Deschiderea stagiunii 2016-2017 a Teatrului Naţional „Radu Stanca” a oferit publicului bucuria reîntâlnirii cu regizorul sibian Radu-Alexandru Nica, ale cărui spectacole („Nora”, „Vremea dragostei, vremea morţii”, „Balul”, „Breaking the waves”, „Hamlet”, „Am angajat un ucigaş profesionist”) s-au jucat ani de-a rândul şi unele dintre ele încă se joacă pe scena sibiană. Radu Nica a colaborat cu majoritatea teatrelor importante din ţară, dar și cu teatre din Statele Unite sau Germania, fiind unul dintre cei mai activi şi mai apreciaţi regizori ai momentului, nominalizat de trei ori la premiile Uniter și laureat al acestora pentru debut. El semnează cea mai recentă punere în scenă de la secția germană a teatrului din Sibiu, „Martiri”, de Marius von Mayenburg, un spectacol care vorbește fără rezerve despre probleme deosebit de actuale ale societății contemporane, printre care: fundamentalismul religios, intoleranța, școala ca promotor al anumitor valori și perspective asupra lumii.

După o absență de câțiva ani buni, ai revenit la Sibiu pentru a monta spectacolul „Martiri“, de Marius von Mayenburg. Cum ai regăsit trupa de la secția germană a Teatrului „Radu Stanca“ și publicul sibian ?

Radu Nica: Trupa am găsit-o destul de substanțial reînnoită față de momentul la care am plecat, că dacă stau bine să mă gândesc, cu majoritatea actorilor cu care am lucrat acum nu am mai lucrat niciodată, sau am făcut doar niște reluări. Eu cred că ar merge o trupă mai numeroasă și mai diversă… Pactic am avut la dispoziție întreaga echipă a secției germane, cu excepția unei actrițe, care e în concediu de maternitate, dar în rest, am lucrat cu absolut toată lumea din teatru, inclusiv un tânăr student. Iar publicul… e greu de evaluat publicul de premieră… În general, e un receptor mai reținut și mai conformist. În ciuda acestui fapt, primirea spectacolului, mi s-a părut bună. Probabil o parte dintre oameni au fost și un pic șocați, dar ăsta-i un lucru bun. De-aia facem teatru, nu ca să periem orgoliile spectatorilor, ci dimpotrivă, să zgâlțâim niște locuri comune.

adi-bulboaca

Foto: Adi Bulboacă // TNRS spectacolul Martiri

Ai montat foarte mult în ultima vreme în țară: la București, la Oradea, Timișoara, Iași etc. Ce ai remarcat în privința modului în care se lucrează în teatrele din țară? Ce te-a nemulțumit și ce elemente pozitive ai putea identifica? Dacă poți să faci o radiografie a sistemului.

Radu Nica: Sigur, o radiografie perfect subiectivă… Din punctul meu de vedere, există o tendință de a se merge pe repertorii din ce în ce mai comerciale. E destul de vizibil lucrul acesta în ultimii ani. Asta e una dintre probleme și nemulțumirile mele și, de fiecare dată, când am ocazia, trag un semnal de alarmă. Apoi, se produce foarte mult. Se produc atât de multe spectacole, încât nu apucă să fie jucate. S-a ajuns să se repete mai puțin la producțiile la care lucrezi, decât la cele pe care le reiei după câteva luni sau chiar ani. Tipul acesta de lucru consumă foarte mult trupele.

De-aia facem teatru, nu ca să periem orgoliile spectatorilor, ci dimpotrivă, să zgâlțâim niște locuri comune.

Dar de ce crezi că se întâmplă asta? Se consideră că publicul e atât de avid de teatru, încât deja a văzut toate spectacolele?

