Am început să scriu acest material cu gândul la prieteni, cunoscuți și colegi de generație (+40) care, în aceste trei decenii, au crescut frumos și discret, devenind excelenți profesioniști. Mulți dintre ei performează, astăzi, în domenii diverse, de la cultură, educație, sănătate, media, până la voluntariat & ONG-uri, IT, aviație, economie, business etc. Ni se spune că facem parte din generația decrețeilor, atunci când referirea se face la ideologia comunistă și la politica demografică forțată din timpul lui Ceaușescu, sau că suntem generația X, când vine vorba de profilul nostru psiho-social, raportat la (r)evoluția tehnologică și la piața muncii. Mai suntem numiți și generația solitară (Sorin Cucerai), cu trimitere la starea generată de noul context liber și debusolant, de după 89: “o generație care a învățat să supraviețuiască în mediul fluid, mereu schimbător al tranziției.”

“Generație, aspirație, interdicție, demonstrație…”

Să ne amintim că ideea de generație i-a preocupat și pe brilianții anilor 30, pe M. Vulcănescu, în special, dar și pe Eliade, Noica, Cioran, imberbii geniali care au căutat cu fervoare un sens cultural și spiritual, pentru o Românie abia întregită, însă atât de fragilizată după război. Între generația noastră și cea a interbelicilor s-au interpus generațiile bunicilor și părinților noștri, care și-au trăit întreaga viață activă sau o bună parte din ea în comunism. Suntem, așadar, prima generație, de după 89, amprentată în alt-fel de paradigma civilizațională a vestului. Pentru elitele de secol 19, Europa – pe care trebuia să o ajungem cu orice preț din urmă – a însemnat un reper cultural și al progresului; interbelicii (din generația ’27) au găsit în Apusul măcinat de convulsii nu doar modele nefaste de urmat, ci și posibilități de afirmare culturală și de ieșire din anonimat; pentru prima dată, în istoria noastră modernă, o generație atât de tânără și-a dorit cu disperare să facă România vizibilă pe harta intelectuală și spirituală a lumii. Eșuând ideologic în tinerețe, vârfurile generației 27 au reușit, cultural vorbind, la maturitate. Unii, cum a fost Comarnescu, au derapat trist spre stânga extremă, iar alții, cum a fost Ionesco, și-au păstrat, da capo al fine, nealterată luciditatea, în anii 30 ai secolului trecut, urmându-și destinul cultural admirabil. Cu toate astea, vorbim de o generație-reper excepțională, la care ne întoar­cem adesea, fie cu admirație, fie cu distanță critică, fie cu întrebări și dileme scormonitoare, fie cu toate la un loc.
Situându-ne moralmente în zona mentalităților, vedem cum percepțiile colective despre rău și bine, eșec și reușită, frică și curaj au generat reacții atât de diferite în generațiile care și-au trăit viața activă în comunism, de la acceptare și adaptabilitate totale, până la cea mai categorică și consecventă respingere. Așa se explică fap­tul că noi, cei care am crescut și ne-am maturizat în anii tranziției postotalitare, am preluat, prin enculturație, în raport cu Puterea, două registre atitudinale diametral opuse: pe de o parte, cel al complicității, al consimțirii la nelegalitate și imoralitate, al compromisului, cu nuanțe pre­cum oportunismul, iar, pe de altă parte, cel al rezistenței (prin cultură), al refuzului de a pactiza cu o orice formă de extremism, al disidenței active, al opoziției duse până la eroism. Politic și civic vorbind, acțiunile, alegerile sau reacțiile noastre, din acești treizeci de ani, se înscriu, cu o sumedenie de nuanțe și accente, firește, între o resemnare mai mult sau mai puțin vinovată și o revoltă manifestă, generatoare de schimbare.


