră de curajul pe care l-a avut atunci dar simte totodată că nu a primit respectul, recunoașterea, care i se cuveneau, și din cauza asta a sperat tot timpul că acel fotograf va veni și va dovedi că ea a fost una dintre persoanele care au condus acțiunile din stradă, fiindcă în fotografii într-adevăr, se vede cum ea vorbește la microfon iar lumea o ridică pe brațe.

Când i-ai fotografiat, oamenii nu s-au temut că poate ești de la securitate? Nu ai văzut reacții de frică?

Dobrivoie Kerpenisan: Nu-mi amintesc, dar e posibil să fi gândit asta, fiindcă eram diferit îmbrăcat, aveam o altfel de freză, mulți oameni nu mă cunoșteau… De exemplu, Florin, care apare în film, avea 12 ani și la un moment dat se uită chiar în obiectiv. Când a văzut albumul mi-a spus: „Da, îmi amintesc acum că era cineva care ne-a făcut poze.˝ E frumos să te gândești că pentru un moment am împărtășit aceeași istorie iar apoi ne-am împrăștiat și vreme de 30 de ani nu am mai avut niciun contact. De fapt, el a fost și foarte surprins să se recunoască pe sine, fiindcă mulți oameni nu au fotografii din perioada aceea.

Ce gând aveai când ai realizat aceste fotografii? A fost mai mult curiozitate sau ai fost prins de emoția colectivă?

Dobrivoie Kerpenisan: Au circulat multe informații, că la Timișoara sunt împușcați oameni și da, am fost curios dar mai degrabă copleșit de spiritul și solidaritatea oamenilor cărora voiam să mă alătur.

Sanpetru Mare 1989

Erai conștient că te supui unui risc?

Dobrivoie Kerpenisan: Nu, pentru că eu nu am făcut armata și nici măcar nu recunoșteam zgomotul de mitralieră, dar aceste evenimente au schimbat ceva în mine. Am început să fiu tot mai preocupat de felul în care țara se va transforma în viitor și de aceea ulterior am mai realizat încă două documentare pe tema asta: Legea lui Ioan, şi Călătorul în timp.

Deci experiența pe care ai trăit-o atunci a avut un ecou personal…

Dobrivoie Kerpenisan: Absolut. Dacă nu aș fi trăit acele evenimente, eu nu aș fi acum aici. Datorită lor am luat o decizie crucială în cariera mea, aceea de a deveni documentarist. După Revoluție, am fost interesat de felul în care politica ne poate influența viețile. În ziua de astăzi tot ceea ce facem trebuie să aibă un anume beneficiu economic. Văd de exemplu în oraș multe mame stresate, care își conduc copiii cu mașini scumpe la gradiniță sau la alte școli cu predare în limbi străine. În loc să petreci un timp plăcut cu copilul tău, cheltuiești mii de euro pentru ca el să învețe engleza și să fie mai competitiv decât alții pe piața muncii. Ce sens are asta? Dacă te uiți la reclamele românești, jumătate dintre ele promovează medicamente pentru stomac, pentru dureri de cap și alte boli.

Într-adevăr este foarte mult stres în România. Poate și din cauza faptului că sistemul funcționează mai prost decât în alte țări occidentale… Chiar intenționam să ajung la întrebarea cum vezi România astăzi față de cum ai văzut-o cu ochii copilului, apoi ai tânărului care a trăit Revoluția.

Dobrivoie Kerpenisan: Eu am plecat în decembrie ’74, la 9 ani. Pentru mine copilăria a fost magică iar următorii 10 ani după ce am ajuns în Germania au fost foarte grei, în mare parte și pentru că nu cunoșteam limba germană. Poți să-ți imaginezi că pe atunci eram singurul străin într-un liceu de 2000 de elevi?

În perioada aceea în România comunismul era destul de relaxat, se trăia încă bine…

Dobrivoie Kerpenisan: Da, dar tatăl meu, care era învățător a simțit o nevoie de dezvoltare individuală. Nu a acceptat să devină membru de partid, lucru pentru care a avut mereu probleme cu regimul comunist. A fugit încă din ’72, întâi în Serbia și apoi în Germania. Spunea mereu că nu este bun comunismul, dar viața mea, copil fiind, era bună, pentru că nu aveam responsabilități. Chiar și sub o dictatură oamenii se nasc, se îndrăgostesc, au copii, sunt fericiți, dar retrospectiv apar sentimente negative. Cum poți să negi toată această perioadă? Să spui că totul a fost greșit? Sigur că anumite lucruri nu erau ok, dar până la urmă mă uit la cele nouă personaje ale mele din film. Au strigat „Jos Ceaușescu! Vrem libertate!˝ dar de fapt ei voiau programe de televiziune, o Dacie, să călătorească și să aibă ce mânca. Puțini voiau să-i citească pe Nietzsche, Kant sau Dostoievski. Oamenii spuneau „Vrem libertate!˝ dar în realitate voiau standarde mai bune de viață, căldură, mai mulți bani și consum, iar pentru asta nu pot fi învinuiți.

Dar nu crezi că le lipsea și libertatea de expresie?

Dobrivoie Kerpenisan: Cred că doar o categorie restrânsă de populație simțea această nevoie. Unul dintre personajele mele chiar spune că dacă le-ar fi dat Ceaușescu puțin mai multă electricitate și hrană ar fi fost mulțumiți. Pentru mulți oameni care în acei ani lucrau în companii de stat cu locuri de muncă stabile și pensii sigure situația era mai bună decât pentru cei care în zilele noastre se confruntă cu șomajul.