Radu Nica: Sunt foarte multe spectacole care mor, deși încă au public, pentru că pur și simplu se produce extrem de mult. Cred că de vină este și sistemul de finanțare, care obligă producătorii să facă treaba asta. Adică ei au un buget și există ideea asta: „Domn’le, dacă primim bugetul ăsta, trebuie să-l consumăm.” Consecința este că nu apucă să se joace suficient de mult producțiile respective și atunci se degradează, ca o mașină, care dacă nu e condusă, se degradează în timp. Astea sunt problemele mari, și din punctul meu de vedere, foarte periculoase; adică dacă la un moment dat cercurile astea două, vicioase, nu se opresc, lucrurile se vor agrava. Se va produce tot mai mult, tot mai repede, se va strica evident calitatea și faptul că instituțiile producătoare, care multe dintre ele au subvenție de peste 90%, merg într-o zonă atât de comercială, mi se pare extrem de periculos și lipsit de discernământ față de publicul pe care îl deservesc. Ce consecințe are asta? Lumea are senzația că dacă vine la teatru a avut parte de cultură și dacă chiar se simte bine cu astfel de lucruri facile, pervertești acest public. E iresponsabil.

Până la urmă, teatrul are și o funcție educațională…

Radu Nica: Absolut. Educațional, nu în sensul stupid.

Nu… În sensul de a ridica puțin ștacheta.

Radu Nica: De a ridica la un moment dat și foarte mult ștacheta. Cred că acesta este rolul fundamental al teatrului, și cu atât mai mult, repet, al teatrului subvenționat.

Îmi place să schimb felul în care privesc teatrul foarte des.

Dar ce-ai observat…

Radu Nica: … Ce-am observat pozitiv e că, într-adevăr, lumea vine din ce în ce mai mult la teatru, dar cu atât mai mult trebuie să avem grijă ce-i oferim.

foto-martiri-2-adi-bulboaca-1

Foto: Adi Bulboacă// TNRS spectacolul Martiri

Tu ești un regizor care se reinventează permanent. De unde căutarea asta, nevoia de a-ți revizui perspectivele asupra esteticii teatrale, poate și asupra oamenilor, a vieții…?

Radu Nica: Trebuie să spun din start că e și un defect ăsta, mai ales în lumea în care trăim, în care e atât de important să îți creezi un brand, o imagine coerentă. În multitudinea de informație, lumea chiar are nevoie să te bage într-un sertăraș printr-o formulare foarte simplă. Într-adevăr, natura mea e de veșnică schimbare. Îmi place să mă schimb foarte des, îmi place să schimb felul în care privesc teatrul foarte des. Toate astea probabil și dintr-o funciară nemulțumire de sine. Sunt foarte critic cu ceea ce fac și asta mă și duce, sper, mai departe. E de văzut acum și schimbarea asta cât de benefică este, că dacă tot schimbi la un moment dat, nici nu apuci să aprofundezi. E o limită greu decelabilă între stil și manierism. Adică un stil cred că nu e rău să-ți creezi. Problema e că el se transformă atât de des în manieră. O spun, deloc elegant, sunt regizori care fac același spectacol…

Am destule principii pe care vreau să le chestionez radical.

Pe texte diferite?

Radu Nica: Da, doar titlurile diferă… Asta-i o problemă care bate spre impostură, dar, ce să zic, din păcate directorii și publicul care girează și acceptă lucrul acesta au și ei partea lor de vină. Eu cred fundamental că spiritul uman e infinit. Simt nevoia să reacționez la stimuli noi, pentru că lumea e într-o din ce în ce mai accelerată schimbare. Dacă te încăpățânezi să nu vezi lucrurile astea cred că e sinucigaș din punct de vedere artistic. Am destule principii pe care vreau să le chestionez radical. De pildă, de curând am făcut teatru politic. În urmă cu câțiva ani afirmam într-un interviu că nu mă interesează tipul ăsta de teatru. Acum, dimpotrivă, nu numai că mă interesează, dar mă interesează să-l și practic. Asta contrazice complet principiile mele pe care le consideram cele mai solide. Și iarăși, mă interesează din ce în ce mai mult ca fiecare proiect să nu mai aibă un text gata scris, ci textul să fie secretat de echipa de creație în momentul nașterii spectacolului, astfel încât acesta din urmă să fie concluzia justă a întâlnirii dintre creatorii respectivi, în momentul și în locul respectiv.

Adică un fel de happening…

Radu Nica: Sunt într-o etapă a vieții, în care zona performativă mi se pare extrem de sexy.

În care interacțiunea dintre actori să fie pe primul plan, nu?