O generație pentru care România e EuROpa

Eram copii și adolescenți la revoluție, așadar cei mai mulți dintre noi trăiseră deja peste un deceniu în comunism: prea puțin ca să simțim pe pielea noastră frica, privarea de libertate sau marile umilințe, însă destul cât să începem să înțelegem absurdul unui regim totalitar. Unda de șoc emoțional transmisă în decembrie 89 ne-a contaminat iremediabil și a reverberat, ulterior, în toate episoadele convulsive ale României postcomuniste: la mineriade, la simulacrele de alegeri, la protestele masive. Pentru generația noastră, în anii negri ai dictaturii, lectura și sportul au fost cam singurele alternative ludic – evazioniste. Crescuți cu lipsuri materiale semnificative, am apreciat, de foarte devreme, orice bun câștigat prin muncă, reactivând, în România, uitatul și atât de necesarul sentiment al proprietății. Visceral anticomuniști, suntem prima gene­rație categoric pro-europeană, care a muncit din greu pentru a se educa, specializa și a reuși prin propriile forțe, generând, astfel, o elită culturală, profesională și de business de care România are atâta nevoie pentru a progresa. Educați în spiritul zicalei „bătaia-i ruptă din rai”, umiliți adesea în școală de profesori mediocri cărora disciplina și activismul de partid li se potriveau ca o mănușa, neobișnuiți cu aprecierile și nedeprinși cu exercițiul bunei și autenticei admirații, mulți dintre noi am devenit adulți cu o stimă de sine incertă, nesiguri pe propriul potențial, blocați psihologic între a tăcea introvert și a demonstra că putem.
În civism, ecologie sau alfabetizare digitală, teritorii neex­plo­rate de generațiile anterioare, ne-am educat din mers și autodidact. Matu­ri­zându-ne odată cu internetul, noi suntem primii imigranți digitali seduși iremediabil de boom-ul tehnologic. În ultimul deceniu, am acaparat facebook-ul spre disperarea adolescenților care au migrat spre rețele mai ferite de curiozitatea noastră intruzivă. Astăzi, generația +40, urba­nizată și educată, formează o puternică și con­so­lidată clasă de mijloc care încearcă să schimbe fața sumbră a României din anii 90.

Lucrând la acest material, mi-am dorit și opiniile câtorva oameni reprezentativi pentru generația +40, care au crescut frumos în trei decenii și care pot fi modele pentru generațiile mai tinere. M-am oprit la patru nume, deși ar fi putut fi mult mai multe; patru oameni care au reușit prin forțe proprii, prin consecvență și dedicație să arate că România are un potențial uman și intelectual uriaș; patru colegi de generație care au devenit cunoscuți nu doar prin performanțe profesionale deosebite, ci, mai ales, prin felul în care au ales să se raporteze la ceilalți. I-am întrebat cum au crescut în România postcomunistă, cum îi percep devenirea, ce are specific generația noastră față de altele.

Melania Medeleanu, jurnalistă, co-fondatoare MagiCAMP, 42 ani: “simt că încă mai pot striga și mai am motive să lupt”

© foto: Andreea Istrate
www.melania-medeleanu.ro

Simt că suntem o generație de luptători, dar, în egală măsură, de oameni obosiți, epuizați de luptă. În ’90, adolescentă fiind, revoluția mi-a alimentat visurile. Stăteam la cozi să prind “Tineretul liber” pe care-l citeam din scoarță-n scoarță până mă îmbătam de mirosul cernelei. Capitalismul despre care auzisem atâtea se traducea în tun după tun, adică jafuri care sărăceau și mai mult România. Am așteptat, apoi, cu sufletul la gură vremea primului vot liber – întâi în necunoștință de cauză, apoi răul cel mai mic, apoi o iluzie.
Sunt printre cei care au înțeles devreme că tre­buie să ridice capul din pământ și să strige. Printre cei care au înghețat în frig zile la rând ca să apere fragila noastră democrație. Dar și printre aceia care se uită în jur și se întreabă cât din ultimii 30 de ani încape în bagajele pregătite la ușă.
Mai stau puțin, că simt că încă mai pot striga și mai am motive să lupt. Dar vine iarna și tare mă tem…
www.melania-medeleanu.ro

Radu Vancu, scriitor&activist civic, 41 de ani: “Ultimii treizeci de ani asta au însemnat: expulzia noastră din cadavrul comunismului.”

© foto: Rareș Helici

“Cred că generația noastră a simțit, probabil mai întâi nelămurit & difuz, apoi din ce în ce mai articulat, că destinul generației noastre e cel de a construi România europeană. Așa cum generația de după 1918 a simțit că e de datoria ei să construiască ethosul unei Românii Mari reale, care să integreze epigeneric provinciile istorice, generația noastră avea și are de construit ethosul unei Românii europene, care să ne integreze cu adevărat (nu doar geografic, adică) în Europa. Acesta e, cred, și sensul mișcărilor civice din ultimii ani – și, de asemenea, acesta cred că e și sensul instrumental-politic al partidelor nou apărute: sunt, toate, simptome ale intrării concrete în lume ale acestei Românii europene. Ultimii treizeci de ani asta au însemnat: expulzia noastră din cadavrul comunismului – și individuarea noastră ca națiune europeană. De asta scriitorii cei mai buni de azi, de la Mircea Cărtărescu la Claudiu Komartin, sunt atât de natural europeni; de asta intelectualii noștri de vârf, de la Andrei Pleșu la Eugen Ciurtin, sunt europeni până în ultima celulă: fiindcă ei sunt chiar reducții metonimice ale acelei Românii europene pe care o ilustrează cu strălucire.”