Da, asta e o idee pe care am auzit-o de multe ori vehiculată.

Dobrivoie Kerpenisan: Până la urmă asta e democrația. Te adresezi maselor. Eu nu sunt în poziția de a judeca, ci doar de a observa. Nu am trăit toată această perioadă aici, nu a trebuit în calitate de părinte să le ofer copiilor hrană și să le asigur un viitor. Am venit regulat și am documentat acest proces de transformare, iar munca mea vorbește de la sine. Sunt doar un artist care vede că unii oameni au beneficiat de pe urma democrației și alții încă suferă, altfel de ce cinci milioane de oameni ar părăsi țara chiar dacă au parte de democrație și de libertate? Cum spune Zoli, un alt personaj al meu: „Noi avem acum capitalism, dar unul bestial˝. Omul prin natura lui are nevoie și de socialism și de capitalism: pe de o parte trebuie să trăiască în comuniune cu ceilalți, pe de altă parte să se dezvolte ca individ în competiție cu ceilați. Pentru că a fost multă vreme sub comunism, se simte că România este o societate în mare parte incapabilă să se protejeze de diversele influențe negative ale vestului. Oamenii nu au un sistem de apărare împotriva consumerismului. Nu știu în ce fel această lume „de plastic˝ poate să le afecteze ADN-ul. Este și asta un fel de înregimentare. Sistemul capitalist nu este nici el perfect…
Suntem până la urmă niște firicele de praf în industria globală. Sănătatea ne este afectată iar profitul merge spre Wall-Street. Eu am văzut încă din ’92, că în satul meu natal tot ce venea din vest era luat de bun. În prezent observ că în România tinerii gândesc un pic mai critic acu­mu­larea de bunuri și sunt mai preocupați de pro­te­jarea mediului, de apropierea de natură, de consumarea unei hrane naturale, pentru că nu putem să digitalizăm totul și să ne hrănim cu „biți și baiți”.

Când veneai în România, aflată încă sub comunism, cum erai privit de comunitatea în care te-ai născut?

Dobrivoie Kerpenisan: Eu și mama, pentru că am plecat legal, puteam veni oricând în țară. Eu veneam în fiecare an ca să-mi reîntâlnesc copilăria pe care am iubit-o iar acest aspect nostalgic se vede și în filmele mele, în special în primul, Legea lui Ioan, care e mai poetic. În anii ’80 mă simțeam ca un ambasador al unei conștiințe echilibrate pentru prietenii mei din România. Mă întrebau: „Dobri, de ce nu ai adidași și tricou cu Nike? sau „De ce nu asculți Modern Talking?˝ Eu nu aveam însemnele vestului spre deosebire de alți emigranți din SUA sau Australia care veneau acasă cu fițe și creau invidii. Eu le spuneam celor de vârsta mea să nu mai vâneze branduri, pentru că după 10 ani de viață la modul acesta nu ar mai fi fericiți.

Din păcate nu există un sistem politic ideal, și atunci ce e de făcut?

Dobrivoie Kerpenisan: Trebuie să fim cu toate simțurile ascuțite și cu spirit critic. Eu am învățat încă din copilărie cum să mă orientez în lume într-un mod foarte simplu și natural de viață, pentru că am avut noroc să fiu înconjurat de oameni ca bunicul meu, care era director de școală, era pasionat de pictură, ținea albine, mă învața istorie… La sat există încă noțiunea de autocontrol. Ce fac vecinii tăi e mult mai transparent. De fapt nici nu e nevoie de poliție pentru că este o microsocietate în care exista autocenzură, cel puțin așa a fost în zilele copilăriei mele. De aceea eu acum pot să judec cu ușurință ce e bun sau nu pentru mine și asta m-a salvat. Cred că trebuie să ne ascultăm cu atenție nevoile autentice și să învățăm să luăm decizii în cunoștință de cauză. Acțiunile civice responsabile și empatia sunt cruciale dacă dorim să coexistăm pe această planetă folosindu-ne de propria judecată, nu de algoritmii computerelor.

„Rebeli cu o cauză” este al treilea film pe care l-ai făcut despre România. Ce concluzii poți trage la finalul acestei trilogii?

După trei decenii pot spune că trilogia mea reunește într-un punct unic de vedere diverse gânduri și stări de spirit. După evenimentele din 1989 am început să văd multe lucruri foarte diferit, întregul cerc de viață și de moarte. Speranța, libertatea și împlinirea au obținut o dimensiune politică în propria mea dezvoltare. Am început să privesc cu atenție, de asemenea, spre diverse culturi și am făcut câteva filme care au ca temă principală tranziția și eforturile de ieșire din trecutul statelor totalitare. Am urmărit în „Color of Truth” activitatea comisiei de reconciliere din Africa de Sud după apartheid. Am documentat rolul mass- mediei în recentele Războaie Balcanice, schimbările aduse de Revoluția Română în ultimii 30 de ani, dar și importanța tinerilor luptători de rezistență în timpul Celui de-al Treilea Reich. Acestea sunt câteva subiecte din evoluția social-politică mondială care mi-au stârnit interesul, încercând întotdeauna să prezint dintr-o perspectivă demnă „condiția umană”.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 20