Radu Nica: Da, dar și cu publicul. Vreau să chestionez inclusiv raportul ăsta de forțe foarte piramidal, care se instituie de obicei: producătorul, apoi vine regizorul și apoi bieții actori. La un proiect recent al meu, „București. Instalație umană”, nu a fost deloc așa și, inițial, a fost foarte incomod. E mult mai greu să lucrezi colaborativ.

spectacol-radu-nica

Foto: Adi Bulboacă//București. Instalație umană.

Ați lucrat mai mult timp decât ai fi lucrat la un spectacol cu text?

Radu Nica: Nu, deși așa ar fi trebuit. Am petrecut practic o lună de zile până ne-am hotărât despre ce să vorbim, și am scris cu toții la text, l-am plimbat pe internet. Interesant… Este o reacție a publicului pe care nu o vei găsi niciodată în teatrul clasic. Adică am oameni care se ridică în picioare în timpul spectacolului și încep să strige alături de actori diferite lucruri, vin spectatorii înșiși pe scenă. Tipul ăsta de reacție nu îl vei vedea niciodată la un spectacol pe format clasic.

În felul acesta și publicul devine participant.

Radu Nica: Da, sunt fani ai spectacolului. Nu ai mei, nu ai unui actor anume. Sunt fani ai acestui spectacol, ceea ce e o experiență foarte interesantă pentru mine și căreia greu i-am cedat, pentru că nu credeam deloc în tipul ăsta de teatru.

Dar ce fel de subiecte te interesează în prezent? Ce fel de texte cauți?

Radu Nica: Mai nou, merg foarte mult pe temele religioase. Pentru mine it’s the thing, acum, la 37 de ani, când încep și eu să mă maturizez puțin.

E o căutare personală, nu?

Radu Nica: Foarte personală. Mă obsedează de ceva vreme. Cred că felul în care ne raportăm la religie, practic, ne definește din multe puncte de vedere. Ne definește identitatea intimă, ne definește ca indivizi politico-sociali.

Cred că teatrul trebuie să angajeze mai mult acest tip de dialog direct și dezinhibat cu publicul.

Aparent e un subiect marginal.

Radu Nica: Aparent, dar nu e deloc și-mi dau seama din polemicile care se stârnesc că e un punct sensibil. Nu pot să zic că nu mă tentează… Cu cât văd că lucrurile se tulbură mai tare și lumea reacționează mai alergic, cu atât cred că e un subiect care trebuie tratat în teatru. E ceva profund ascuns acolo, care e bine să fie scos la lumină. În fond asta este treaba artei, să încerce să detabuizeze subiecte, teme, societate.

Să pună pe tapet lucruri incomode.

Radu Nica: Da. Cred în asta foarte tare și o spun cu mâna pe inimă, nu m-ar deranja chiar să plece oamenii din sală. Mi s-ar părea, dintr-un anumit punct de vedere (aici sper să fiu foarte bine înțeles), un anumit triumf. În niciun caz nu simt o lipsă de respect față de publicul meu, dar aș fi foarte încântat ca oamenii, dacă nu le place ceva, să plece.

Să stârnească reacții.

Radu Nica: Da. Să stârnească o reacție absolut vie și onestă. Tipul ăsta de reacție burgheză, în care indiferent de spectacol noi ne ridicăm și aplaudăm frumușel, îmi aduce atât de mult aminte de felul în care intonam noi imnul când eram pionieri sau Șoimi ai Patriei. Mi se pare îngrozitor de conformist și fals. Mi-ar plăcea ca teatrul să stârnească reacții chiar radicale, să plece lumea, să huiduiască, sau dimpotrivă, să urce pe scenă și să danseze sau să joace cu actorii. Mi se pare mult mai autentic așa, și tipul ăsta de viu îl țintesc eu în teatru. Cred că teatrul trebuie să angajeze mai mult acest tip de dialog direct și dezinhibat cu publicul. Astfel încât, teatrul să fie o oază de libertate pe care societatea, relațiile de familie ori prieteniile arareori le mai pot oferi.

portret-radu-nica-foto-richard-balint

Foto: Richard Balint