Claudiu Matei, neurochirurg, 43 de ani: “Niciun efort nu este prea mare când e vorba de viață. Majoritatea medicilor de aici sunt niște eroi, pentru că reușesc să-și facă meseria în cele mai vitrege condiții”

© foto: Cătălin Craoiveanu

Aveam 13 ani la revoluție. Am crescut cu cartea în mână, învățând pe brânci; nu aveam atâtea posibilități de a petrece timpul liber, precum copiii din zilele noastre, așa că ne rămânea timp suficient pentru citit, învățat și studiat. Am crescut în spiritul respectului față de țară și religia noastră. Cred că, pentru generația noastră, ideea de patriotism nu a fost niciodată desuetă. Cât eram medic rezident la Cluj, citeam despre tratamentele inovative și progresele chirurgiei, în revistele de specialitate, dar și pe internet. Am realizat cât eram de în urmă, când am fost la un curs de neurochirurgie la Praga. Mi-am cumpărat instrumente chirurgicale din propriile economii, obișnuiam să merg, înainte de operațiile importante, să exersez la cadavru, am făcut numeroase cursuri în străinătate, cu sacrificii financiare. Am avut trei experiențe de viață și profesionale în străinătate, Franța, Spania și Germania, dar dorul de casă și de oameni m-a readus în România. Cred că secretul oricărei performanțe stă în perseverență și pasiune: citesc cărți de specialitate, sunt membru în toate societățile de neurochirurgie importante din lume. În toți acești ani, am rămas foarte critic și exigent cu mine însumi, motiv pentru care nu am acceptat compromisuri. Putem da vina pe politicieni pentru multe lucruri, dar dacă nu ridicăm o hârtie căzută, nu ajutăm o persoană în vârstă să treacă strada, dacă nu ne împărtășim cunoștințele sau dacă nu renunțăm la clasicul “merge și așa”, în opinia mea nu avem nicio șansă la o viață mai bună.

Oana Moraru, consultant educațional & creatoarea platformei Vocea părinților, 46 ani: “am simțit pe pielea noastră și comunismul, și toate etapele tranziției, cu marile ei momente de neliniște, nesiguranță, lipsă de repere, exact în perioada în care trebuia să ne construim carierele și familiile.”

Suntem copiii părinților care s-au născut în război, din bunici pe fugă și cu inima la gură, copiii părinților care au mâncat pe cartelă, cu rații, care s-au ferit la locurile de muncă unul de altul, de frica turnătoriei. Aveam 16 ani în ’89, adică vârsta până la care subconștientul absorbise deja fricile și aspirațiile părinților și ale vremurilor. Am fost generația care se așeza cu frică în bancă, generația pentru care reglajul comportamental se făcea cu amenințări, cu rușinări în fața clasei și tragerea la răspundere a familiei. Pe de-o parte, învățasem să îmi identific imaginea de sine cu numărul de diplome, medalii și insigne pionierești, iar pe de altă parte, îl auzeam, în fiecare seară pe tata, acasă, înjurând printre dinți regimul. Mulți dintre noi suntem buni profesioniști, oameni competenți și cu un anume bun simț social, după cum, în aceeași măsură, suntem încă resemnați, cu fruntea plecată, nevocali, cu reflexul de a nu ne afirma adevărul interior de frica deranjării vreunui pol de putere sau vreunei neștiute forțe influente. Astăzi, la locul de muncă, în cazul multora dintre noi, se vede amprenta omului care știe să facă lucrurile temeinic, dar cu neputința dezolată de a fi văzut ridicându-se în jur și accedând la putere oameni superficiali, obraznici, needucați, oameni propulsați de sistemul subteran comunist, revopsit puțin după ”revoluție”.

de Minodora Sălcudean

Ilustrație: Diana Blaga

*articol apărut în Capital Cultural nr. 20